Soluţia finală începe în Ungaria?

Guvernul conservator de la Budapesta vrea să reducă din cheltuieli. Normal. Cu ce cheltuieli începe? Cu cele din domeniul sănătăţii.. Anormal, dar se întâmplă frecvent. Cum procedăm? Avem juma' de milion de diabetici în Ungaria. Nu putem să-i împuşcăm în ceafă, că facem mizerie şi nici nu e "european". Atunci, dăm un decret ministerial care zice aşa: lună de lună, orice omuleţ ungur care suferă de diabet este obligat să îşi facă analize. Dacă, Doamne feri, de două ori într-un an, glucoza din sânge depăşeşte limitele stabilite prin decret (!), adio insulină analogă! Acu', cine poate şti cum anume şi de către cine au fost stabilite limitele alea? Dacă, potrivit decretului, limita maximă admisă e taman aia la care orice om normal ar leşina din cauză de hipoglicemie? Dincolo de asta, nivelul glucozei din sânge nu depinde numai de alimentaţie. Poţi să nu mănânci prăjituri decât de ziua ta şi a Republicii, dar stresul, emoţiile etc pot, foarte bine, să-ţi ridice zahărul din sânge pe cele mai înalte culmi de progres şi civilizaţie.

Ce primesc diabeticii neascultători din Ungaria în loc de insulină analogă? Nu, nu UE. Insulină umană. care e buba? Doctorii spun că aia umană face mai mult rău decât bine. Adică are mai multe efecte secundare decât terapeutice. Nu contează, zice Viktor Orban. "Statul cheltuie 100 de milioane de coco cu tratamentul diabeticilor, iar ei nu pot să ţină un nenorocit de regim fără carbohidraţi?" Domnu' Orban, nu că vreau să zic, da' spun: dacă omul ăla nu îşi permite să mănânce decât cartofi? Hă? Că nici pe voi nu vă dă creşterea economică afară din casă. Şi nici priceperea în ale guvernării.

Poate se inspiră şi domnul ministru Ritli Ladislau, că şi aşa, figura, discursul şi rezultatele l-ar recomanda mai degrabă pentru o carieră strălucită în domeniul pompelor funebre, decât în al sănătăţii. Pe când revenim la "alimentaţia raţionalizată ştiinţific"? Haideţi, că pe ăia doi i-au împuşcat în '89 şi lumea reîncepe să aibă arătătorul nervos...

Ceva e putred în Modrogan?

Aşa s-ar zice. Dacă nu putred, măcar puturos trebuie să fie, de vreme ce membrii PDL par să nu mai suporte mirosul. Întâi au deschis geamurile. Dar, ce să vezi, în loc să intre aer curat, pe fereastra larg deschisă au ieşit membri de partid. Nici ei cu miros de "proaspăt spălat".

N-am avut drum pe lângă frumuseţea aia de vilă din Modrogan în ultimul timp şi tare rău îmi pare. Vă daţi seama ce spectacol extraordinar trebuie să fie?  Deputaţi şi senatori, îmbrâncindu-se, cărându-şi cu talent coate în gură şi şuturi în coaste, nu care cumva să rămână ultimii în casa blestemată. Cred că ăia de pe Titanic ar fi putut lejer să ia lecţii de supravieţuire de la democrat-liberali. Chiar şi Bear Grylls ar fi avut multe de învăţat. Deşi, cred că în cazul politicienilor, e vorba mai mult de instinct de supravieţuire înnăscut, decât de abilităţi dobândite. 

Oricum ar fi, imaginea pe care mi-o lasă pedeliştii fugind care-ncotro din calea unui posibil rezultat nefavorabil la alegeri seamănă izbitor cu imaginile filmate deasupra savanei, în care zebre, bivoli, şacali şi hiene fug înnebunite de groază din calea elicopterului care le urmăreşte. Ştim cine sunt zebrele. Chiar şi bivolii (că se dau singuri de gol, de obicei, în secunda în care deschid gura să facă declaraţii). De şacali şi hiene nu mai spun... Ce mă îngrijorează e că nu mă prind cine pilotează, de fapt, elicopterul.

P.S. Mulţi dintre fugari probabil că vor sfârşi aşa:

"Oare voi nu ştiţi că sunteţi Dumnezei?"

Nu ştiu dacă tu, cel care citeşti acum, eşti creştin. De fapt, nici nu contează. De crezut, sigur crezi în ceva. Dacă nu într-o divinitate, căreia îi spui Dumnezeu, Iehova sau Allah, atunci poate crezi în ştiinţă. Poate crezi în tine. Poate crezi în ziua de mâine. În orice ai crede, convingerile tale sunt cele care te ajută să mergi mai departe, or ăsta e mare lucru. Şi, atunci, Învierea e sărbătoarea ta. E ziua în care convingerile ţi se primenesc, se limpezesc şi capătă mai multă putere, cât să te ţină până la anul, pe vremea asta. Cât să poţi merge înainte. Lumina Învierii nu e în flacăra lumânării, e în flacăra din mintea şi sufletul tău. E sâmburele de nimic şi de tot care creşte în tine din clipa în care te-ai născut. Cel la care te întorci atunci când în afara ta nu găseşti decât umbre. Da, lumina din tine e cea care le risipeşte. Spune-i cum vrei. Eu îi spun Dumnezeu. Pentru că „Hristos nu e pe cruce; e în tine însuţi. Caută-l." Iar Hristosul din noi reuşeşte să revină la viaţă ori de câte ori ne întoarcem spre el. În fiecare zi, în fiecare clipă când gândurile noastre aruncă lumină peste întuneric. Hristos a înviat! Şi tu.

