Sociologie organizațională. Lecția 1: cum lucrăm cu oamenii

Oamenii muncesc. Ceea ce îi mână în luptă se numește motivație. Ea poate fi pozitivă sau negativă. Primară este motivația materială. Muncim ca să trăim, nu invers.

Lucrurile se schimbă puțin când e vorba de profesii care țin de vocație. Profesorii, actorii, preoții, jurnaliștii tind să le cam încurce pe cele două. Adică, în cazul lor, viața privată se împletește, cumva, cu cea profesională. Pentru că preceptele religioase ar trebui să guverneze viața preoților, de pildă. Sau pentru că actorii și jurnaliștii sunt recunoscuți de oameni pe stradă și pentru că, de cele mai multe ori, „își iau de lucru și acasă”. La aceștia din urmă, poate mai mult decât la alții, intervine și orgoliul. Într-o proporție deloc neglijabilă. E mișto să fii persoană publică, să te recunoască, la supermarket, casiera și să te întrebe despre nu știu ce film/emisiune/apariție publică etc. E mișto să vrea oamenii să facă poze cu tine pe stradă. Mă rog, nu și când ai fugit până la farmacia din colț ca să-ți iei Paracetamol, ai febră 40 și cearcăne până-n barbă. Dar... e mișto. Îți gâdilă orgoliul profesional și nu numai. 

Toți avem orgoliu. Unii mai mult, alții mai puțin. Dar e acolo.

Ce trebuie să înțeleagă un lider de echipă e că lucrează cu personalități. Nu neapărat în sens public, ci mai ales în sens psihologic. Oamenii au experințe, trăiri și reacții diferite.

Cum se aplică asta în practică?

Simplu. Gândește-te la cel din fața ta ca la o ființă dotată cu inteligență, afecte și... hm, mă repet: orgoliu.

Vrei doar să execute un ordin? Spune-i „trebuie să faci asta pentru că așa vreau eu.” Vrei să fie productiv, eficient și loial? Spune-i „e minunat ce ai făcut până acum. Tocmai pentru că te apreciez, aș vrea să-ți încredințez sarcina X”. I se vor lumina ochii, o va lua ca pe o provocare și va fi cel puțin la fel de bun ca până atunci. Dacă aplici prima variantă, va executa. Și atât. Productivitatea s-ar putea să existe, dar îi vei pierde loialitatea și respectul. Vei fi șef. Nu vei fi lider.

Oamenii nu sunt cartofi, pe care să îi muți dintr-o ladă în alta. Cartofilor nu trebuie să le explici, nu trebuie să-i faci să se simtă bine, nu trebuie să le obții respectul. Oamenilor, însă, da.

Depinde ce vrei să fii. Cultivator de cartofi sau conducător de oameni. Alegerea e simplă.

Viaţa şi moartea prin gaura cheii

Tocmai mi-am dat seama: nu ospitalitatea este principala caracteristică a poporului român, aşa cum ne tot lăudăm în cărţile de istorie. Ci voyeurismul. O fi moştenire de la romanii cărora le plăcea să simtă mirosul maţelor proaspete de gladiator, împrăştiate în nisipul Collosseum-ului, şi care mergeau împreună la budele comune contruite de Vespasian.

Ne place să vedem cum se nasc, cum se iubesc, cum se bat, cum se împacă şi cum mor oamenii.

Vrem să vedem. Tot.

Să vedem testul de sarcină al Monicăi Columbeanu, cicatricile de la operaţiile estetice ale Biancăi Drăguşanu, chiloţii Oanei Zăvoranu şi fundul Cruduţei. Să vedem.

Dar, mai presus de orice, vrem să vedem mortul. Nu contează cine e. Sau dacă a fost cineva. Vrem să ne asigurăm că e mort. Că au început să se înfrupte viermii din el. Că are vată în nas şi bănuţi pe ochi. Că pute.

Suntem în stare să ne batem cu poliţia, cu paznicii cimitirului şi chiar cu Dumnezeu, dacă e nevoie. Pentru că trebuie să-l vedem. Să-l atingem.

Fascinaţia pentru morbid nu se opreşte la pupatul moaştelor. Chiar, oare oamenii ăia care umplu de bale mătasea de pe rămăşiţele Sfintei Parascheva cum ar reacţiona dacă ai dezgropa un mort vechi de 20 de ani şi le-ai da un os să-l pupe? Presupun că, după ce ar vomita, te-ar lua la bătaie.

Dar, dacă turma vrea un mort, acel mort devine, brusc, valoros. Merită să te baţi, la propriu, ca să-l vezi. Să-l atingi. Şi, poate, să rupi o bucăţică din el. S-o ai ca amintire. Să o pui în vitrină şi să le spui vecinilor "Uite, vezi? Ăsta e degetul mic de la piciorul stâng al maestrului Sergiu Nicolaescu. Am apucat să i-l smulg înainte să-l incinereze nenorocita aia. Iar unghia asta dată cu ojă roşie e de la degetul mijlociu al Marioarei Murărescu. Acolo a fost mai uşor, că ne-au lăsat să ne apropiem şi nici n-au ars-o, ca păgânii. Uite, am şi certificat IML de când m-a bătut poliţia la înmormântarea Mărioarei Zăvoranu. A dreacu' zdreanţă, deloc nu ne-a lăsat în cimitir fie-sa. Un fir de păr n-am putut să iau şi io."

