Translate

luni, 7 iunie 2021

Un an și ceva

 

foto: mindandsoulfoundation

Fumez tutun de rulat. Până anul trecut, indiferent dacă eram la serviciu, la cârciumă, acasă la mine sau într-o vizită, cuiva i se făcea poftă când mă vedea rulând și auzeam „Te rog, îmi faci și mie o țigară?” Mă pomeneam cu cererea asta chiar și de la oameni pe care nu-i văzusem în  viața mea. Dar, după un internal eye roll, le făceam câte o țigară până și lor. La prieteni și colegi nu-mi dădeam ochii peste cap :)

Zilele trecute, când o colegă a zis vorbele astea, m-am blocat.

- Țigară d-asta, cu ADN-ul meu?

- Da.

- Rulată de mine, lipită de mine?

- Da, măi. Te rog.

I-am făcut. Aproape că mi-au dat lacrimile. O chestie care, înainte, mă agasa, mi s-a părut acum o sclipire de normal. De normalul ăla al meu, pe care îl știam și după care tânjesc de un an și ceva.

*cut*

La o clinică. În cabinet. Ca să mă consulte, medicul îmi spune să ridic brațul. Îl ridic.

- Păi nu așa, sprijiniți-vă cu palma de umărul meu.

Fac ochii mari:

- Adică să vă ating?

Râde.

- Da, e OK. Am nevoie să fie brațul relaxat.

Iar am fost cât pe ce să plâng când am realizat că, de un an și ceva, un gest pe care nici nu-l luai în seamă, un gest de rutină, banal, a intrat pe lista interdicțiilor categorice.

Și atunci am realizat.

Am realizat că a fost de ajuns un an și ceva ca să ne reprimăm lucruri cu care ne obișnuiserăm o viață. Și nu știu cât o să ne ia să reînvățăm să ne apropiem de alți oameni fără teama că se vor retrage, că se vor feri, că vor respinge niște gesturi mici, firești, naturale, necesare

Un an și ceva. De atât a fost nevoie ca să devenim niște creaturi condiționate să asocieze apropierea cu orice altceva decât cu binele, confortul, căldura.

Un an și ceva în care distanțarea a devenit alienare și normă. Normă. Nu normal.

Un an și ceva. Oare cât o dureze să recuperăm tot ce am pierdut, ca ființe umane, din martie 2020 până acum? Oare o să recuperăm?

duminică, 28 martie 2021

Cu mască, fără mască


Teatru de păpuși.

Teatru pentru copii.

Teatru clasic.

Teatru modern.

Teatru absurd.

Teatru închis.

E cronologia prezenței teatrului în viața mea.

 A fost ziua teatrului, știați? Am sărbătorit-o cu săli închise, cu actori revoltați sau deprimați, ori amândouă. Cu oameni cărora le lipsește schimbul ăla unic de energie dintre sufletul de pe „scândură” și sufletul din sală.

Știu, există actori care spun că e absolut OK ca totul să se mute online. Că trebuie să ne adaptăm „noii normalități”.

Nu e nimic OK. Nu e nimic normal.

Nimic nu se compară cu emoția - de ambele părți - dinainte de ridicarea cortinei. Cu emoția  - de ambele părți - de la aplauzele de final. Cu plecăciunea făcută de cei mai mari artiști ai scenei în fața publicului. Cu acel moment de glorie umilă în care muritorul ce s-a lăsat „locuit” de un personaj veșnic se înclină în fața celor pentru care a jucat.

Nimic. 

Niciun like, niciun share, niciun live streaming nu se compară cu asta. Pentru că virtualul nu duce convenția teatrului într-o epocă nouă; doar o distruge.

La mulți ani, teatrule! Îți doresc să rămâi adevărat. Viu. Într-o sală caldă, nu pe un ecran rece.

duminică, 7 martie 2021

Allez, hap!



Cea mai eficientă metodă de dresaj e o combinație între pedeapsă și recompensă.

Treptat, pedeapsa e sublimată și devine frică de pedeapsă, așa că nu mai e necesară. Animalul cu pricina știe că, dacă nu execută corect comanda, îl așteaptă - în funcție de abilitatea și „omenia” dresorului - o pedeapsă care poate fi orice, de la o simplă  smucitură de zgardă până la o lovitură de bici. Așa că se străduiește să execute impecabil comanda. Nu atât de dragul recompensei, cât de frica pedepsei.

