"Cred că ne prefacem harnici ori toleranţi. (Mai ales toleranţi ne prefacem; aţi văzut vreodată cîtă ură reală, palpabilă, există împotriva unor minorităţi - de altă culoare, rasă, etnie, cultură, religie, preferinţe de orice fel?)" Asta scrie Mihai Dragnea, uite-aici.
Post-ul lui m-a făcut să-mi amintesc de ceva ce am scris eu, în timpul campionatului european de fotbal, ale cărui meciuri mă prindeau la serviciu, că, deh, aşa e în teve... Inevitabil, un televizor din redacţie era "dat pe meci", iar băieţii - şi nu numai - se simţeau ca pe stadion. Aşa se şi purtau. Tocmai "hora lor cu strigături" m-a făcut să scriu asta:
Despre toleranţă
Din start, mă deranjează cuvântul, care s-a împământenit ca având o conotaţie pozitivă; în realitate, înseamnă că o castă (superioară, nu-i aşa), îi tolerează pe alţii. Adică îi suportă. Zău? Şi, aşa, se duce pe copcă însăşi ideea de la care se porneşte: aceea de anulare a conflictelor, generate de ideologii imbecile şi superficiale.
Acceptând că "toleranţă" ar putea avea un sens pozitiv, românii sunt consideraţi o naţie în genere tolerantă. Ku Klux Klan nu s-a născut pe meleaguri carpatine, iar Stone Wall nu este pe strada principală din Afumaţi. În fond, te-ai aştepta ca, ei înşişi arătaţi cu degetul de alţi europeni "toleranţi", şi băgaţi de-a valma în oala hoţilor şi a violatorilor, să aibă o oarecare aversiune faţă de generalizări. Greşit. Când se vede adevărata natură "tolerantă" a românului? Atunci când i se dă posibilitatea, într-un context acceptabil din punct de vedere social, să scoată la iveală omul de Neanderthal din el. Cum ar fi... să zicem... un meci de fotbal al naţionalei?... Ei, atunci e momentul în care, pe lângă diverse organe "strigate" pe numele lor ne-academic, în aer plutesc expresii fermecătoare ca "daţi-le ciorilor gol, băăăăăă", sau "dă-i la gioale poponarului". Din motive care îmi scapă, în astfel de momente, oameni care, altfel, se bat în piept cu cărămida toleranţei şi a minţii lor deschise, văd lumea împărţită în ei şi restul, care obligatoriu sunt diferiţi şi, prin asta, bineînţeles, mult inferiori.
Acelaşi lucru se întâmplă atunci când un "majoritar" este supărat în vreun fel de un "minoritar": nu contează că celălalt te-a deranjat prin prostie, neatenţie, incompetenţă şamd. În momentul ăla, el e "cioara-", "jidanu'- " sau "poponaru' dreacu' ". Şi asta nu e valabil NUMAI pentru români... Mi se pare incredibil că, după milenii de evoluţie, oamenii sunt mai puţin evoluaţi decât o haită de câini. În cazul patrupedelor, măcar, nu contează cărei rase îi aparţin: dacă e să se bată pe un os, se bat între ei; dar dacă e să fugă după o pisică, fug împreună.
P.S. Hai că jucăm ping-pong, Mihai :) Dar dacă mă provoci... E (aproape sau mai bine?) ca atunci când lucram împreună.
Post-ul lui m-a făcut să-mi amintesc de ceva ce am scris eu, în timpul campionatului european de fotbal, ale cărui meciuri mă prindeau la serviciu, că, deh, aşa e în teve... Inevitabil, un televizor din redacţie era "dat pe meci", iar băieţii - şi nu numai - se simţeau ca pe stadion. Aşa se şi purtau. Tocmai "hora lor cu strigături" m-a făcut să scriu asta:
Despre toleranţă
Din start, mă deranjează cuvântul, care s-a împământenit ca având o conotaţie pozitivă; în realitate, înseamnă că o castă (superioară, nu-i aşa), îi tolerează pe alţii. Adică îi suportă. Zău? Şi, aşa, se duce pe copcă însăşi ideea de la care se porneşte: aceea de anulare a conflictelor, generate de ideologii imbecile şi superficiale.
Acceptând că "toleranţă" ar putea avea un sens pozitiv, românii sunt consideraţi o naţie în genere tolerantă. Ku Klux Klan nu s-a născut pe meleaguri carpatine, iar Stone Wall nu este pe strada principală din Afumaţi. În fond, te-ai aştepta ca, ei înşişi arătaţi cu degetul de alţi europeni "toleranţi", şi băgaţi de-a valma în oala hoţilor şi a violatorilor, să aibă o oarecare aversiune faţă de generalizări. Greşit. Când se vede adevărata natură "tolerantă" a românului? Atunci când i se dă posibilitatea, într-un context acceptabil din punct de vedere social, să scoată la iveală omul de Neanderthal din el. Cum ar fi... să zicem... un meci de fotbal al naţionalei?... Ei, atunci e momentul în care, pe lângă diverse organe "strigate" pe numele lor ne-academic, în aer plutesc expresii fermecătoare ca "daţi-le ciorilor gol, băăăăăă", sau "dă-i la gioale poponarului". Din motive care îmi scapă, în astfel de momente, oameni care, altfel, se bat în piept cu cărămida toleranţei şi a minţii lor deschise, văd lumea împărţită în ei şi restul, care obligatoriu sunt diferiţi şi, prin asta, bineînţeles, mult inferiori.
Acelaşi lucru se întâmplă atunci când un "majoritar" este supărat în vreun fel de un "minoritar": nu contează că celălalt te-a deranjat prin prostie, neatenţie, incompetenţă şamd. În momentul ăla, el e "cioara-", "jidanu'- " sau "poponaru' dreacu' ". Şi asta nu e valabil NUMAI pentru români... Mi se pare incredibil că, după milenii de evoluţie, oamenii sunt mai puţin evoluaţi decât o haită de câini. În cazul patrupedelor, măcar, nu contează cărei rase îi aparţin: dacă e să se bată pe un os, se bat între ei; dar dacă e să fugă după o pisică, fug împreună.
P.S. Hai că jucăm ping-pong, Mihai :) Dar dacă mă provoci... E (aproape sau mai bine?) ca atunci când lucram împreună.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează numai dacă ai identitate și cunoști și cuvinte care nu fac referire la părți anatomice sau rude pe linia maternă.