De fapt, s-ar putea nu doar voyeuri să fim. Ci şi necrofili. Şi, poate, atunci când nu ne vede nimeni, necrofagi.

Încep să am certitudinea că unii dintre semenii mei se hrănesc cu cadavre, atunci când CRED că nu-i vede nimeni.

Întuneric viu

Când eram mică, în noaptea de Înviere îmi plăcea să privesc de la geam oamenii care veneau cu lumină de la biserică. Știam că „nu e voie” să faci ce făceau ei. Poate că tocmai asta mi se părea extraordinar. Faptul că făceau asta, deși era interzis, și că o făceau cu o îndârjire minunată. Mă fascina felul în care apărau flacăra fragilă a lumânării. O protejau cu palma de vânt și, poate, de priviri dezaprobatoare. Mai târziu, când am crescut, vedeam râul acela de lumină ca pe o rezistență mută împotriva răului. O rezistență mută, dar încăpățânată. Hotărâtă. Și luminoasă, mai ales luminoasă.

Nu-mi place să merg la biserică. Nu la slujbe. Merg atunci când am ceva de vorbit cu Dumnezeu, în cadru „oficial”, la El în birou. Când biroul e gol, desigur.

Cu o excepție: noaptea de Înviere. Atunci merg, fără greș. Atunci chiar simt nevoia să fiu cu oameni. Să cânt „Hristos a Înviat”, să primesc lumină și s-o dau mai departe. Ca pe o taină. Ca pe un consemn. Iar drumul spre casă, cu fețele celor de lângă mine, luminate de flăcările lumânărilor pe care le țin în căușul palmelor, îmi amintește cumva de drumurile primilor creștini.

Îmi place că lumina însuflețește întunericul. Nu-l învinge, asta nu. Dar îl îmblânzește. Îl face prietenos. Și viu.

Îmi place să fac parte din râul de lumină. Mă face să simt că și eu pot îmblânzi întunericul. Nu vreau să-l înving, și el e bucată din mine. Dar îl vreau mai blând, ca să putem conviețui în pace.

În fond, nici Iisus n-a învins moartea. A călcat pe ea ca pe o treaptă. Oare nu cântăm, de Înviere, „cu moartea pre moarte călcând”?

Și întunericul poate fi o treaptă. Mai abruptă sau mai comodă. Dar e o treaptă spre lumină.

Hristos a înviat! Și eu.

Un sicriu măsura XS

Asta e ținta oricărui anorexic care se respectă. De fapt, ăsta este răspunsul „oficial” în fața oricărui om în firea lui care încearcă să-i explice anorexicului că nu e chiar bine să mănânce doar o dată la două zile, și atunci o foaie de salată verde împărțită în trei mese.

- O să mori!

- Da, dar când o să se întâmple asta, o să mă puneți într-un sicriu mărimea zero!

Mda.

Oamenii din jur, familia, prietenii, te privesc așa cum privești un bolnav suferind de o maladie incurabilă cum se stinge pe picioare. Nimeni nu pricepe ce ți s-a întâmplat, când ți-a devenit mâncarea cel mai de temut dușman. Nici măcar tu.

Știi doar că te uiți în oglindă și, în loc să vezi o mână de oase pe care abia îți mai stă pielea, remarci că „mai ai de unde să dai jos”.

Începi să suferi de palpitații, iar mușchii tăi au spasme incontrolabile. Știați că anorexicii nu mor, de fapt, de foame? Le cedează inima.

Dar nu e atât de simplu să ajungi acolo.

Mai întâi începe să ți se usuce pielea pentru că, nu-i așa, grăsimile sunt moartea. Dacă, din când în când, mai mănânci ceva, acel ceva trebuie să fie complet degresat.

Apoi începe să-ți cadă părul.

Mai târziu, dacă ești femeie, ți se oprește menstruația. Organismul tău își spune „dacă proasta n-are ce mânca așa, singură, la ce bun să mai trântească și-un plod?” (da, Olivia Steer, menstruația ARE legătură cu fertilitatea.)

Faptul că te simți tot timpul slăbit e deja banal.

Îți apar vânătăi și bătături pe fund  pe locul unde înainte aveai fundul, pentru că, practic, te așezi direct pe oase.

În cazurile fericite - așa cum a fost al meu - anorexicul își abandonează țelul nobil de a deveni mumie încă din timpul vieții și reîncepe, treptat, să mănânce și altceva decât scaieți și Cola Light. La început vomită fiecare îmbucătură. Pana mea, stomacul ăla a ajuns și el să creadă că mâncarea e cea mai nașpa chestie de pe fața pământului. Pas cu pas, redevii un om normal. Mănânci oarecum sănătos, faci mișcare cât să te simți bine în pielea ta. Bine, dar nu relaxat. Pentru că imaginea de sine ți-a fost afectată iremediabil.