Nu există emoție mai puternică decât frica. Nu, nici măcar iubirea, terminați cu poeziile și unicornii. Absolut nimic nu e mai tare decât descărcarea aia de adrenalină din fața pericolului, cea care te face să fugi sau să te lupți.

Sau să încremenești, așteptând, chircit, lovitura letală.

În câteva zile, se face un an.

Un an de când trăim ca niște animale de circ bine dresate, ascultătoare, care sar prin cercuri de foc, fac tumbe, se așază în poziția „culcat” când aud plesnetul de bici și fac sluj când lesa se lungește un pic.

Suntem gata să facem orice, să acceptăm orice, să executăm orice ordin, de frica pedepsei. DOAR de frica pedepsei. Frică pe care unii au internalizat-o atât de profund, încât au ajuns să se confunde cu dresorul. Spun „doar de frica pedepsei” pentru că recompensa este atât de îndepărtată, încât cei mai mulți dintre noi nici măcar nu mai credem în ea.

Eu, una, nu mai cred în recompensă. Cred doar în menajeria asta în care am ajuns să trăim, fiecare în cușca lui, cu botnițe purtate inutil pentru că oricum nu mai avem nici zvâc, nici mușcătură, chit că dinții ne-au rămas. 

În câteva zile, se face un an de când un pericol real ne-a creat niște gratii imaginare.

În câteva zile, se face un an de când, la ora stabilită, ne întoarcem, cuminți, în cuștile noastre cu uși deschise.

În câteva zile, se face un an de când plesnetul de bici ne-a devenit cântec de leagăn.

În câteva zile, se face un an pierdut.

În câteva zile, se face un an.

marți, 2 martie 2021

Covid made in Romania


Există tulpină de Covid englezească, tulpină sud-africană și Dumnezeu știe câte or mai fi. Ca de obicei, noi le importăm și atât. Ce era, domnule, să fi avut o tulpină românească de carcalac? Ei? Să intrăm pe piața europeană cu un produs nou și competitiv?

Îmi și închipui întâlnirea dintre serul anti-Sars-Cov-2 inventat prin străinătăți și Covidu' românesc.

- Hai noroc! Ce-i cu tine p-aici? Cine ești?
- Hello! Sunt... Asta... Come si dice se zice la voi... Ăăă... Vaccin.

Covid.ro îl privește lung, plescăie a îndoială și grăiește:
- Ce vaccin ești tu, măi, amărâtule?
- Anti-Covid.

Covid.ro râde mai să leșine. Când își recăpătă suflul, întreabă:
- Anti ce, mă, săracule?

Serul răspunde, cu ochii în pământ și cu voce mică:
- Anti... Covid.
- Păi eu sunt Covid. Ia, ce-o să-mi faci?
- O să te... omor?

Covid.ro izbucnește într-un nou hohot de râs, scuipă subțire într-o parte și zice:
- Băi, prăpăditule, fii atent: tu pe mine n-ai cum să mă omori, m-ai înțeles?
- Păi specialiștii spun că...
- Lasă-mă cu vrăjeala asta, îl întrerupe Covid.ro, dând a lehamite din mână. Fii atent: ia d-aici plicu', zi-i șefului tău că ți-ai făcut treaba și să nu te mai prind pe lângă mine, că-ți rup făcătura aia de proteină  spike și te bat cu ea, după care mi-o agăț la retrovizoare. Clar? Ia, hai, să-ți văd mersu'.

Serul pleacă târșâindu-și piciorușele, cu capul în pământ. Covid.ro se uită o vreme după el, apoi se îndepărtează, îndreptându-și geaca de piele și bombănind:
- Să mă omoare, auzi la el... Fraieru' nu știe că mie numa' frecția cu oțet și țuica fiartă îmi vin de hac.

foto: pinterest


ACEST TEXT ESTE UN PAMFLET. DACĂ NU MAI POȚI FACE HAZ DE NECAZ ÎNSEAMNĂ CĂ ȚI-AI PIERDUT SIMȚUL UMORULUI ȘI AR FI INDICAT SĂ CONTACTEZI DSP.  

marți, 16 februarie 2021

Să nu minți!

ryansallglass.com


Încrederea e o „marfă” tare perisabilă. Mai ceva decât respectul; deși, adesea, sunt oferite „la pachet”. 2 în 1.