Înalt Preafericitul Hoţenie, pe numele laic Gigi Lumânare

"Construiţi biserici reci când e lipsă de locuinţe

Că nu ies bani din şcoli, adăposturi şi grădiniţe"

(Paraziţii, Vreau să vă doară)

Ştiu, nu e foarte creştinesc ce o să spun în continuare. Sau?... Dacă v-aţi gândit cumva că lumânările cumpărate de la piaţă/tarabă/supermarket sau pur şi simplu unele pe care le aveaţi prin casă sunt foarte bune pentru a lua lumină de Înviere, să ştiţi că aţi păcătuit şi cu gândul şi cu fapta şi mai ales cu portofelul. Faţă de cine? Faţă de Sfânta Patriarhie, bineînţeles. Care, în înţelepciunea-i nemărginită a produs nişte candele oficiale. Nu cred că îşi pune Sfântul Duh ştampila de CTC pe ele, dar cică sunt candele "agreate", spre deosebire de alea pe care le-am enumerat eu şi care au "diferite forme şi culori, improprii cultului creştin ortodox."

Oare, pe lângă cele 10 porunci a existat şi o a 11-a, care s-a pierdut la transport, şi care spunea "Să nu cumperi decât candele agreate de Patriarhie"? Oare în Vechiul Testament există vreun îndemn, vreo pildă din care să reiasă că "fiii Omului vor contribui la ridicarea Catedralei Neamului"? Pentru că, de fapt, despre asta este vorba. "credincioşii care achiziţionează aceste candele de cult fac un gest de solidaritate ortodoxă şi contribuie, precum banul văduvei, la împlinirea grabnică a unui ideal naţional: zidirea Catedralei Mântuirii Neamului", zice Patriarhia. Păcătoasa de mine, eu credeam că idealul naţional este, până una-alta, ieşirea din criză, ridicarea nivelului de trai şi a puterii de cumpărare, nicidecum construirea unei biserici de fiţe care să se asorteze la merţanele distinşilor popi care propăvăduiesc smerenia şi curăţenia spirituală, făcând semnul crucii cu dreapta, în vreme ce cu stânga te fac la buzunar.

Problema onor popilor de care ziceam ar fi că iconiţele lipite pe candelele "laice" ajung la gunoi după ce candela e arsă. Şi cu ăstelalte, bengoaso-binecuvântate, cam ce o să se întâmple? O să le pună drept-credincioşii, aşa, goale şi pârlite, la peretele cu icoane şi o să se închine la ele ca la sfintele moaşte? E clar că tot calea pubelei o s-o ia, cu tot cu poza Catedralei Neamului. Numai că, în drumul lor spre ghenă, vor fi adus niscaiva lovele în buzunarele adânci ale sutanelor. Chiar, ăştia se cheamă "înalţi prelaţi" de la prelată? Cum ar veni, sunt şmenari sub acoperire?

N-aveţi decât să mă scuipaţi, să daţi cu pietre şi să mă afurisiţi. Tot cred că, uneori, Bărbosul se uită în jos, la oameni, clatină trist din capul lui de Demiurg şi zice... "Vai... ce-am vrut eu şi ce-aţi înţeles voi... Fiii mei, sunteţi praf!"

Die, Mother F*ckers!

Money.ro: Riscul financiar implicat de creşterea speranţei de viaţă este subestimat şi va apăsa greu asupra bugetelor ţărilor dezvoltate, potrivit raportului semestrial al FMI privind stabilitatea financiară globală, publicat miercuri.

Credeam că "live fast, die young" este doar deviza rebelilor. Nicio secundă nu m-aş fi gândit că ar putea deveni şi îndemnul Fondului Monetar Internaţional pentru oamenii (era să zic muritorii) de rând. Şi totuşi, după mintea întâilor contabili ai lumii, faptul că populaţia Terrei ar putea trăi mai mult e naşpa. Viaţa lungă costă mult. Soluţia găsită de ei este, evident, întârzierea pensionării. Adică, după şefii lu' domnu' Gefri, ar trebui să muncim până când suntem gata să dăm colţu', împăcaţi la gândul că nu am costat nimic, pe nimeni, niciodată.

Da' de ce vă mai complicaţi, măi băieţi? Eu zic ca, în momentul în care devenim lenţi, neputincioşi sau doar aţipim, să ne mierliţi. Şi aşa, în Asia se nasc destui copii, ce rost are să mai ţineţi marfă degradată? Cum daţi de unu' puţin ciobit sau cu tivul uşor descusut, la coş cu el! Neeeext! Sau, şi mai bine, faceţi ca în Matrix: puneţi-ne în acvarii, hrăniţi-ne prin tuburi şi aia e! 