Dacă vreți, anorexicul e ca un soi de alcoolic. Îi trebuie doar o picătură ca să recadă. Să reînceapă să-și măsoare șunci (imaginare sau nu), să se cântărească obsesiv, de 7 ori pe zi și să cocheteze cu ideea de înfometare.

Nu este o apologie a corpului deformat de grăsime. Ci o mărturie a unei foste anorexice care a reușit să revină dintre mumiile vii.

Acum nu îmi mai doresc un sicriu mărimea zero. Vreau o viață King Size.

Viața după un alt fel de moarte

De ce simți mai mult și mai intens după ce te hotărăști să nu mai simți?

Cred că e ca atunci când te julești, de prea multe ori, în același genunchi. Te împiedici și cazi, mereu în aceeași lovitură. Nici nu apucă să se cicatrizeze. În fine, te hotărăști să pășești cu atenție, să nu te mai arunci ca berbecul, să te uiți bine pe unde mergi.

Rana începe să se vindece. O îngrijești, o pansezi, o dai cu creme, îi verifici evoluția, torni iod ca să fii sigur că se închide perfect și că nu rămâne niciun germene care, la o adică, să îți stârnească din nou durere. Să nu mai sângerezi. Să nu mai suferi. Rana ta, veche de-acum, prinde crustă groasă, prin care nu mai simți nimic. E bine.

Vine, însă, cineva, care întâi atinge delicat cicatricea. Ca o mângâiere. Parcă o percepi, dar continui să te întrebi dacă nu cumva e doar o părere. Ca sindromul membrelor-fantomă al celor cu brațe sau picioare amputate. Nu, tu nu ai cum să simți, nu ai cum să mai simți. Locul ăla unde te-ai rănit de atâtea ori și-a pierdut orice sensibilitate.

Chiar atunci, aceeași mână care abia te-a atins smulge crusta. Ca orice crustă care se respectă, și aia de pe inimă ia cu ea bucăți de țesut viu. Care pulsează. Care sângerează. Și reîncepi să simți. Tot. Chiar lucruri pe care nu ai știut niciodată că le poți simți. Te trezești gândind lucruri pe care nu credeai că mintea ta le poate naște. Nu te recunoști. Dar îți place.

Pentru că, după ce te-ai hotărât să mori și ai crezut că ai reușit, constați că ești mai viu ca oricând.

Nunta Slută XIII. Altă hoață

Pâmpa se uita la sătenii adunați pe ulița mare și nu-i venea să creadă: chiar nimeni, dar nimeni din sat nu încerca să gonească potera venită s-o ia? Ochii începură să-i joace în lacrimi, însă alungă repede umbra de slăbiciune și își puse pe chip un zâmbet sfidător.

- Ascultați-mă, că veți plânge amarnic dacă nu vă încredeți în vorbele mele. Voi vă fereați de Meruna, îi spuneați Șpioanca pe la colțuri. Da' la văr'su nu vă gândiți, ai? La Florică Colduc? Păi Meruna e o dulce pruncă pe lângă ăla, oameni buni! Alde Colduc face și desface totul în satu' ăsta. L-am prins eu trăgând cu urechea pe la ușile voastre. Iar pe pămpălăul ăla de bărbată-meu îl chema mereu la el să pună țara la cale, ba chiar l-a pus să-i ducă plocon lu' Ghiță din capu' satului o poală de bani. Ziceți de mine c-am furat, că mi-am oprit tain la tot ce mișca în sat? Da' câți dintre voi nu trăiți din bani de furăciune, hă? Nu i-oți fi furat voi, da' ăla care vi-i dă credeți că i-a găsit pe stradă?

Întâi, sătenii o priviră cu ochii mari - asta chiar grăiește așa, fără opreliști, despre Florică Colduc? O ști ea ceva, de n-are teamă. Apoi, văzând privirile poterașilor ațintite asupra lor, unul câte unul începură să facă pași în spate.

Traian, marinarul, se uita de după gardul livezii. Se ținea departe de Buldoaga, de Peseda, dar mai ales de Pâmpa. Femeia îl căuta din ochi, trăgând nădejde că măcar acum, când o vede încolțită, va veni să o scoată din bucluc.

Unde ești, măi, omule? Am ajuns să mă urască tot satul pentru iubirea ce ți-am purtat-o și, ca o proastă, încă ți-o port. Unde ești? Că tot ce am făcut, am făcut pentru tine, pentru noi. Și pentru că tu mi-ai jurat că, orice ar fi, o să-mi ții spatele. Unde ești, Traiane? (...)

Păcat. Păcat?

Judecă-mă. Judecă-mă și condamnă-mă, dacă asta te face să te simți fără de prihană.

Sfântule.

