Dead Can Dance

Jeffrey Franks mi-a fost, dintotdeauna, profund antipatic. Şi nu numai din cauză că vine să le dea peste degete guvernanţilor noştri înceţi la minte, când vor să-şi facă bugetul. Nici din cauză că e din cale-afară de urât - în fond, există mulţi urâţi simpatici, adorabili chiar. Dar nu. Jeffrey Franks mi-a displăcut mereu pentru că îl bănuiesc fad, rece şi lipsit de orice posibilă urmă de trăire umană. Ca un bancher de mucava.

Tocmai de asta nu puteam să-mi cred ochilor când l-am văzut învârtind o horă neaoşă cu nimeni altul decât Sorin "ANAF" Blejnar, care nu promitea, nici el, să fie vreun dansator pasionat şi pasional. Şi totuşi...

Oare ce motiv de veselie aveau? Că nu s-au dus protestatarii să-l scoată de urechi pe Divin din palatul Cotroceni? Că Boc a supravieţuit viscolului şi că nu s-a prăbuşit sub greutatea lopeţii cu care se opintea să deszăpezească nu mai ştiu ce autostradă din multele pe care le avem?

Eu cred că, totuşi, Jeffrey şi Sorin au înţeles menirea şi semnificaţia tradiţională a horei româneşti: aceea de comuniune, de apropiere interumană. Şi, mai ales, interbuzunărească. Fiecare dintre cei doi se gândea, probabil, în sinea lui, că l-a şmenuit pe celălalt şi asta îl făcea să chiuie mai ceva ca sârba oltenească. Jeffrey fremăta la gândul dobânzii pe care o va aduce noua linie de credit, iar Sorin calcula în fel şi chip posibilităţile infinite pe care amicul său Ialomiţianu le are, când vine vorba despre cheltuirea banului, nu-i aşa, public.

Şi să face o dedicaţieţieţieţieţie... specială lă lă lă lă lă... pentru domnu' Gefri dă la Femei i i i i i i...  "Cu cămaşa ruptă-n coate şi cu păru' dat pă spate"... Să dansează domnu' Gefri până i se rupe iar pingeleleeeeee!