Încep să cred că americanii ştiau exact despre ce e vorba în propoziţia cu "riscul financiar legat de creşterea speranţei de viaţă". De aia au şi inventat Mc Donald's, untul de arahide, Coca-Cola cu zahăr, Dunkin' Donuts, KFC şi multe alte lucruri crescătoare de colesterol şi tensiune arterială. E premeditată treaba. Iar în momentul în care oamenii au început s-o ardă bio, femeiştii s-au dat în vileag şi au publicat raportul.

Deci, oameni buni, hai la mai mare şi să trăim cât mai mult, să moară domnu' Gefri de oftică şi inimă rea! 

Hai că se poate!

Nu o să vă spun că e Săptămâna Mare şi că, din cauza asta, trebuie să fim buni. Nu trebuie să fim buni. Nici acum, nici altă dată. Dar putem să fim. Şi, mai important, putem să fim OAMENI. Iată un mesaj pe care l-am primit de la un om. A cărui mamă suferă. Lângă ea, suferă alţi oameni, care o iubesc şi care se frâng de neputinţă. 

Buna ziua,

Ma iertati ca va deranjez .Vin cu rugamintea la d-voastra sa scrieti un articol pe blogul d-voastra si sa distribuiti mai departe pe facebook despre mama mea, Gabriela Tudorache care este foarte bolnava . Este diagnosticata cu meningiom , o tumoare cerebrala care i-a afectat vederea si trebuie sa se opereze cat mai repede la o clinica din Germania unde ni se cere 35 000 EUR plus cheltuieli de cazare si transport .

Viata si vederea ei depind de aceasta operatie , iar mie si fratelui meu ne este foarte greu sa o vedem cum indura zilnic cumplitele dureri de cap si ametelile .Timpul nu ne permite sa asteptam si va rugam sa scrieti un articol despre cazul ei . Mai multe detali le gasiti pe http://gabrielatudorache.blogspot.com/. Sau ne puteti contacta la nr de tel. 0724342082. Va rugam , daca sunteti de acord sa ne lasati si un raspuns .

Va multumesc din inima pentru sprijinul acordat.

dumitru_gabriela31@yahoo.com

De (nu) treci codrii de aramă, de departe vezi albind...

...zâmbetul ministrului economiei, Lucian Bode. Acum vreo două ore a ieşit, suspect de zglobiu, să anunţe rezultatul negocierilor pentru privatizarea Cupru Min. Spun "suspect de zglobiu", având în vedere că negocierile au durat vreo 12 ore şi s-au terminat brusc, ca ursul fără coadă.Termenul-limită pentru încheierea contractului era ora 24, 6.04.2012.

Ce s-a întâmplat? Ministrul şi secretarul de stat care a participat la discuţii spun că, de fapt, firma canadiană care a câştigat licitaţia - Roman Copper, ca cuprul (sic!), nu Cooper, ca Alice, cum aud la TV - firma asta, zic, era cam neprofesionistă. Ba ziceau da, ba ziceau nu, ba mai dădeau un telefon acasă... Ai noştri par să fi avut cojones. În sfârşit. Nu au mai dat pe tavă ceva, doar ca să fie siguri că îşi încasează ei partea. Nu au mai mers pe modelul ştiut "n-aveţi bani? Nu-i problemă, daţi-ne acum, pe loc, ce cash aveţi şi cu restul vă trecem pe caiet. Vreţi secretizarea contractului? Se rezolvă, 'ete na, ce, parcă tre' să ştie toţi fraierii că voi aveţi numai drepturi şi noi numai obligaţii?"

Bravo! De fapt, tot "bravo" şi în cealaltă variantă. Aia în care, de fapt, ai noştri au găsit o soluţie elegantă de a nu-şi mai aprinde paie suplimentare în cap, după scandalul evaluării Cupru Min de o firmuliţă no name, pentru a fi cumpărată de o altă firmuliţă, tot no name, făcută pe genunchi acum 5 luni şi care s-a mai şi prezentat la o astfel de licitaţie fără marafeţi în buzunar.

Pe scurt, bravo! Şi ştiţi de ce? Pentru că voi, spre deosebire de precedentele cabinete din legislatura asta, aveţi simţul pericolului şi ştiţi când să vă opriţi. De data asta aţi pus frână înainte de codrii de aramă. O fi zărit MRU, dincolo de copaci, Valea Plângerii?...

Super-ofertă! La doi PDL-işti, un UNPR-ist gratis!

Eu nu o să-i numesc proxeneţi politici pe liberali, şi nici târfe politice pe PDL-işti şi UNPR-işti. Nu de alta, dar chiar nu-i frumos, domnu' Cezar Preda. Sunt însă uşor nedumerită de aparenta naivitate a liberalilor în această chestiune. Adică vin ăia cu snopu', cu căţel, cu purcel, şi îi primiţi aşa, cu braţele deschise? Am înţeles, Crin a spus că ar fi cazul să înceapă să-i trieze. Domnule Antonescu, era cazul să-i triaţi de la început, nu să vă comportaţi ca o adunătură de babe isterice când e ofertă de tigăi la Cora. If it sounds too good to be true, it probably is. Chiar n-a auzit nimeni de Calul Troian? Chiar nimeni nu ştie că aheii i-au nenorocit pe troieni chiar de la ei din sufragerie? Nu vi se pare bătător la ochi că Frunzăverde vă aduce pe tavă un întreg judeţ, doar ca, după alegeri, să vă poată spune "merci, aţi fost băieţi de comitet, acuma, gata, pa, pa, pa!"? Poate că nu e aşa. Poate că sufăr eu de scenarită cronică. Poate că de vină e doar instinctul de autoconservare al omului politic român care îl face să-şi piardă orice vagă urmă de decenţă şi de simţ al ridicolului (dacă le-a avut vreodată). Dar, cum să pleci la drum cu cineva care nu are nicio greaţă să-ţi plângă pe preş, după ce te-a măscărit cu talent ani şi campanii întregi? I-aţi "reevaluat", domnilor liberali? Asta e ideea? Dacă da, atunci eu nu mai am ce să caut la urne. Nici la legislative, nici la prezidenţiale. M-am lămurit: dumneavoastră, politicienii din varii formaţiuni, sunteţi un fel de bombonele M&M: colorate diferit, dar cu acelaşi gust. Amar. Dacă vă mai şi topiţi în pungă şi vă amestecaţi unii cu alţii, chiar că îmi piere apetitul electoral. Bleah!