Vezi să nu-ți cadă aureola peste ochi. Ridic-o puțin. Așa. Ca să mă vezi mai bine când mă privești acuzator. Revoltă-te. Strigă. Strigă-mi în față. Uită-te la mine. Uită-te sfidător. Zâmbește în colțul gurii. Zâmbește-mi cu dispreț.

Perfect.

Acum privește-te pe tine. Privește în tine. Ce vezi? Nu, nu arunca piatra. Mai ține-o puțin. Strânge-o. Încălzește-o. Mângâi-o. Acum las-o jos. Nu de alta, dar dacă e să lovească în păcătos, amândoi devenim ținte.

Împăratul e gol!

foto: deviantart by angelarizza

Poți să-i strigi. Poți să încerci să-l iei la palme, să-l zgâlțâi, să-i torni în cap o găleată cu apă rece ca gheața.

Degeaba.

Dacă noul croitor regal îi spune că nu-i adevărat, că de fapt poartă cele mai scumpe și mai fine haine, s-ar putea nici să nu te audă. Dacă totuși te faci auzit, s-ar putea să te trezești aruncat în temniță. Sau afară din cetate.

Împăratul e căzut sub vraja croitorului și nimeni nu îl poate salva. Chiar dacă simte frigul, se gândește că de vină e vântul. Sau ploaia. Sau gerul mușcător care i-a cuprins pe toți, nu?

Nu. Nu pe toți. Ceilalți - cei mai mulți dintre ei - au ochi să vadă și minte să înțeleagă. Au încercat să te facă și pe tine să pricepi, dar ai continuat să mergi maiestuos, străduindu-te să-ți stăpânești tremuratul, arătând lumii hainele tale cele noi.

A muncit mult la ele croitorul regal. A muncit, cred, încă înainte de a ajunge la Curte. Le-a urzit, cine știe, poate chiar în palatul vrăjmașului tău de moarte. Acum ți le-a adus: nevăzute dar otrăvite, menite să te ucidă încetul cu încetul.

O mascaradă. Una în care joci fără să știi.

Curtenii te vor părăsi, unul câte unul - cine să rămână lângă un rege nebun?

Totuși, rămâne cineva: croitorul. Ca să se asigure că și-a îndeplinit menirea.

Împăratul e gol.

Și se face tot mai frig.

Sferele puțin ciobite se potrivesc cel mai bine. La infinit.

data3.whicdn.com

Nu sunt perfectă. Nici tu nu ești. Dacă am fi perfecți, am trăi suspendați în spațiu, ca niște sfere imponderabile, autosuficiente și intangibile. Slavă Domnului că nu suntem perfecți. Altfel, nu ne-am mai putea îmbina decât prin coliziune. Și nici așa nu am ști dacă rezultatul nu ar fi, cumva, distrugerea amândurora.

Da, îmbinarea imperfecțiunilor noastre presupune și șlefuirea unor asperități înnăscute sau dobândite. Or, când unealta cu care îl șlefuiești pe celălalt ești chiar tu, lași acolo o parte din tine. Puțin câte puțin, eu devin tu. Tu devii eu. La un moment dat, uitându-ne unul la celălalt, o să ni se pară că privim în oglindă. Abia atunci ne vom vedea perfecți. Și imponderabili. Și intangibili. Dar niciodată autosuficienți, ci reciproc suficienți. Oricât ar dura Infinitul.

Să trăiești!

Pare o urare anostă, simplistă, desuetă și încă în câteva feluri care nu-mi vin acum în minte. Și totuși, cred că asta e cea mai importantă chestie pe care o poți face: să trăiești. Atenție, să trăiești, nu să exiști.

ecstazy93.deviantart.com

Nu demult, am văzut o emisiune despre morți stupide. Cea mai cea mi s-a părut o tipă din New York care a murit în patul ei. Dintr-un apartament de la etajul 6. Lovită în cap de o bucată de asfalt. Rezultată din explozia unei țevi de apă caldă. Din subteran. Din stradă. Deci cum?

Zici că ai grijă de tine, că trăiești atât de sănătos încât o să prinzi suta de ani.

Așa că amâni gesturi, înghiți cuvinte, reprogramezi fericirea și... BUM! Un Dorel made in USA uită să golească o țeavă. Te trezești nas în nas cu Sfântul Petru. Nu, nu poți să reconfigurezi traseul. Ce să vezi, e fundătură și GPS-ul n-are semnal pe malul celălalt al Styx-ului.

Așa că trăiește, omule! Bucură-te de fiecare moment în care îți bate inima, nu mai transforma în tragedii nimicurile. Toate, dar toate sunt nimicuri dacă le compari cu Nimicul cel mare.

Cum să nu-ți bați cuie în talpă. Lesson 1

Cea mai sigură metodă de a-ți introduce un cui - a se citi piron - în partea cea mai moale a tălpii este grija permanentă de a nu-i supăra pe ceilalți. Fiecare ocazie când îți vei stăpâni un gest, o vorbă, o privire doar pentru că anticipezi o anumită reacție din partea celorlalți va echivala cu încă o lovitură zdravănă de baros peste floarea cuiului.

