Intoleranţi la toleranţă

"Cred că ne prefacem harnici ori toleranţi. (Mai ales toleranţi ne prefacem; aţi văzut vreodată cîtă ură reală, palpabilă, există împotriva unor minorităţi - de altă culoare, rasă, etnie, cultură, religie, preferinţe de orice fel?)" Asta scrie Mihai Dragnea, uite-aici.

Post-ul lui m-a făcut să-mi amintesc de ceva ce am scris eu, în timpul campionatului european de fotbal, ale cărui meciuri mă prindeau la serviciu, că, deh, aşa e în teve... Inevitabil, un televizor din redacţie era "dat pe meci", iar băieţii - şi nu numai - se simţeau ca pe stadion. Aşa se şi purtau. Tocmai "hora lor cu strigături" m-a făcut să scriu asta:
Despre toleranţă

Din start, mă deranjează cuvântul, care s-a împământenit ca având o conotaţie pozitivă; în realitate, înseamnă că o castă (superioară, nu-i aşa), îi tolerează pe alţii. Adică îi suportă. Zău? Şi, aşa, se duce pe copcă însăşi ideea de la care se porneşte: aceea de anulare a conflictelor, generate de ideologii imbecile şi superficiale.
Acceptând că "toleranţă" ar putea avea un sens pozitiv, românii sunt consideraţi o naţie în genere tolerantă. Ku Klux Klan nu s-a născut pe meleaguri carpatine, iar Stone Wall nu este pe strada principală din Afumaţi. În fond, te-ai aştepta ca, ei înşişi arătaţi cu degetul de alţi europeni "toleranţi", şi băgaţi de-a valma în oala hoţilor şi a violatorilor, să aibă o oarecare aversiune faţă de generalizări. Greşit. Când se vede adevărata natură "tolerantă" a românului? Atunci când i se dă posibilitatea, într-un context acceptabil din punct de vedere social, să scoată la iveală omul de Neanderthal din el. Cum ar fi... să zicem... un meci de fotbal al naţionalei?... Ei, atunci e momentul în care, pe lângă diverse organe "strigate" pe numele lor ne-academic, în aer plutesc expresii fermecătoare ca "daţi-le ciorilor gol, băăăăăă", sau "dă-i la gioale poponarului". Din motive care îmi scapă, în astfel de momente, oameni care, altfel, se bat în piept cu cărămida toleranţei şi a minţii lor deschise, văd lumea împărţită în ei şi restul, care obligatoriu sunt diferiţi şi, prin asta, bineînţeles, mult inferiori.
Acelaşi lucru se întâmplă atunci când un "majoritar" este supărat în vreun fel de un "minoritar": nu contează că celălalt te-a deranjat prin prostie, neatenţie, incompetenţă şamd. În momentul ăla, el e "cioara-", "jidanu'- " sau "poponaru' dreacu' ". Şi asta nu e valabil NUMAI pentru români... Mi se pare incredibil că, după milenii de evoluţie, oamenii sunt mai puţin evoluaţi decât o haită de câini. În cazul patrupedelor, măcar, nu contează cărei rase îi aparţin: dacă e să se bată pe un os, se bat între ei; dar dacă e să fugă după o pisică, fug împreună.

P.S. Hai că jucăm ping-pong, Mihai :) Dar dacă mă provoci... E (aproape sau mai bine?) ca atunci când lucram împreună.

România cu mâinile reci

Căluţi roz cu zvastica pe fund, figuri biblice făcându-şi reciproc propuneri indecente, în faţa unui bordel pe care scrie "Smart Workout" (adică sex, zice lumea), harta României "împodobită" de un organ genital feminin în toată splendoarea...

Astea au fost interpretările date de cei care au comentat "operele de artă" prezentate de "creatori" români, în expoziţii patronate şi finanţate cu zeci de mii de euro de Institutul Cultural Român (adică de tine, de mine...)

Acuma, eu, o biată muritoare fără veleităţi artistice (şi mioapă pe deasupra) am văzut aşa:

• una bucată cal roz de plastic (altfel, drăguţel) "însemnat" cu o zvastică pe fund; nu am înţeles: acolo îl doare (pe cal sau pe autor) de Holocaust sau de nazişti?
• un desen naiv în care două personaje stau de vorbă în faţa unei ciuperci pe care scrie "Smart Workout" (whatever that means, nu stau bine cu slang-ul)
• harta României, din mijlocul căreia o duduie (neidentificabilă) se străduieşte să ne arate amigdalele, numai că pare să fi greşit calea de acces.