Pupinoriceiştii

Ştiu, nu e un cuvânt. Dar e o atitudine. Există oameni care vor cu atâta disperare să fie apreciaţi de cei pe care îi consideră superiori sau de care au nevoie ca să obţină diverse lucruri, încât nu ratează nicio o cazie de a-şi lipi buzele, mereu catifelate, de posteriorul acestora.

În această extrem de talentată categorie se înscriu şi autorităţile care s-au ocupat de organizarea vizitei lui MRU la salina din Praid. Oamenii s-au gândit că premierul s-ar putea simţi deranjat de prezenţa a vreo 200 de plebei care s-au găsit să viziteze salina taman atunci când venea domnu' Răzvan de la Bucureşti. Aşa că i-au închis acolo, înăuntru, cât l-au plimbat pe MRU prin frumuseţile subterane ale patriei.

Dincolo de penibilul situaţiei şi de slugărnicia oamenilor (e foarte posibil ca Ungureanu să nu fi avut habar de ideea bezmetică a "localilor"), toată povestea mi-a adus aminte de un banc:

Ion şi Măria în concediu. Au strâns ani de zile bani să meargă la Nisa, la un super-hotel. Dorm după-amiază şi, când se trezeşte Ion, ia-o pe Măria de unde nu-i. O caută prin hotel şi până la urmă ajunge la recepţie. Cum, necum, se înţelege cu omuleţul de acolo şi află că Măria era la camera 315. Urcă Ion nervos, bate cu pumnii în uşă şi... îi deschide Antonio Banderas. Mai târziu, Ion povesteşte:

- ...şi era frumoooooos... Proaspăt ieşit din duş, înfăşurat în prosop, cu părul ud, dat pe spate, cu muşchii lucraţi, abdomenul pacheţele-pacheţele... o frumuseţe de bărbat, ce mai! Şi o văd pe Măria în spatele lui, şi ea într-un prosop. Cu curu' mare, cu sânii lăsaţi, cu părul lăţos... Mi-a fost o ruşine de don Antonioooooo...

Căutători şi nemulţumiţi

Suntem făcuţi să căutăm mereu ceva. Şi, după ce am găsit ce căutam, începem imediat o altă căutare. E firesc. Dar, dacă ne uităm la piramida trebuinţelor, devine clar că orice căutare, ca să aibă ca finalitate autorealizarea, trebuie făcută pe verticală. În momentul în care cauţi mereu în acelaşi plan, încetezi să mai evoluezi şi te transformi, din căutător, în nemulţumit. Nemulţumiţii sunt cei veşnic chinuiţi de spaima că, în orice secundă, ar putea apărea un "ceva" mai bun decât ce au ei. Sunt cei care au un job bun, care îi satisface din toate punctele de vedere, dar acest fapt nu îi împiedică să împrăştie CV-uri şi scrisori de intenţie ca pe fluturaşii promoţionali. Sunt cei care nu se pot fixa într-o relaţie în care se simt bine, de teamă că, la băcănie, între hârtie igienică şi detergenţi, s-ar putea întâlni cu Zâna Zorilor şi dacă, Doamne, fereşte, ei nu ar fi disponibili în momentul ăla?

Până la urmă, fiecare îşi are propriile spaime şi propriile repere. Însă, ce se întâmplă când nemulţumitul depăşeşte limitele propriei vieţi şi începe să se "nemulţumească" şi de vieţile altora? Ce se întâmplă dacă tu ai atins un punct de echilibru şi de bine cu tine însuţi şi chiar atunci, altcineva, un significant other, vine şi îţi spune că, de fapt, eşti praf pentru că nu ai sau nu faci nu ştiu ce? Dacă eşti slab, începi să te îndoieşti de tine şi tot echilibrul tău se duce pe copcă. Dacă însă eşti conştient că în viaţa ta toate sunt la locul lor sau măcar getting there, începi să te înfurii. Devii frustrat.  "Da' ce ... mai vrea de la mine?"

De fapt, succes în viaţă nu înseamnă acelaşi lucru pentru toată lumea. Unii nu se simt realizaţi nici dacă ajung pe primul loc în topul Forbes, cu o nevastă top model şi o şatră de copii-bibelou; alţii, dacă au mâncare în fiecare zi, simt că l-au prins pe Dumnezeu de un picior. Ideea este că fiecare ne construim viaţa după propriile dorinţe, după propriile valori şi după propriile visuri. Da, piramida trebuinţelor există, dar acolo sunt numai rafturi goale. Tot şpilul e să nu încercăm să umplem rafturile altora cu catrafusele noastre.