În ritmul ăsta, vei ajunge să-ți creezi, cu talent, încălțări de fachir. Vei merge prin viață pe vârfuri, cu dureri atât de mari la fiecare pas, încât nu vei mai putea fi atent la nimic altceva, decât la propria suferință autoindusă.

Nu fi fraier! Ia un patent și scoate-ți cuiele, unul câte unul. Doare rău operațiunea, dar merită. S-ar putea să ai surpriza de a-ți fi bătut piroanele alea degeaba. Poate că gestul, vorba sau privirea pe care ai ales să le ții pentru tine nici nu ar fi provocat supărare. Poate că era totul în mintea ta. Poate că îi crezi pe ceilalți mai sensibili decât sunt. Poate că și ei pășesc pe cuie și sunt învățați cu durerea.

Sau... poate că, pur și simplu, n-au avut patent.

What do you do when your reason for smiling makes you cry?

Am citit asta pe undeva. Nu cred că mai contează unde. Am văzut-o rostogolită de atâtea ori pe internet, că doar n-oi fi atât de ghinionistă încât să fiu tocmai eu aia acuzată de plagiat.

Întrebarea rămâne, însă. Ce faci?

Tragi niște concluzii. Prima - și cea mai importantă - e că, dacă plângi, îți pasă. Dacă nu ți-ar păsa, te-ar durea în cur. OK, poate că și în situația aia ai plânge, dar din cu totul alte motive.

Atâta timp cât mai ai lacrimi, e bine. Înseamnă că ești viu pe dinăuntru. Deși, nu cu multă vreme în urmă, credeai că ai murit. E mai bine viu? Nu știu. E mai sensibil. Când te știi (sau te crezi) mort, calci în picioare oameni, cu sentimentele lor cu tot. Să fii viu, în condițiile astea, e, pe undeva, ca o urmare a unui blestem. Încă îmi răsună în creier vorbele unei bune prietene: așa, fă. Să trăiești și tu, să simți, să plângi, să suferi. Ți-a ieșit, nebuno. Asta fac.

Și mă întreb. Și îmi dau singură răspunsuri. Care îmi scot și mai multe lacrimi. De unde pana mea or ieși atâtea lacrimi, nu știu. Dacă m-aș face unic exportator aș fi dracului în top 300. Pe primul loc, nu oricum.

Mda. Revenind. Ce faci? Își dorești să mori la loc? Nu. Că viața e mișto. V-ați gândit vreodată că oamenii vii sunt masochiști? Dacă să fii viu înseamnă să suferi, cum mama dracului să-ți placă asta? Tre să fii bou. Ete că sunt. Nu, nu pe modelul „dă, mamă cu biciu-n mine”. Are cine. Nu în sensul ăla, terminați cu porcăriile. Figurat, așa. Doar suntem intelectuali, bloody hell.

E păcat de tine să nu simți, tu ești făcută să simți. Și pe asta mi-a spus-o cineva. Și ție ți-a ieșit. Simt. Enorm. Și, culmea, nu văz monstruos. Doar ușor încețoșat, așa.

Deci ce faci? Păi, ce să faci? O arzi bipolar. În fond, și bătăile inimii sunt bipolare, nu? Sistole și diastole. Așa simți că ești viu. Când urci doar ca să cobori și cobori doar ca să ai de unde urca înapoi.

De ce ne construim personaje

Chiar, de ce? Atunci când natura muncii te obligă, parcă e de înțeles că, star porno fiind, nu-ți e la îndemână, ba chiar e contra-productiv să te afișezi de mână cu nevasta și cu copilul drăgălaș ca un heruvim, scobindu-se cu degețelul grăsuliu în nasul cârn.

Dar când cariera ta nu depinde de vreo imagine donjuanistică, de ce ți-ai crea-o?

„Ca să pari mai interesant”, veți spune. Corect. Dar, dacă vrei să pari interesant, înseamnă că ești și interesat. Sau nemulțumit pe persona ta reală. Poate că nu te regăsești în realitatea ta. Și vrei să trăiești într-un film, pentru că n-ai cojones să îți schimbi propria realitate. Sau să o trăiești până la capăt. 

De ce ți-ai construi o realitate virtuală, în care ești singur și (ne)ferice, dacă nu ca să păcălești, ca să te păcălești?

Până la urmă, ce rost are să te minți? Câștigul de moment e atât de important încât merită riscul atașat? Există șanse mari ca realitatea „reală” și cea închipuită să intre în coliziune într-o bună zi. Iar după ziua aceea, dragi creatori de personaje cu propriul chip, imaginația e tot ce v-ar putea rămâne.

*spoof*

Nunta Slută XII. Hoaţa

Femeie cu lemne, Renoir

Udmera se opri sub un tei, să-şi tragă sufletul şi să-şi admire prada din boccea. Puse legătura în poală şi desfăcu, grjulie, nodurile. Când tacâmurile şi sfeşnicele argintate luciră în soarele mieriu de toamnă târzie, zâmbi.