Din punctul meu de vedere, posibilităţile sunt următoarele:

1. Toate astea înseamnă mai mult decât ce se poate vedea cu ochiul liber.

Nu sunt critic de artă, dar ştiu că rezultatul creaţiei artistice trebuie să atingă ceva în interiorul privitorului (sau cititorului, sau ascultătorului), şi acel ceva nu trebuie să fie vezica biliară.

2.Toate astea nu înseamnă nimic mai mult decât ce se poate vedea cu ochiul liber.

OK, atunci putem propune ICR să organizeze (în străinătate, desigur, şi pe bani cât mai mulţi) expoziţii cu suculentele urări de bine adresate diverselor echipe de fotbal pe pereţii blocurilor din cartiere mărginaşe, cu "reclamele" foarte plastice pe care şi le fac prostituatele pe uşile toaletelor din cârciumi...

Până şi eu, dacă sunt suficient de bine motivată, pot să înjur o juma' de oră fără să mă repet... Îmi organizaţi şi mie un recital, domnule Patapievici? Eventual la Covent Garden, da' merge şi la Met, dacă nu se poate.

"Zilele culturii române în bazinul Ruhr-ului" - aha, deci nu la Gogâlţa-Sat, ci în Germania. Un stat membru al Uniunii Europene. Ca şi noi. Asta e cultura noastră? Aşa vrem să ne ştie Europa şi restul lumii? Ca pe o ţară vulg(v)ară?

În ritmul ăsta (ca să păstrez "domeniul"), România o să ajungă pentru restul lumii ca un ginecolog cu mâinile reci: s-ar putea să fie un bun profesionist, dar nimeni nu vrea să aibă de-a face cu el.

P.S. Nu cer demisia lui Patapievici, aşa cum nu îi cer lui Moş Crăciun garsonieră în Luvru. Nu cer lucruri pe care ştiu că este imposibil să le primesc; or, în cazul ăsta, demisia ar fi un gest de onoare...

A murit ca un câine

"Heaven goes by favor; if it went by merit, you would stay out and your dog would go in."
Mark Twain

Ca un câine a murit. Nici măcar nu a scâncit, ca să spună că o durea. Nu s-a plâns şi nu ar fi vrut să deranjeze pe nimeni. În ochii ei frumoşi se vedea o dublă suferinţă: durerea care îi măcina trupuşorul şi... jena, chiar aşa, jena că atâţia oameni roiesc în jurul ei.

"Îmi pare rău că vă agitaţi atâta pentru mine..."

Dar era bine. Era bine că oamenii ei erau acolo. Oamenii pe care îi iubea şi care au iubit-o atât de mult, încât au hotărât că era prea bună ca să mai sufere. O masă rece de inox, mâini, sărutări şi lacrimi calde, o perfuzie aducătoare de linişte şi... gata. A plecat în cel mai mare şi mai verde parc din Univers. Acolo unde poate să alerge cât vrea, fără lesă, fără zgardă, fără durere.

Aema a fost un câine. Aşa a şi murit, ca un câine: demn.

În ce zi pică Marţea Neagră?

Pe blogul lui, Mihai Dragnea propune o temă de gândire (OK, mai multe, dar la asta vreau să mă refer aici): "ne putem pregăti, vreodată, pentru criză? Pentru momentele cu adevărat grele, pentru cumpenele care îţi seacă toate fîntînile? Pentru "crash-ul" din viaţă? Şi în ce constă devalorizarea vieţii noastre, pentru fiecare dintre noi? Cînd spunem că nu valorăm mai nimic?"

Întrebările lui vin după un post despre prăbuşirea băncilor, burselor... banilor. Mihai, îţi răspund aici, pentru că ar fi fost un comentariu luuuuung...

Nu. Nu te poţi pregăti pentru "crash"-ul din viaţă. Nu poţi să faci previziuni despre el, nu îl poţi pune pe ordinea de zi în AGA. Firmele de audit cu care lucrezi (prieteni, familie), pot să te avertizeze în legătură cu prăbuşirile previzibile, dar nu şi despre alea gen "mi-a explodat rafinăria". Când ţi se întâmplă aşa ceva, ai următoarele variante:
- acţionarii (tot prietenii şi familia, o fi vreun conflict de interese?) decid să susţină compania şi îşi majorează capitalul social, ca să prevină falimentul, sau
- acţionarii (da, tot ăia) se retrag ca să limiteze pierderile (naşpa moment, oi fi greşit tu cu ceva, eventual când i-ai ales).

