Napoleon fugea repede

Napoleon era un cal. Un cal de curse, bătrâââân, care, în mod neaşteptat, ajunge să câştige o cursă. Nu mâncase jăratic, ci nişte ovăz "tunat" de îngrijitori, şi destinat altui cal, unul din favoriţi. Dar nu povestea lui vreau să v-o spun, mai ales că Neagu Rădulescu o face foarte frumos. Merită să citiţi cartea, eu am citit-o acum mulţi, mulţi ani, dar, de ceva vreme, îmi tot revine în minte un moment din ea. Este o poveste paralelă, a unui proprietar de cai de curse, trăpaşi campioni. În timpul războiului, personajul se alătură nenumăraţilor oameni disperaţi care încearcă să fugă din calea nenorocirii ce se abătea asupra oraşului lor. Fiecare foloseşte ce are la îndemână: unii, maşini, ce e drept, cam rare pe atunci; omul nostru alege să înhame la căruţă, trăsură, şaretă sau ce o fi fost, cea mai bună pereche de trăpaşi pe care îi avea. Ăştia - cai de rasă, antrenaţi, ţanţoşi, orgolioşi chiar, şi, mai ales, obişnuiţi să fie primii, să nu înghită praful nimănui; acum, pe drumul mare, se trezesc în situaţia neplăcută şi complet nouă pentru ei de a fi depăşiţi de maşini. Se ambiţionează şi fug şi mai repede – degeaba. Şi mor. Nu de oboseală, spune Rădulescu, ci… de inimă rea. Ştiţi ce? Au dreptate. Alergi ca disperatul, faci febră musculară, cazi, te loveşti de îţi vine să nu te mai ridici niciodată, simţi că o să-ţi sară inima din piept şi te întrebi dacă nu cumva ţi-ai pierdut splina pe drum la un moment dat, şi, când, în fine, eşti gata să treci de linia de sosire, trece pe lângă tine cineva călare pe un Harley. Te îneci cu fumul, cazi în genunchi şi te uiţi tâmpit cum toată lumea îl aclamă şi îl declară câştigător absolut şi te întrebi cum de nu realizează nimeni că era, totuşi, un maraton…