Ioi, ce lucruri frumoase avea doamna Peseda în casă... Nu erea pecat se nu me bucur şi io?

Dacă ar fi întrebat-o cineva, Peseda ar fi zis că nu, nu era deloc păcat să nu se bucure Udmera de tacâmurile ei din alpaca şi de sfeşnicele argintate moştenite de la străbunica. Treaba slujnicei era să le şteargă de praf şi, o dată pe săptămână, să le lustruiască. În secret, Peseda o bănuia pe unguroaica venită de copil în sat că e mai bogată decât cel mai bogat moşier: nu exista gospodărie în care să nu fi lucrat. Şi încă pe simbrie bună. Pentru că, de fiecare dată când un sătean vroia s-o tocmească, Udmera avea grijă să ceară bani mulţi şi să se laude că, în vrednicia ei, întoarce casa pe dos cât ai bate din palme.

De întors o întorcea, nu-i vorbă. Atunci când pleca din ea cu bunuri de preţ ale celui care o tocmise. Şi pleca taman când ţi-era lumea mai dragă. (...)

Nunta Slută XI. Naşterea

Camil Ressu - Mamă cu copil

Durerea ca o suliţă încinsă îi fulgerase Buldoagăi pântecele când scotea găleata din fântâna satului. Femeia lăsase să-i cadă din mâini lanţul căldării şi se prelinsese pe marginea de piatră colţuroasă, până când se chircise în colbul bătătorit de picioarele trecătorilor însetaţi. Din capătul uliţei, Meruna o zări şi veni în fugă.

- Buldoago, ce-ai, fă? Ţi-e rău?

- Mi-a... mi-a venit... sorocul. Pruncul... Pruncul lui... Penel... reuşi ea să răspundă printre icnete de durere.

Cealaltă femeie îi privi suprinsă burta care nu părea să fie cu mult mai mare decât a unei muieri ceva mai împlinite. Asta era borţoasă? Păi cine a ştiut? N-a spus nimănui, nu s-a lăudat, nu nimic... Hm!

- Fă, poţi să te ridici? Hai măcar la mine-n curte. Te pui colo, sub gutui. E colea, la câţiva paşi.

- Nu! Nu mai... Nu mai e vreme, fă. Acu' vine.

Între timp, sătenii care erau în trecere pe acolo se opriseră să vadă ce se-ntâmplă. Făcuseră roată în jurul femeii întinse pe jos. Tot mai mulţi se strângeau. Şuşoteau între ei, şi, treptat, şuşotelile se transformară în zarvă mare. Aşa de mare era hărmălaia, că urletele Buldoagăi, aflată în durerile facerii, aproape că nici nu se mai auzeau.

Nu după multă vreme, copilul lui Penel şi al Buldoagăi văzu lumina zilei. Meruna îl şterse cu colţul şorţului, îşi scoase broboada să-l înfeşe şi i-l puse mamei în braţe. Copilul nu scosese niciun sunet.

- L-a născut mort, săraca, şopti o femeie din mulţime.(...)

Nesimțirea dăunează grav sănătății

Da, știu, peste câteva ore se deschid secțiile de votare. Așa, și? Eu vin de la spital. Floreasca. Nu, n-am pățit nimic, am fost să văd o prietenă. Nu știam ce diagnostic are, nu știam unde e, nu știam nimic. Știam doar că ultimul mesaj de la ea îmi spunea că e în pragul șocului anafilactic.

Mă urc în mașină, parchez peste drum de spital și intru. Sunt plăcut surprinsă de felul în care arată aripa nouă a clădirii. Occidental, așa. Frumos. Civilizat. Paznicul mă vede dezorientată și mă întreabă ce vreau. Îi spun. Mă îndrumă spre recepție. Acolo, două doamne așezate pe scaune. Spun ce știu și ce vreau să aflu. Nu nu mă prezint. La spital nimeni nu e „ăla/aia de la televizor”. Acolo suntem pacienți și aparținători. În fine, după îndelungi căutări, doamna cuvântează:

 - Urmați linia albastră.

Remarc, în treacăt, că dacă ar fi fost doar un pic mai acră, doamna respectivă ar fi fost numai bună de stors în salată. Mă rog, o fi sătulă de câte vede, îi găsesc eu circumstanțe. Urmez linia albastră. Ajung în dreptul unor uși, aștept afară. Ies medici, unii vorbesc la telefon, alții sunt cu nasul în hârtii. Îmi iau inima-n dinți și întreb o doctoriță tânără dacă prietena mea e acolo. Femeia îmi zâmbește și îmi spune să intru și să întreb. Fair enough. Intru. Nu, nu e acolo.

 - Dar unde e? întreb, ușor panicată.

 - Mergeți la recepție și vă spun fetele.

 - Păi fetele m-au trimis la dumneavoastră.

 - Trebuie să fie în camera care este chiar față în față cu recepția.

 - A. Mulțumesc.

Ies, revin la recepție. N-apuc să întreb nimic, că din camera unde fusesem trimisă iese un fel de doctoriță. Spun „un fel” pentru că, după atitudine, aș fi văzut-o mai degrabă ca asistenta favorită a lui Mengele.

