Evoluţie, involuţie, Omul cu Chibrituri

Conform Dex Online:

Evoluţie: dezvoltare, modificare, prefacere, schimbare, transformare.

Involuţie: proces de transformare regresivă, de regres; proces fiziologic care constă în revenirea la dimensiunile, poziţia şi consistenţa normală.

Suntem vârful de lance al evoluţiei speciilor. Bine, există oameni de ştiinţă care susţin că învingătorul cu coroniţă în cursa evoluţiei ar fi gândacul de bucătărie, cea mai versatilă fiinţă şi cel mai îndârjit supravieţuitor. Am să mă prefac că nu este aşa şi că suntem, într-adevăr, primii. Cei mai evoluaţi. Dar asta este neapărat o veste bună?

Dacă ne uităm la definiţia din dicţionar, să fii evoluat înseamnă să fii dezvoltat, prefăcut, schimbat, transformat. Dar... în ce? Într-o vietate nefericită, care trăieşte prin şi pentru exterior, înăbuşindu-şi râsul "pentru că nu se cade", înghiţindu-şi lacrimile "pentru că nu trebuie să se vadă", care alege să-şi ignore vocaţia şi visurile, alergând în schimb după visurile altora, pe care le adoptă şi le transformă în ale sale, pentru că i se pare mai comod aşa.

Poate că aşa e. Poate că e mult mai confortabil să evoluezi. Să te laşi dus de tsunami-ul normelor, cutumelor, al senzaţiei de jenă care te încearcă atunci când întâlneşti privirea mustrătoare a "celuilalt semnificativ". Al mentalităţilor care te pun la colţ dacă ieşi din rând.

Şi totuşi, cum ar fi să involuăm? Să revenim, treptat, la poziţionarea şi dimensiunile normale. Fără antiinflamatoare. Pur şi simplu. Să ne întoarcem la noi înşine. Să ne administrăm întrebări, în doze mici: ce sunt eu, de fapt? şi ce vreau să fiu? (dar ce vreau cu adevărat, nu ce am fost învăţat că ar fi bine să vreau) ce simt, sincer, în situaţia X? (nu reacţia pe care am învăţat-o de la ceilalţi şi, ca să nu par autist, o afişez şi eu, ca patrupedul lui Pavlov). Şi tot aşa...

Să involuăm. Să începem regresul. Să redevenim ludici. Să pierdem o bună parte din simţul ridicolului, care ne transformă în adulţi responsabili, insipizi, constipaţi şi plictisitori.

Mary Poppins se putea plimba o zi întreagă printr-un parc desenat cu creta pe caldarâm, le oferea copiilor steluţe de turtă dulce culese direct de pe cer şi ştia că nu ai nevoie de cuvinte ca să ajungi la cel mai profund nivel de comunicare cu celilalţi, fie ei porumbei, raze de soare, căţei sau bebeluşi. Dacă mă întrebaţi pe mine, Mary Poppins ar fi meritat premiul Nobel pentru filosofie.

Vreau să fiu Mary Poppins. Începând din acest moment, îmi dau demisia din statutul de adult responsabil. Gata. Aştept vântul de miazănoapte, cu umbrela pregătită şi cu geamantanul din covoare în mână. Ce-am pus înăuntru? Mirosul verilor din copilărie, soare, o gărgăriţă, mere roşii, câteva vise frumoase, o mână de visuri suspendate, o inimă mare, puţin uzată şi multe, multe zâmbete. A! Să nu uit creta colorată... Trebuie să-mi desenez un parc.