A Tribute to Friends

Prietenii sunt îngeri fără aripi.

Dacă îmi amintesc corect, am citit-o pe un magnet pentru frigider, dar asta e mai puţin important. Chiar cred că prietenii sunt îngerii noştri păzitori. Ei sunt cei care ne înconjoară cu dragoste atunci când alţii ne rănesc. Cei care ne fac să râdem în hohote după ce alţii ne-au făcut să plângem. Cei care îţi spun că e OK să fii tu, pentru că asta te face special. Că, dacă ai fi altfel, poate că nu aţi mai fi prieteni. Că te iubesc pentru că ai şi calităţi, şi  defecte, iar ei te iau la pachet.

Prietenii sunt cei cu care am petrecut o minunată seară de sâmbătă, în restaurantul unor alţi prieteni, Abdin şi Vanda. Tulin, un restaurant libanez deschis acum câţiva ani într-o veche şi superbă vilă, într-o zonă extraordinar de frumoasă şi de liniştită, chiar peste drum de Parcul Cişmigiu. Cum, pe la 12, noaptea părea încă prea tânără ca s-o lăsăm să meargă la culcare, am decis să ne mutăm într-un alt loc, în care chiar dacă nu cunoşti pe nimeni, ai senzaţia că toată lumea e prietena ta: Tribute. Un club care, deşi e chiar pe Calea Victoriei, în buricul târgului, între magazine unde un toc de sanda costă cât salariul minim pe economie, este aproape pisi-free, iar muzica, departe de a fi genul zduf-zduf, te plimbă din anii '70 până azi, cu tot cu cântări live de excepţie.

Cum ziceam, o sâmbătă extraordinară, nu atât prin locuri şi prin activităţi, cât prin faptul de a le fi împărtăşit cu nişte oameni dragi. Alexandra - cum ar veni, sor'mea, chiar dacă, din întâmplare, avem părinţi diferiţi - care ar reuşi să mă facă să râd şi dacă aş fi cu un picior în aer, cocoţată pe Intercontinental, gata să-mi închei socotelile cu lumea şi pentru care 4 dimineaţa e o oră ca oricare alta, dacă simte că am nevoie să fie lângă mine; Simona, pe care o suspectez că este în permanenţă conectată la un soi de acumulator, pentru că îmi este imposibil să găsesc o altă explicaţie pentru energia pozitivă şi contagioasă pe care o dăruieşte cu generozitate. Irina, cu care nu mi-aş dori să mă întâlnesc în instanţă decât dacă ar fi avocatul meu, dar cu care aş sta oricând la poveşti şi la pus ţara la cale, pentru că meticulozitatea de avocat îi este egalată - cred - doar de naturaleţea cu care dăruieşte bucăţi de timp şi de suflet. Ele au "uneltit" la sâmbăta mea senzaţională.

Dar... mai am... o Irină, care nu încetează să mă uimească prin puterea de a nimici obstacole care pe alţii i-ar fi îngenuncheat. Iar Adeona - mama lu' Gogu - este singura femeie  - în afară de mama şi mătuşa mea - care poate să îmi spună că mă iubeşte şi asta să mi se pară absolut firesc, ba chiar să-i răspund "Şi io". O fi de la luuuuungile noastre discuţii aducătoare de cistită, purtate pe treptele din Casa Presei. Să mai zic? Călina, care sper să mă menţioneze în discursul de mulţumire când îşi va lua Oscarul pentru cel mai bun regizor, Iorga, căreia trebuie să i se amintească, din când în când, că uneori e nevoie să funcţionezi la ralenti, şi nu doar în viteza a cincea. Mihaela, Dana, Cristina, Mihai... Aş mai zice şi de alţi prieteni dragi, care îmi vorbesc atât de frumos despre mine, încât am senzaţia uneori că e vorba de altcineva. Se recunosc, ştiu asta.

Prietenii chiar sunt îngeri fără aripi. Deşi, după câteva cocktail-uri la Tribute, s-ar putea să-i vezi înaripaţi...