 - Bună seara, știți cumva dacă acolo înăuntru este o pacientă pe nume X?

 - Întrebați la recepție, a lătrat ea (iartă-mă, Mara. Tu, draga mea cățelușă, ești de un miliard de ori mai drăgălașă când latri, chiar dacă o faci ca și cum ai vrea să rupi gardul și pe toți cei aflați dincolo de el). Deja simt cum îmi crește tensiunea și nu e de la panică.

 - Am întrebat deja la recepție, doamnă, și am fost îndrumată greșit.

Lătrătoarea ridică din umeri și merge mai departe. I se pune în mână un telefon și reîncepe să latre, de data asta la un pacient care îndrăznise să sune pe cineva să întrebe dacă e cazul să vină la spital. Proaspăt operat de apendicită și cu dureri mari. Nu am tras cu urechea, lătrătoarea repeta, urlând, tot ce spunea omul ăla.

În fine, mă vede, mă privește mirată  - tot aici ești? - și mă întreabă:

 - Cum ziceați că o cheamă?

Îi spun.

 - Păi e la Observator Critici.

 - Nu e acolo, am fost eu.

 - ATUNCI NU ȘTIU UNDE E!!! urlă și se întoarce pe călcâie.

 - Îmi cer scuze că am îndrăznit să vă deranjez.

 - Hm!

Ies. Fumez o țigară. Două. Niște oameni buni - despre care nu voi scrie cu ce se ocupă în lanțul trofic din sistemul sanitar, pentru că nu vreau să le fac rău - îmi spun că au asistat la scenă și că așa se poartă „doamnele” și „domnii” de acolo și cu ei, deși sunt colegi.

 - Le-ați făcut prea multă reclamă și li s-a urcat la cap.

Posibil.

Între timp, prietena mea vede mesajele mele și îmi răspunde. Ieșise cu perfuzia după ea ca să meargă la toaletă. O găsesc pe hol, în dreptul celebrei de-acum recepții. Între timp, acriturile îmi recunoscuseră fața - cine e? a, da, e aia de la știri? a...  - și, cum frica păzește pepenii, au început un dialog penibil și strident, menit să justifice atitudinea lor de nesimțire și nepăsare crasă.

 - Păi zi și tu, fată, de unde să știu io dacă pe mine n-a venit nimeni să mă anunțe că au mutat pacientul? Vezi, și tot pe noi se supără lumea.

Le spun de dulce în gând și continui să vorbesc cu prietena mea. Mă asigur că e bine și plec. Nu înainte de a le ura „doamnelor” o seară bună.

Da, în câteva ore se deschid urnele. Se schimbă președintele. Degeaba. Schimbarea nu începe de sus, ci de jos. De la acritura care răspunde în doi peri unui om venit să-și caute un prieten la spital. De la medicul care răcnește la pacient de parcă bietul bolnav ar fi de vină că a ajuns acolo. Sistemul nu e ceva abstract. E făcut din oameni. E ca mecanismul unui ceas. Degeaba unele rotițe sunt din aur, dacă altele sunt din tinichea ruginită.

Voi continua să am tot respectul pentru medici. Însă locul măcelarilor n-ar trebui să fie la spital.

De ce-l detest pe Crin

www.nasul.tv

Nu există resentiment mai puternic, mai din măruntaie, decât față de cineva care te-a dezamăgit crunt. În Crin Antonescu l-am văzut, din 2009 până anul trecut prin toamnă, pe viitorul președinte al României. Un om civilizat, cu verb, cu minte și cu echilibru. Un om care ar reuși să „mingle” fără probleme printre mai-marii Europei. Nu l-am apreciat ca ministru; pe de altă parte, am știut mereu să fac diferența între ce presupune „fișa postului” de ministru și cea de președinte. Sunt atribuții, prerogative, niveluri diferite și, ca atare, e nevoie de calități diferite.

Din motive pe care nu le voi discuta aici, Crin Antonescu s-a sinucis. Nu fizic, deși a dispărut complet din peisajul politic și public românesc. S-a sinucis politic. Nu a făcut-o dintr-o dată, aruncându-se de la înălțime sau înfigându-și un cuțit în burtă. Nu. Și-a tăiat venele și a sângerat așa, câte puțin, până când energia de politician rasat s-a scurs complet și din el a rămas o carcasă lividă, care mai avea, rareori, câte o zvâcnire de orgoliu în memoria a ceea ce obișnuia să fie cândva.

Da, îl detest pe Crin Antonescu. L-am votat în 2009, l-am aplaudat la dezbaterea cu Traian Băsescu și am visat cu ochii deschiși în vara lui 2012 când l-am văzut vorbind de la pupitrul Cotrocenilor.  Cam atunci a făcut prima crestătură în propria venă politică. O fi fost beția puterii, o fi fost altceva, nu știu. Știu doar că, ceva mai târziu, când deja sângera periculos, a primit lovitura de grație, dată mișelește, din spate, chiar de la cel pe care, trecând peste statut, împotriviri și orgolii, îl pusese într-o funcție înaltă în partid.