Acuma, important e şi CUM ai ajuns în pragul falimentului... Dacă ai primit tot felul de avertismente, ţi-a scăzut ratingul de credit etc şi totuşi te-ai încăpăţânat să mergi pe acelaşi plan de afaceri... prietene, ţi-ai căutat-o! Vorba ceea, "ţi-am trimis barca de trei ori!" Dar, dacă pur şi simplu a venit uraganul şi ţi-a nenorocit platforma petrolieră, asta e, ghinion de neşansă... În a doua situaţie, nu mai trebuie să te uiţi înapoi, să vezi unde ai greşit; tot şpilul e să te uiţi înainte.

Aici intervine echipa de "crisis management".

Poţi fi singurul membru al echipei - s-au mai văzut cazuri. Dacă te ţin baierele, e bine. De obicei, dacă te ocupi singur de chestia asta, până o rezolvi, va fi singurul tău task, pentru că e mâncător de timp şi, mai ales, de energie. Pe de altă parte, dacă alţii sunt dispuşi să ţi se alăture (ăia de la firma de audit, de obicei, dar poţi să nu păstrezi chestia asta in-house şi să vorbeşti cu un consilier/psiholog) o să fie mult mai uşor pentru toată lumea. Pentru tine, fiindcă nu o să te mai chinui singur, dar şi pentru ceilalţi, pentru că vei ieşi mai repede din c...riză şi te vei putea ocupa şi de alte chestii.

Factorii care duc la devalorizarea acţiunilor variază de la o companie (a se citi persoană) la alta.
- Unii simt că "valoarea" lor este nulă, atunci când nu au cum să ajute pe cineva drag; de obicei, în astfel de situaţii, textul comunicatului sună cam aşa "la ce bun că.. dacă nu sunt în stare să...".
- Alţii, dimpotrivă, simt că fac umbră pământului degeaba dacă nu reuşesc să atingă un scop în care şi-au investit toată energia, cunoştinţele şi, uneori, abilităţile de manipulare a pieţei; dacă o companie concurentă atinge respectivul scop înainte, situaţia se agravează, iar acţiunile cunosc o prăbuşire drastică. Textul comunicatului: "Ia uite mă, şi io m-am chinuit atâta... Nici concediu nu mi-am luat..."

Mai există exemple, nu le voi aminti însă aici.

Bottom line: numai TU ştii când ţi-au scăzut acţiunile ca persoană, că doar nu ţi le vezi pe site-ul BVB. Faptul că asta nu e o chestie publică, e cu două tăişuri: poţi să bluffezi şi să te prefaci că totul e OK. Dar ceilalţi pot să nu bănuiască ce e în sufletul tău şi să îţi mai administreze nişte palme pe spinare, exact peste coastele rupte...


P.S. Dumnezeule, în ăia 4 ani de psihologie nu m-aş fi gândit că poţi privi şi analiza o persoană ca pe o companie. Jeez... mai rău: nu m-aş fi gândit vreodată că după doi ani de post de business, aş putea ajunge să disec trăirile umane ca un analist contabil. Sau poate că asta face şi psihologul, doar că în alţi termeni? Asta iese când un psiholog vorbeşte în limbi străine. În speţă, afacereza.

Pace ţie, cititorule!

memyselfandi mă ceartă din nou. "get a fuckin' life", he says. Well, my friends, hope this doesn't come as a shock to you, but, guess what: reading IS a part of my fuckin' life!!!

Vouă cât timp vă ia să citiţi o carte? Că, mie, zău că îmi rămâne timp să mă vad cu prietenii (aproape) în fiecare seară, să ies cu câinele în fiecare zi... Iar aerul ăla de vară-toamnă, take my word for it: e deja de toamnă ţapănă; am intrat în casă de curând (da, memyselfandi, cu prietenii m-am văzut), şi e cam friguţ. Nu sunt nici pesimistă (ok, ok, câteodată, dar toţi avem voie să fim, din când în când) şi nici negativistă. Râd, spun bancuri, fac poante (şi nu din alea la care să râd numai eu) şi nu îl citesc numai pe Saul. Aşa sunt eu: fac câte o pasiune pentru un scriitor şi vreau să citesc toate cărţile publicate de el, pe care pot pune mâna. Aşa am făcut cu Dumas când eram mică, cu Ojog-Braşoveanu sau Agatha Christie în adolescenţă, cu Garcia Marquez acum câţiva ani (omul ăla scrie cărţi parfumate, aţi observat?), cu Mario Vargas Llosa... Mi-a plăcut mult şi Bulgakov (clasicii ruşi mai puţin, recunosc). Da, mi-au trecut prin mână şi cărţulii chick-lit (vezi, memyselfandi, citesc şi chestii "funny"), unele chiar foaaarte simpatice. Tot la capitolul "simpatic" îi amintesc şi pe Ilf şi Petrov. Am ajuns şi la inevitabilii (şi de multe ori nedreptăţiţii) Paulo Coelho şi Dan Brown - după Codul lui Da Vinci am luat la mână toate albumele de artă din casă, să văd io cu ochii mei... Să mai zic?... Dragul meu memyselfandi, tu te relaxezi citind chestii funny, unii se apucă de grădinărit, iar alţii se relaxează devenind criminali în serie... Whatever turns you on or getts you off!... Tre' să facem toţi la fel? Gata, ne aliniem? Cu cântec, înainte! Stângul... stângul... stâng, drept, stângul!