Run, Boldea, Run!

Boldea a fugit. Culmea e că, tehnic vorbind, el a "plecat legal". vorba lui Kovesi. Vineri, când a şters-o englezeşte, nici măcar nu i se pusese în vedere să nu părăsească ţara. În schimb, el le pusese în vedere tuturor celor interesaţi (şi celor neinteresaţi) că are de gând s-o taie. "...după ce se termină dosarul", a adăugat el, concesiv, când şi-a dat seama ce a scos pe gură. Încep să cred că mandatul pe numele lui a fost emis numai DUPĂ ce oamenii s-au asigurat că Boldea a ajuns suficient de departe cât să nu-l încurce un amărât de mandat. Cred că stăteau cu telefonul la ureche: " Mişule, unde eşti tată? Ai ajuns la turci? Dă-i talpă, că stăm cu mandatu' pe masă şi nu ne lasă şefu' să-l semnăm. Hai, dă un semn când te-ai urcat în avion, să ştim dacă dăm drumu' la treabă. Te pup, ai grijă!" Ce, vi se pare neverosimil? Mie nu, dacă mă gândesc cât de târziu i-au blocat conturile, de parcă ăla plecase cu cardul Avantaj să plătească în rate cazarea la Nairobi. Oricum, prevăzător din fire, apucase să-şi transfere o sută şi ceva de mii de euro. Vorba aia, ştii când pleci, nu şi când te întorci... Mai ales când - probabil - eşti rugat insistent să te duci unde-oi vedea cu ochii. Pentru că, sincer, asta cred acum. Că toţi cei care îl caută, îl caută DOAR ca să se asigure că s-a ascuns bine şi că tace. Altfel nu-mi explic nici poziţia Divinului: "Acum câteva ore era în Kenya. Nu ştiu unde o să fie diseară. Îl vom căuta şi în gaură de şarpe. Nu va scăpa".  Da' ce-i frate, flacăra olimpică? S-o urmăreşti aşa, pur şi simplu de curiozitate, de la greci până la Londra? Parcă văd că şi Mişu Boldea o să înceapă să posteze pe Youtube filmuleţe artistice self-made. Doar că el nu o să fie Mârlanul-cu-Audi în filmul "Clima Bizonică", ci Ţeparul-cu-avion în filmul "Undeva în Africa: Deputatul, şmenurile şi euroii". Presimt că o să bată la box-office "Răpirea din Irak". Păcat că n-a prins Oscarurile de anul ăsta... 

Titlu inspirat de Betty :)

Oameni şi... cai

Sunt convinsă că, de fapt, câinii sunt darul pe care Dumnezeu ni l-a făcut ca să nu ne lase singuri pe pământ, dar cred că un cal respiră nobleţe. Chiar şi un biet patruped, înhămat la o căruţă plină ochi cu fiare vechi, tot are aerul de demnitate tăcută a unui monarh înlăturat cu forţa de pe tron şi târât spre ghilotină.

Dar caii, din momentul în care omul i-a separat în rase şi utilităţi, şi-au intrat foarte bine în rolurile în care au fost distribuiţi. Există robuştii cai ardenezi, făcuţi parcă să mute munţii din loc. Micuţii ponei, care acum distrează copiii, erau cândva sortiţi să tragă cărucioarele pline cu cărbuni prin galeriile minelor. Delicatul pursânge englez, numai bun pentru curse şi pentru odioasa goană după vulpi, peste câmpurile din Regat. Şi câţi alţii... Oare ce s-ar întâmpla dacă am încerca să folosim un ardenez la curse? Sau un ponei la vânătoare? Sau un pursânge în mină? Cu chiu, cu vai, poate că s-ar descurca. Sau poate că nu. Dar atunci, de ce să nu te gândeşti de la bun început la ce vrei să foloseşti calul ăla şi să-ţi iei unul care să se potrivească „fişei postului”?

Dacă îţi place momentul în care calul tău primeşte coroană şi medalii după ce a câştigat o cursă, dacă ştii că nu poţi greşi pariind pe el, dacă îţi creşte inima când vezi invidia înverzind feţele celor ce nu înţeleg cum de te-a lovit aşa un noroc, NU ÎNCERCA SĂ ÎL PUI LA CĂRUŢĂ. Nu numai că nu o să-i placă să tragă, dar s-ar putea să rupă osia, să-ţi ardă o copită în faţă şi să fugă. Nu e păcat de el? De ce să-ţi iei un cal de curse, când tot ce vrei e o biată mârţoagă bună de pus în ham?... Dacă o faci doar ca să te lauzi că ai reuşit să pui jug unui pursânge, atunci mai bine ia-ţi un câine.

