Mănâncă, roagă-te, iubeşte. Sau Attraversiamo.

Este cuvântul preferat al lui Liz Gilbert. Şi acţiunea ei preferată. Asta îi place cel mai mult să facă. Să traverseze. Să treacă graniţe. Ale ţărilor, ale continentelor, ale apei şi uscatului, ale stărilor de conştiinţă şi ale nivelurilor de înţelegere. S-a îndopat cu paste în Italia, s-a impregnat de spiritualitate în India şi de dragoste în Indonezia. Despre toate, povesteşte cu o profunzime care te face să-ţi dea lacrimile şi, în acelaşi timp, să râzi în hohote. Trece cu (aparentă) lejeritate de la a-şi "snopi în bătaie" cu bâta de baseball canapeaua din apartamentul ei new-yorkez (stress de după divorţ), la lecţiile de limbă italiană din Cetatea Eternă şi cea mai bună pizza din lume pe care a găsit-o (unde altundeva?) la Napoli, la ashram-ul din India unde îşi unesc energiile, în meditaţie, un instalator poet, un texan cu aer şi statură de wrestler, un călugăr buddhist australian care mulţumeşte Divinităţii în fiecare zi că a scăpat de chinul şi complicaţiile relaţiilor amoroase... Liz attraversa apoi în Indonezia, unde, cu ajutorul lui Ketut, descoperă că poţi zâmbi "chiar şi cu ficatul", şi că o viaţă amoroasă inexistentă se poate observa prin consultarea genunchilor. Şi nu, nu mă refer la faptul că sunt prea apropiaţi. Şi Liz credea la fel. Attraversiamo! dar nu aşa, de dragul mutatului dintr-un loc în altul. Stop and smell the roses... Opreşte-te mereu şi priveşte în jur. O să fii uimit de ce vezi. O să fii uimit de cum vezi. Şi de cum simţi. Pentru că "Noi avem mâini; le putem folosi pentru sprijin, dacă asta vrem. E privilegiul nostru. E una dintre plăcerile pe care le poate oferi faptul că avem un corp. De asta are Dumnezeu nevoie de noi. Pentru că lui Dumnezeu îi place să simtă lumea cu mâinile noastre."