The Devil's Labyrinth

Este un roman scris de John Saul, unul dintre autorii mei preferaţi. Aşa cum îi povesteam unui prieten, mai demult, cărţile lui Saul le cumpăr fără să mai citesc ce scrie pe coperta IV, pur şi simplu pe principiul "asta am, asta n-am" (ştiu, nu e foarte "intelectual" din partea mea). Când am văzut cât de puţin am citit eu din ce a scris el, şi când am constatat că în librăriile noastre nu mai găsesc nicio carte de-a lui pe care să nu o fi citit, am intrat în panică. Pe bune! O prietenă s-a milostivit de mine şi, până să intru în sevraj, mi-a adus de la Londra cărticica asta. Pentru cine nu ştie, John Saul scrie romane horror. Dar, în scriiturile lui, înspăimântătoare nu sunt neapărat creaturile fantastice, zombie, extratereştri sau mai ştiu eu ce vampiri. Înspăimântător este ce se poate petrece în mintea şi în sufletul omului. Acolo sunt cei mai urâţi monştri. Şi cel mai uşor de anihilat. Sau poate cel mai greu... încă nu m-am hotărât. Nu vă zic mai mult, poate vă pică în mână vreo carte de-a lui şi, dacă nu aţi făcut-o deja, aş vrea să îl descoperiţi singuri. Tot ce vă mai spun este că, într-o zi ca asta, când te prinzi că vara, fir-ar să fie, chiar s-a terminat, dar încă mai stai cu geamul deschis pentru că de-afară vine un aer numai bun, care te indeamnă să zaci într-un fotoliu şi să ronţăi mere cu o carte în mână, într-o zi ca asta, Dumnezeu să mă ierte, dar Labirintul diavolului poate fi un loc foarte mişto...

Dacă merge, s-o stricăm, dacă-i prost, să-l promovăm!

Mi-am amintit un banc (da, ştiu, mai râd şi eu de ce-mi aduc aminte...)
Cică intră unu' într-un pet shop şi vede un cimpanzeu într-o cuşcă.
-Bună ziua, cât costă?
-10 mii de euro.
-Cum dom'ne , atâţia bani???
-Da, păi cântă la pian, dansează vals, passo doble...
Se mai învârte omul prin magazin, mai vede un chimp.
-Da' ăsta cât e?
-15 mii.
-Cum dracu'?
-Păi, pe lângă pian şi dans, ăsta ştie şi 5 limbi străine, scrie, citeşte...
În fine, după câteva ture prin pet shop, individul zăreşte într-o altă cuşcă, un cimpanzeu mai amărât.
-Ei, hai că ăsta trebuie să fie mai ieftin, nu?
-Nu, ăsta e cel mai scump, costă 30 de mii de euro.
-Ei, na, da' ăsta ce mai ştie să facă???
-Nimic, e manager.

Bine, nu toţi sunt aşa. Managerii, nu cimpanzeii. Există şi oameni capabili, care ştiu să te motiveze, ştiu ce să-ţi ceară (asta, în primul rând!) şi pentru care ţi-e drag să munceşti. Oameni cărora nici prin cap nu ţi-ar trece să nu le fii loial. DAR... există şi ăia de 30 de mii. Care habar n-au de nici unele. Care cred că strategia cea mai tare e să îi pui pe fraieri să facă ziua ce ai visat tu noaptea şi nu îţi mai aminteşti exact, dar parcă se făcea că... Ăia care cred că yala succesului e să schimbi mereu chestii, indiferent dacă trebuie sau nu. Mai ales când nu trebuie. Ăia care, în lipsă acută (sau cronicizată) de idei, merg pe principiul "Băieţi, am o veste bună şi una proastă. Aia bună: azi schimbaţi chiloţii. Aia proastă: îi schimbaţi între voi..." Din fericire, eu nu am întâlnit până acum din aştia din a doua categorie. Manageri, nu chiloţi. OK, nici chiloţi. Nici cimpanzei...