Absorbţia îţi dă aaaripi(oare)

Aveam o bănuială, dar azi am primit confirmarea, şi încă dintr-o sursă de încredere: preşedintele României. Din tot guvernul Boc, Elena Udrea a avut cea mai bună absorbţie! E drept, mi-o imaginam la balotaj cu Boc - fiecare pe alt segment, desigur - dar iată că Nuţi a primit girul preşedintelui drept cea mai bună absorbantă din întreg Executivul! Fostul premier se pricepea şi el la absorbţie, de Boagiu nu mai zic... Oprea venea şi el tare din urmă, mai ales după ce fusese reevaluat - sau reevaluarea se datora tocmai priceperii sale în a absorbi?!

Era mai mult decât evident că principalul criteriu pentru promovarea sau simpla păstrare în funcţie a unui ministru în cabinet era capacitatea sa de absorbţie. Ăştia mici ai lui Ungureanu promit şi ei, că acum dau din colţ în colţ să-şi facă temele date de Divin miercuri. Prima şi cea mai ilegală (dacă pot să spun aşa şi iată că pot) fiind aia cu mărirea salariilor din nimic, cu două săptămâni înainte de alegerile locale. Vorba aia, un... visător aruncă un bolovan în apă şi zece miniştri se chinuie să mărească lefurile. Cum ziceam, grupa mică a premierului MRU începe şi ea să înveţe cum e treaba cu absorbţia. Oricum, musai s-o înveţe, că fără absorbţie nu faci nimic în politică. Absorbţie de fonduri europene, normal...

SRI+SIE= Love

Totdeauna m-am întrebat cum e să fii spion. Şi totdeauna mi-am închipuit că trebuie să fie o muncă al naibii de interesantă - cu toţii am văzut măcar un film cu James Bond, nu? Cu toate astea, abia azi am realizat cam cât de interesantă poate fi, de fapt, munca de spion. Revelaţia? O ştire despre achiziţiile planificate de Serviciul de Informaţii Externe. Pe lista de cumpărături a spionilor români se află medicamente în valoare de vreo trei sute de mii de euro. Hai să zic că poate, în vreo misiune, oamenii ajung să facă snorkeling prin cine ştie ce mlaştină plină de ţânţari anofeli sau să mănânce de pe jos pe malul Gangelui; could be. Dar la ce Doamne, iartă-mă, le trebuie 50 de tuburi de unguent rectal şi 10 tuburi de cremă vaginală?! Ce metode de investigaţie folosesc oamenii ăştia? OK, înţeleg, trup şi suflet în slujba patriei, da' chiar cu tot trupul? Spionilor noştri nu le mai rămâne nimic doar... al lor? Recunosc, informaţia mi-a zdruncinat puţin imaginea şi convingerile despre ce va să zică munca în intelligence. Adică spionii lucrează cu fundul? Asta ar explica multe...

Dar, cum totul se leagă pe lumea asta şi toate au o cauză, trebuie spus că, înainte ca SIE să cumpere alifii pentru fund şi pentru alte părţi delicate, SRI a cumpărat Viagra. Motivul? Ajută la creşterea tensiunii. Până una alta, văd că Viagra luată de SRI le-a crescut tensiunea celor de la SIE...

Nemţii sunt ciudaţi. Normalitate made in Deutschland

Nemţii nu ştiu nimic. Cum e posibil ca un preşedinte de ţară să demisioneze pentru că e implicat într-un scandal de corupţie şi "din cauza asta nu se mai bucură de încrederea populaţiei"? Păi ăsta e motiv de demisie? Doamne... Christian Wulff nu stăpâneşte regulile de bază ale deţinerii unei funcţii înalte în stat. Dacă s-ar fi uitat vreun pic la ce se întâmplă pe aici pe la noi, ar fi învăţat că, dacă, prin cine ştie ce aliniere nefastă a astrelor, ţi-ai băgat mânuţele unde nu trebuie şi s-a aflat, trebuie să:

• negi vehement acuzaţiile;
• urli mai tare decât ăia care te acuză;
• aminteşti de eventuale miş-maşuri ale acuzatorilor (reale sau inventate);
• spui că absolut toate probele împotriva ta sunt fabricate sau că sunt fapte complet inocente, răstălmăcite de răuvoitori;
•  acuzi opoziţia de... hm... nu contează de ce, dar e musai s-o acuzi;
• îţi închei intervenţia (transmisă în direct la oră de vârf pe toate posturile TV importante, ce, biroul de presă doarme în papuci?!) în lacrimi, cu bărbia tremurândă;
• spui cu glas şovăielnic şi ochii umezi "Să-ţi fie ruşine, Dinu Patriciu!" Nu contează că eşti neamţ; tot lui Patriciu trebuie să-i fie ruşine, că ştie el de ce.

Haideţi domnu' Wulff, ce dreacu' dom'ne, că vă credeam mai capabil... Pentru leşinatul ăla de împrumut să vă daţi  aşa demisia? Ne luăm dintr-atât? Păi dacă v-ar fi acuzat cineva că aţi vândut o flotă, că v-aţi făcut cadou o casă, că v-aţi trimis fetiţa în Parlamentul European deşi nu ar fi trebuit să intre nici măcar la liceu, ce făceaţi, vă puneaţi juvăţul de gât?... Christiane, zău, n-ai tărie de caracter, tată...

Săracii...

Ce înseamnă, de fapt, să fii sărac? Să nu ai ce mânca? Să nu ai unde să dormi? Să umbli desculţ şi în zdrenţe?

