Da, știu, peste câteva ore se deschid secțiile de votare. Așa, și? Eu vin de la spital. Floreasca. Nu, n-am pățit nimic, am fost să văd o prietenă. Nu știam ce diagnostic are, nu știam unde e, nu știam nimic. Știam doar că ultimul mesaj de la ea îmi spunea că e în pragul șocului anafilactic.
Mă urc în mașină, parchez peste drum de spital și intru. Sunt plăcut surprinsă de felul în care arată aripa nouă a clădirii. Occidental, așa. Frumos. Civilizat. Paznicul mă vede dezorientată și mă întreabă ce vreau. Îi spun. Mă îndrumă spre recepție. Acolo, două doamne așezate pe scaune. Spun ce știu și ce vreau să aflu. Nu nu mă prezint. La spital nimeni nu e „ăla/aia de la televizor”. Acolo suntem pacienți și aparținători. În fine, după îndelungi căutări, doamna cuvântează:
- Urmați linia albastră.
Remarc, în treacăt, că dacă ar fi fost doar un pic mai acră, doamna respectivă ar fi fost numai bună de stors în salată. Mă rog, o fi sătulă de câte vede, îi găsesc eu circumstanțe. Urmez linia albastră. Ajung în dreptul unor uși, aștept afară. Ies medici, unii vorbesc la telefon, alții sunt cu nasul în hârtii. Îmi iau inima-n dinți și întreb o doctoriță tânără dacă prietena mea e acolo. Femeia îmi zâmbește și îmi spune să intru și să întreb. Fair enough. Intru. Nu, nu e acolo.
- Dar unde e? întreb, ușor panicată.
- Mergeți la recepție și vă spun fetele.
- Păi fetele m-au trimis la dumneavoastră.
- Trebuie să fie în camera care este chiar față în față cu recepția.
- A. Mulțumesc.
Ies, revin la recepție. N-apuc să întreb nimic, că din camera unde fusesem trimisă iese un fel de doctoriță. Spun „un fel” pentru că, după atitudine, aș fi văzut-o mai degrabă ca asistenta favorită a lui Mengele.
- Bună seara, știți cumva dacă acolo înăuntru este o pacientă pe nume X?
- Întrebați la recepție, a lătrat ea (iartă-mă, Mara. Tu, draga mea cățelușă, ești de un miliard de ori mai drăgălașă când latri, chiar dacă o faci ca și cum ai vrea să rupi gardul și pe toți cei aflați dincolo de el). Deja simt cum îmi crește tensiunea și nu e de la panică.
- Am întrebat deja la recepție, doamnă, și am fost îndrumată greșit.
Lătrătoarea ridică din umeri și merge mai departe. I se pune în mână un telefon și reîncepe să latre, de data asta la un pacient care îndrăznise să sune pe cineva să întrebe dacă e cazul să vină la spital. Proaspăt operat de apendicită și cu dureri mari. Nu am tras cu urechea, lătrătoarea repeta, urlând, tot ce spunea omul ăla.
În fine, mă vede, mă privește mirată - tot aici ești? - și mă întreabă:
- Cum ziceați că o cheamă?
Îi spun.
- Păi e la Observator Critici.
- Nu e acolo, am fost eu.
- ATUNCI NU ȘTIU UNDE E!!! urlă și se întoarce pe călcâie.
- Îmi cer scuze că am îndrăznit să vă deranjez.
- Hm!
Ies. Fumez o țigară. Două. Niște oameni buni - despre care nu voi scrie cu ce se ocupă în lanțul trofic din sistemul sanitar, pentru că nu vreau să le fac rău - îmi spun că au asistat la scenă și că așa se poartă „doamnele” și „domnii” de acolo și cu ei, deși sunt colegi.
- Le-ați făcut prea multă reclamă și li s-a urcat la cap.
Posibil.
Între timp, prietena mea vede mesajele mele și îmi răspunde. Ieșise cu perfuzia după ea ca să meargă la toaletă. O găsesc pe hol, în dreptul celebrei de-acum recepții. Între timp, acriturile îmi recunoscuseră fața - cine e? a, da, e aia de la știri? a... - și, cum frica păzește pepenii, au început un dialog penibil și strident, menit să justifice atitudinea lor de nesimțire și nepăsare crasă.
- Păi zi și tu, fată, de unde să știu io dacă pe mine n-a venit nimeni să mă anunțe că au mutat pacientul? Vezi, și tot pe noi se supără lumea.