Îl detest pe Crin Antonescu. Fiindcă, din cauza lui, duminică, pe 16 noiembrie, o să mă abțin de la vot, pentru prima oară în viața mea de cetățean român major.

Îl detest pe Crin Antonescu așa cum urăști un mort drag pentru că s-a dus.

All Souls' Night

De Halloween, n-avem nevoie de costume ca să fim înspăimântători. E suficient să ne întoarcem sufletul pe dos și să-l scuturăm bine.

Vom găsi acolo întuneric, urât, spaime, ură, meschinărie. Le putem privi în față. Le putem întoarce pe toate părțile, ne putem îngrozi și întreba „Chestia asta a trăit în mine? Așa, ca un pui de monstru extraterestru care se hrănește cu oameni, care îi consumă din interior? De ce am lăsat-o? Cât m-a costat? Oare câte greșeli am făcut în numele ei? Cât am rănit? Cât m-am rănit?”

Partea bună când îți scuturi sufletul e că toată mizeria curge din el. Și rămâne curat. Sau aproape curat. Dacă mai rămâne o urmă de murdărie o poți forța să plece. Să se desprindă și să cadă. Nu râcâind cu unghia, ci repetându-ți „eu nu sunt așa”.

Ține minte momentul în care începi să crezi asta. E momentul în care începi să redevii tu. Clipa când ți-ai lepădat costumul de Halloween în care, fără știre, te deghizaseși pe dinăuntru.

Definitely maybe.

- De bunăvoie și nesilit/-ă de nimeni iei în căsătorie pe...

- Nu!

Cum ar fi?

Sunt atâția oameni care se căsătoresc plini de îndoieli, dar spun un „da” atât de răsunător că până și replica „THIS IS SPARTA!” pălește în intensitate în fața lor. Și nu după mult timp divorțează. Sau se târăsc printr-o viață de nefericire pentru că, nu-i așa, „trebuia să caști ochii când l-ai luat, mamă”.

Cum ar fi să reziste presiunilor partenerului/părinților/grupului de prieteni/societății și să zică „nu”? 

E greu să spui nu. Și acum ies din discuția despre căsătorie - oricum, era doar un exemplu menit să vă capteze atenția :D

E greu, dar sănătos să spui nu. Desigur, asta nu înseamnă să devii porcușorul isteric care nu bea, nu mănâncă și nu... altele. Dar, uneori, trebuie să te gândești bine ce înseamnă da. Ar trebui să însemne că accepți ceva ce chiar îți dorești să faci. Sau că merită să sacrifici altceva pentru acel da pe care-l rostești. Poate că spui da unui om care îți cere ajutorul. Poate că spui da unui om față de care ai o datorie morală.

Dar să spui da numai pentru că sonoritatea lui nu te înspăimântă înseamnă să trăiești viața altcuiva.

Am realizat asta cu ani în urmă, când existența mea se transformase într-un fel de „muncă în folosul comunității” perpetuă. Mi-a luat ceva timp să înțeleg asta. Să pricep că nu e obligatoriu să fiu everybody's sweetheart. Că nu e musai să fiu nici mama răniților, nici campioana sociabilității. În fond, nu se dă premiu nici pentru una, nici pentru alta.

Am hotărât atunci că, pentru o mână de oameni importanți în viața mea, cuvântul nu va exista doar ca să le spun „nu o să te las niciodată să strigi în pustiu”. Pentru ceilalți, există și varianta „De data asta nu. Altă dată, cu tot dragul.”

Nu?

Despre inimă și cord

Există oameni care dau ca să aibă. Să aibă statură, statut, poziție, whateva. Despre ei am scris aici. 

Există, însă, oameni care dăruiesc pur și simplu. Sau care vor să dăruiască. Mi-am amintit de un videoclip în care un personaj umbla pe străzi cărând o inimă mare. Îl cam încurca. Uneori îi era jenă de ea. Încerca să convingă oamenii să-i țină puțin inima aia în mâini, ca să se poată odihni. Nimeni nu voia.

E nașpa. Nașpa până la durere fizică să vrei să dăruiești și să fii refuzat. Să simți că plesnești, să îți deschizi inima ca pe burta unei balene și să rămâi așa, deschis și sângerând, fără să înțelegi ce nu e în regulă cu tine.

Poate că alții au fost învățați să nu accepte daruri de la străini. Un lucru bun. Pentru că, în momentul în care accepți un dar de la cineva, acel cineva încetează să mai fie străin. „Poate că o să-i rămân dator”, se gândesc oamenii.

Greșit. Inima nu are limită de stoc și nici nu percepe dobândă. Are, însă, un număr limitat de bătăi. La un moment dat, se oprește și gata. Uneori, mi-aș dori ca oamenii să înțeleagă că „vreau să-ți dăruiesc sistolele și diastolele mele de acum înainte” este cel mai mare angajament pe care și-l poate lua cineva pe lumea asta.