Eu cred că, de fapt, să fii sărac înseamnă să ai ce mânca, dar să nu ai cu cine să împarţi mâncarea. Să ai un loc în care să dormi, dar să nu ai cu cine să vorbeşti înainte de a te întinde în pat. Să poţi avea toate hainele şi accesoriile din lume, dar să nu ţi le cumperi pentru că îţi plac sau pentru că îţi trebuie, ci pentru că te ajută la consolidarea statusului social. Să nu te dai discret cu un parfum ca să miroşi frumos, ci să torni cu nemiluita, pentru ca dâra sufocantă pe care o vei lăsa în urmă să le spună celorlalţi că îţi permiţi să consumi o sticlă de eau de toilette la două zile. Să nu îţi alegi maşina în funcţie de utilitate şi de nevoile tale de deplasare, ci în funcţie de prestanţă şi de numărul de cai putere. Să evaluezi oamenii după active, şi nu după acţiuni. Să te întrebi în permanenţă dacă cei care îţi stau în preajmă o fac pentru cine eşti, sau pentru ce ai. Să nu te poţi bucura de nimic care nu costă bani. Să nu îţi doreşti decât lucruri - sau oameni - pe care să poţi pune o etichetă.

DA! Există oameni mai săraci decât cei care dorm în parc, pe o bancă, înveliţi cu ziare. Există oameni atât de săraci, încât tot ce au pe lume sunt banii.

Queen Of The Night

Where do broken hearts go?

Can they find their way home?

Nu ştiu. Nu ştiu nici unde se duc inimile frânte, nici dacă îşi găsesc drumul spre casă. Nici măcar nu ştiu dacă există un loc anume al inimilor frânte, pentru că ele nu se simt nicăieri acasă. Se simt hăituite, neînţelese şi adesea sfâşiate chiar de către cei care ar fi trebuit să le repare.  Inima ei a poposit puţin aici, încercând să-şi vindece rănile. Nu a reuşit decât să fie rănită şi mai profund. Aşa că şi-a continuat drumul.

I hope you find your way home, Whitney.

foto: bet.com

Repetent la empatie

Nu voi susţine că românii sunt, în esenţă, harnici, deschişi şi primitori. Vorbele astea cam aduc a vrăjeală de marketing. Există FOARTE mulţi distinşi reprezentanţi ai naţiei care mai degrabă ar freca menta până curge din ea mojito, care se feresc să le comunice vecinilor fie şi preţul noii pubele din curte - dacă îi muşcă de piept şarpele invidiei? - şi care ar pune, cu dragă inimă, câinii pe orice vizitator potenţial. Dar nici nu se poate spune că, de la Apuseni până la Constanţa, toţi suntem nişte putori odioase care stau în mizerie şi aşteaptă să le mănânce gărgăriţele.

Probabil că, prin satele care acum sunt îngropate sub nămeţi - à pro pos, dacă mai aud pe careva spunând că iarna fără zăpadă nu e iarnă, îl plesnesc de-l expediez direct în Antarctica, să se bucure de "peisajul de poveste" forever, împreună cu urşii polari - prin satele alea, zic, o mai fi şi vreun beţiv care a murit îngheţat de la poartă pân' la uşă, dacă venea de la birt unde consumase cu talent. Or fi şi tembeli care spun că zăpada vine de sus şi, în fond, dacă Dumnezeu a lăsat-o aşa, cine suntem noi să ne punem de-a curmezişul? Nu zic nu, or fi. Dar majoritatea nu sunt nesimţiţi. Doar neputincioşi în faţa tonelor de zăpadă şi a zecilor de kilometri pe oră de viscol.

Nimeni nu vrea să se sufoce în casă pentru că nămeţii au îngropat toate uşile şi ferestrele, să moară de frig pentru că nu se poate ajunge la magazia cu lemne, sau de sete pentru că, în locul fântânii, acum nu sunt decât troiene.

Tocmai de asta, palma groasă  dată de Mihai Răzvan Ungureanu după ceafa înzăpeziţilor, "leneşi", după domnia sa, şi-ar fi găsit locul mai repede peste scăfârlia celor care ar fi trebuit, de pildă, să monteze parazăpezi pe şosele şi nu au făcut-o, în schimb plătesc contracte grase firmelor de deszăpezire ca să umble cu pluguşorul pe străzile secundare fără să cureţe nimic.

Oricum, o treabă am rezolvat-o: nu eram sigură dacă MRU are sau nu stofă de prim ministru al României. Acum m-am convins că prima şi cea mai importantă calitate o-bli-ga-to-ri-e pentru a ocupa această funcţie nu numai că nu îi lipseşte, dar îi şi prisoseşte: este mai arogant decât Năstase şi Tăriceanu la un loc. Iar a ales bine Divinul!

Au vrut capul lui Traian, au primit un cap în gură

Dragilor, știu că unii dintre voi așteptau cu oarecare curiozitate reacţia mea la demisia lui Boc, dar... vă mărturisesc că nu am ştiut în ce cheie s-o citesc. Şi vă spun sincer că nici acum nu sunt foarte sigură că ştiu.

Prima dată am primit informaţia pe email şi am crezut că e o glumă. Vorba aia, la câte tăvăleli şi-a luat până acum, nu ştiu ce ar fi trebuit să se întâmple ca Boc să zică "ajunge!" După care am văzut că oamenii deja se băteau în breaking news-uri pe la posturile de ştiri şi m-am prins că e pe bune.