Napoleon fugea repede

Napoleon era un cal. Un cal de curse, bătrâââân, care, în mod neaşteptat, ajunge să câştige o cursă. Nu mâncase jăratic, ci nişte ovăz "tunat" de îngrijitori, şi destinat altui cal, unul din favoriţi. Dar nu povestea lui vreau să v-o spun, mai ales că Neagu Rădulescu o face foarte frumos. Merită să citiţi cartea, eu am citit-o acum mulţi, mulţi ani, dar, de ceva vreme, îmi tot revine în minte un moment din ea. Este o poveste paralelă, a unui proprietar de cai de curse, trăpaşi campioni. În timpul războiului, personajul se alătură nenumăraţilor oameni disperaţi care încearcă să fugă din calea nenorocirii ce se abătea asupra oraşului lor. Fiecare foloseşte ce are la îndemână: unii, maşini, ce e drept, cam rare pe atunci; omul nostru alege să înhame la căruţă, trăsură, şaretă sau ce o fi fost, cea mai bună pereche de trăpaşi pe care îi avea. Ăştia - cai de rasă, antrenaţi, ţanţoşi, orgolioşi chiar, şi, mai ales, obişnuiţi să fie primii, să nu înghită praful nimănui; acum, pe drumul mare, se trezesc în situaţia neplăcută şi complet nouă pentru ei de a fi depăşiţi de maşini. Se ambiţionează şi fug şi mai repede – degeaba. Şi mor. Nu de oboseală, spune Rădulescu, ci… de inimă rea. Ştiţi ce? Au dreptate. Alergi ca disperatul, faci febră musculară, cazi, te loveşti de îţi vine să nu te mai ridici niciodată, simţi că o să-ţi sară inima din piept şi te întrebi dacă nu cumva ţi-ai pierdut splina pe drum la un moment dat, şi, când, în fine, eşti gata să treci de linia de sosire, trece pe lângă tine cineva călare pe un Harley. Te îneci cu fumul, cazi în genunchi şi te uiţi tâmpit cum toată lumea îl aclamă şi îl declară câştigător absolut şi te întrebi cum de nu realizează nimeni că era, totuşi, un maraton…

De ce?...

... Pai... de-aia! M-am săturat de mitocani cu pretenţii de domni. De cocote cu condicuţă, care se dau femei de carieră. Mă rog, de ALTĂ carieră. De ţoapa (de orice sex) care te stropeşte la semafor din maşina-şalupă, musai cu "xenoane", care, în pachetul full-option plătit cu banu' jos, are inclusă prioritatea în faţa "ălorlalţi". M-am săturat de faptul că nişte simple accesorii vestimentare au fost ridicate la rangul de amulete, că nu exişti dacă nu ai poşetuţa musai imprimată cu vreun logo celebru, atârnată regulamentar de cot, cât să îţi taie circulaţia şi, implicit, oxigenarea creieraşului, şi aşa insuficient solicitat. M-am săturat de "iuuubiiiii, ştii ce am văzut la Ză Pleeeeeiiiis? Vreau şi ioooooo..." La care Iubi, cu un cont dolofan şi un abdomen pe măsură, bine asortat la o ceafă de taur şi la un "beemveu", se execută urgent, nu cumva să apeleze Pisi la un buzunar mai bine garnisit... M-am săturat să văd politicieni şi oameni de afaceri bălăcărindu-se public după toate regulile punerii artistice a poalelor în cap, pentru ca, atunci când ei cred că nu îi mai vede nimeni, să se bată reciproc pe umăr "Hai, bă, că i-am făcut şi de data asta, hai că dau un whisky, ce dreacu', noi să fim sănătoşi...Auzi, cum rămâne cu banii ăia..." M-am săturat de oamenii care au impresia că se pricep la orice; de oamenii care îşi închipuie că, dacă într-un moment de rătăcire, cineva le-a dat o funcţie măricică, e ruşinos să îşi recunoască limitele şi atunci te fac prost ca să nu apuci să te prinzi că e taman invers. M-am săturat de copii care deschid ochii pe lume în câte un tomberon, de câini alungaţi cu picioare în coaste de oameni mai puţin deştepţi decât ei, de credite "instant" pe care ţi le respinge banca după două luni de aşteptare ... De toate astea, m-am săturat. Vorba lui Badea, "simt cum mi se nivelează creierul...". Aş vrea să mai păstrez o circumvoluţiune-două, aşa, de sămânţă. Cine ştie? Poate o reveni moda...