Le spun de dulce în gând și continui să vorbesc cu prietena mea. Mă asigur că e bine și plec. Nu înainte de a le ura „doamnelor” o seară bună.
Da, în câteva ore se deschid urnele. Se schimbă președintele. Degeaba. Schimbarea nu începe de sus, ci de jos. De la acritura care răspunde în doi peri unui om venit să-și caute un prieten la spital. De la medicul care răcnește la pacient de parcă bietul bolnav ar fi de vină că a ajuns acolo. Sistemul nu e ceva abstract. E făcut din oameni. E ca mecanismul unui ceas. Degeaba unele rotițe sunt din aur, dacă altele sunt din tinichea ruginită.
Voi continua să am tot respectul pentru medici. Însă locul măcelarilor n-ar trebui să fie la spital.
Pai s-o luam punctual:
RăspundețiȘtergere1. Esti aia de la stiri si le stai in gat tuturor. Acum poate nu te-au recunoscut din prima, dar totusi cred ca da; astia-s clienti de-ai televiziunii la care activezi.
2. Ii doare la trei metri in fata falusului de pacient. Acesta din urma este taratoarea care vine la ei dupa ce si-a rupt mana sau a mancat alune si acum nu mai poa' sa respire. Deci un dobitoc oricum ar fi.
3. Sunt convinsi, de la portar pana la mare chirurg, 'escu, ca ei merita mai mult si in concluzie TU esti ala care trebuie sa le plateasca diferenta. Sau macar sa te tragi dintr-o stirpe de soi. Ar fi tare daca si casiera de la supermarket te-ar lua un pic in bombeu ca si ea merita mai mult, chiar merita.... dar asta, din nefericire pentru ea, nu are pozitia cheie de care tu sa depinzi cu adevarat in clipa aia pe cand agramata care-ti spala vintrele-n spital are astrele de partea ei.
4.Atunci cand detii monopolul, ca si industrie, si salariul vine oricum nu prea ai de ce sa-ti dai interesul ca angajat.
5. Cadrele medicale se trag dintr-o lunga linie de profitori; in orice domeniu, privind retrospectiv in istoria umana se vor gasi nenumarate exemple de personalitati, inovatori etc. pe cand in medicina acestia sunt numarati pe degete si cei mai multi sunt in istoria recenta; iar „vindecatori” au existat mereu. Evident ca avem nevoie de „sanatate” dar aceasta deabia in ultimele doua-trei sute de ani a devenit o disciplina serioasa, pana atunci era exclusiv pay to play si asta fara nicio certitudine succesului. Daca ne gandim o leaca putem afirma ca arta este regularizata cu mult inaintea medicinei. In epoca contemporana medicina este ramasa in urma umanitatii. Daca ai banii sau asigurarea esti tratat, daca nu... Ar fi cateva state unde asta nu este regula dar si acolo incep sa-si puna problema.
6. Avand in vedere ca acest domeniu isi expune practicantul unor realitati pe care oamenii din alte sectoare nu le intalnesc decat arareori pe parcursul vietii si chiar si asa impactul emotional este grav, este de neinteles de ce in cazul cadrelor medicale nu se aplica consiliere psihologica obligatorie. Soldatii nu vad la fel de multe nenorociri si raman marcati pe viata, ca si cadru medical vezi inzecit si daca nu dai semne de soc post traumatic ori esti psihopat ori ai dezvoltat o afectiune psihica care-ti inhiba capacitatea de a simti compasiune. Aceasta din urma fiind una din bazele societatii umane ca si intreg.
Tonul a fost unul rautacios si stiu ca sunt oameni si oameni in sistem. Cateva exemple pozitive am intalnit cu totii, dar din pacate acestia sunt cusuti la gura si aleg emigrarea sau calea tacerii. In ambele cazuri nu am niciun fel de drag pentru dansii. Revolutia in acest domeniu n-o s-o fac eu un Troll in fata monitorului sau tu o personalitate media, noi nu putem decat sa punem paie pe foc. Razmerita trebuie sa inceapa de la ei iar ei tac! Ii inteleg pe romii care se duc cu zecile la spital cand unul din clan este ranit, intimideaza, mascaresc s.a.m.d. dar obtin un rezultat. Se pare ca doar frica de cutitareala ii misca intr-o directie. Hai sictir dom’ doctor!