"L-a dat Divinul afară", m-am gandit. E clar, l-a ţinut până la trei noaptea numai în şuturi şi până la urmă i-a spus "maurul şi-a făcut datoria, maurul poate să moară".

Ipoteza mi s-a fâsâit când am văzut că interimatul lui Predoiu a fost de numai câteva ore. Păi, dacă îl concediase Divinul pe Boc, normal era să-l calce în picioare până la capăt, nu? Adică, să-i spună "OK, eu te-am pus să-ţi dai demisia, da' stai capră până zic eu pe loc repaus!". Or, Boc şi-a anunţat demisia, şi-a luat pa de la miniştri, şi-a strâns BOCceluţa şi dus a fost! "Hopa, stai că a descoperit ăsta micu' că are cojones", mi-am zis.

Şi totuşi... când am văzut că şeful SIE "a fost desemnat în funcţia de ministru desemnat", ca să-l citez pe Divinul Zero (oare de unde putea fie-sa a' mică să înveţe aşa vorbă dulce?), nu am mai înţeles nimic din nimic.

Cum... şeful unui serviciu de informaţii înlocuieşte un premier detestat de populaţie, huiduit şi căruia  i s-a cerut demisia non-stop de când au început oamenii să se strângă în Piaţa Universităţii? Ca ce chestie? Tu, preşedintele ţării, spui că cel mai important e ca guvernul să facă şi să dreagă ca să aducă stabilitate economică şi, în loc să desemnezi un economist, un bancher, un şmenar, în fine, un băiat care le are cu banii, îl pui pe Mihai Răzvan Ungureanu? Nu mă înţelegeţi greşit, n-am nimic cu omu', e inteligent, instruit, bravo lui. Dar ar fi ca şi cum un filosof s-ar apuca să dea sfaturi unei echipe de chirurgi în timpul unei operaţii pe creier. Nu se face...

A, şi à pro pos de chirurgi: echipa din sala de operaţie s-ar părea că e formată tot din brancardieri, ca şi până acum. Vorba lui Caragiale: "să se modifice primesc, dar să nu se schimbe nimic". Mult-vehiculata listă de viitori miniştri seamănă aproape la fotogramă cu demisionarul cabinet Boc. Nu se regăsesc domnii Igaş sau Ialomiţianu, dar Nuţi, Funebru, Boagiu şi restul găştii sunt fix acolo de unde ar fi trebuit să plece.

A schimbat Divinul tactica? La guvernele Boc 2, 3, 4 etc, schimba miniştrii şi păstra premierul. Acum s-o fi prins că e groasă şi s-a gândit să facă un sacrificiu ca să îmbuneze electoratul? Să fi avut tastatura aurită cei de la Times New Roman când, în prima zi de Piaţă au scris (într-un LIVE TEXT extrem de amuzant) că "mai e puţin până când Traian Băsescu îl va oferi pe Boc mulţimii furioase"? Chestia e că mulţimea tot furioasă a rămas... Vorba aia: cel mai rău câine e ăla flămând. Iar România e la dietă cam de multişor...

Igaş. Impetuosul Igaş

Unde nu-i cap, vai de picioare.

Aşa zice proverbul. Unde nu-i cap, vai de urechile celor ce ascultă, aş zice eu. Igaş, în schimb, nu zice multe, da' şi când le zice... stă branconieru'-n coadă de mirare.

Bietul  nostru ministru de interne, a cărui unică apariţie în focul protestelor a fost undeva, pe lângă Piaţa Universităţii, dar suficient de departe încât să nu care cumva să se intersecteze cu protestatarii, a reuşit chiar şi atunci s-o dea de gard. Nu gramatica, ci doza minimă de inteligenţă şi bun simţ. I-a răspuns unui om care spunea că şi-a pierdut slujba şi nu are cu ce să îşi hrănească cei doi copii că "există oameni care îşi doresc copii şi nu îi pot avea, aşa că ar trebui ca noi, cei care îi avem, să ne bucurăm de ei". Nici măcar omul ăla nu a mai avut replică în faţa unei asemenea mostre de idioţenie pură.

Dar asta a fost atunci... Pentru că acum, Igaş loveşte din nou! De data asta, face apel la cetăţeni să nu iasă din casă pe jos sau cu maşina sau cu iahtul sau cu trotineta sau cu ce-o fi, că nici nu mai contează, "decât dacă este impetuos necesar". Deci, nu imperios. Aha. Adică, dacă te loveşte aşa o pasiune bruscă şi fulgerătoare, căreia nu i te poţi împotrivi şi te urci ca o furtună la volan, conduci ca un nebun, înfruntând şleaurile de pe străduţe şi nămeţii din parcare pentru că ieşirea ta din casă în peisajul nostru de Bucureşti Yakuţkian a fost determinată de o patimă de nestăvilit.

Domnu' Igaş, să ştiţi dom'ne că sezonul de vânătoare la vocabularul limbii române nu s-a deschis. Şi, dacă o să continuaţi să mierliţi cuvintele aşa, mişeleşte, cu capcane şi carbid, s-ar putea să vă treziţi cu o acuzaţie de branconaj lexical. Să cadă Guvernu' dacă vă minţ!