 |
| Femeie cu lemne, Renoir |
Udmera se opri sub un tei, să-şi tragă sufletul şi să-şi admire prada din boccea. Puse legătura în poală şi desfăcu, grjulie, nodurile. Când tacâmurile şi sfeşnicele argintate luciră în soarele mieriu de toamnă târzie, zâmbi.
Ioi, ce lucruri frumoase avea doamna Peseda în casă... Nu erea pecat se nu me bucur şi io?
Dacă ar fi întrebat-o cineva, Peseda ar fi zis că nu, nu era deloc păcat să nu se bucure Udmera de tacâmurile ei din alpaca şi de sfeşnicele argintate moştenite de la străbunica. Treaba slujnicei era să le şteargă de praf şi, o dată pe săptămână, să le lustruiască. În secret, Peseda o bănuia pe unguroaica venită de copil în sat că e mai bogată decât cel mai bogat moşier: nu exista gospodărie în care să nu fi lucrat. Şi încă pe simbrie bună. Pentru că, de fiecare dată când un sătean vroia s-o tocmească, Udmera avea grijă să ceară bani mulţi şi să se laude că, în vrednicia ei, întoarce casa pe dos cât ai bate din palme.
De întors o întorcea, nu-i vorbă. Atunci când pleca din ea cu bunuri de preţ ale celui care o tocmise. Şi pleca taman când ţi-era lumea mai dragă. (...)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează numai dacă ai identitate și cunoști și cuvinte care nu fac referire la părți anatomice sau rude pe linia maternă.