E și scumpă - nu costă bani, ci timp. Momente. Luni. Ani. Perioade lungi în care omul cu pricina să demonstreze că merită să crezi în el. Că, dacă te lași să cazi, te va prinde înainte să atingi pământul.

Dar, ca oricărui lucru delicat, construit cu migală și răbdare de miniaturist, și încrederii îi ajunge o frântură de clipă ca să se facă țăndări la prima minciună.

Nu e musai să fie vreo minciună mare sau gravă - e suficient să fie minciună. Una inutilă, străvezie și dezamăgitoare.

Ajunge atât pentru ca, dintr-odată, să pui la îndoială tot ce îți spune, ți-a spus sau îți va mai spune în viitorul mai mult sau mai puțin apropiat persoana respectivă.

Ajunge atât pentru ca tu să nu mai îndrăznești niciodată să te lași să cazi, pentru că nu știi dacă nu cumva, de data asta, omul în care credeai va sta cu brațele încrucișate și te va lăsa să atingi pământul. 

Ajunge atât pentru ca tu să preferi să te înfigi mai zdravăn pe propriile picioare și să pășești și mai apăsat, ca să zdrobești fără cale de întoarcere cioburile de încredere și de respect de pe jos.

vineri, 29 ianuarie 2021

Be a Harlot

 "Harlots". Un serial pe care l-am descoperit absolut întâmplător, de care m-am îndrăgostit pe loc și care mă bântuie de când l-am văzut. Dincolo de obsesia mea pentru costume - mai ales pentru cele din secolul al XVIII-lea - m-au cucerit poveștile lor. Ale femeilor din serial. Ale tuturor femeilor din serial. Și filosofia - da, da filosofia - lor de viață.

Toată lumea ura târfele (da, "harlot" e mai degradant, mai rău, mai acuzator decât simplul „curvă” sau „cocotă”). Le ura, teoretic. Practic, unii le voiau cu disperare compania, iar alții le invidiau libertatea, chiar dacă nu își dădeau seama că simt invidie, nu dispreț.

„Care libertate?”, o să zici. „Ce libertate are o ființă umană care se vinde cui plătește mai mult?”

Ne lămurește dialogul (reprodus aproximativ, din memorie) dintre două personaje:

- Pot să te cumpăr cu totul; în fond, nu ești de vânzare?

- De vânzare este numai ceea ce vezi; ce simt și ce gândesc nu poate să cumpere nimeni.

Asta este libertatea la care tânjeau, fără să realizeze, doamnele și domnii din „lumea bună”, cei sau cele cu titluri kilometrice, cu averi nemăsurate și familii onorabile. Nu își aparțineau, de fapt. Erau sclavii conveniențelor, ai mersului „cu valul”, ai lui „așa trebuie”. Sclavii lui „Aveți dreptate” rostit cu o plecăciune, atunci când, de fapt, pe buzele atent rujate ar fi trebuit să le stea „Ești cel mai mare dobitoc pe care l-am întâlnit vreodată!”

„Păi nu la fel făceau și fetele? Care-i diferența?”

Diferența este că, pe măsură ce își puneau cămașa de corp, corsetul, ciorapii de mătase, pantofii uneori prea strâmți dar prea frumoși ca să nu-i poarte, rochiile de tafta, peruca pudrată, pasta albă ce ținea loc de fond de ten, rujul din obraji și cel de pe buze, alunițele din catifea și bijuteriile primite de la clienții mulțumiți, își compuneau un personaj. Tușa finală? Zâmbetul zeflemitor care pecetluia transformarea.

- Bărbații nu respectă târfele, își respectă proprietatea - spune alt personaj, încercând să-și convingă fiica să devină, prin contract, metresa unui baron.

Să traduc?

Societatea - cea de atunci, ca și cea de acum - nu respectă oamenii care gândesc liber, ci pe cei care aleg o tabără. Societatea nu respectă ceva care nu-și poartă eticheta la vedere. Societatea nu respectă ceva ce nu poate controla. Inocentul „Al cui ești, maică?” al țăranilor de odinioară devine acum definitoriu. Și împărțitor de lumi. Nu ca strămoși, ci ca afiliere. „Al cui ești, maică?” devine „Cărei tabere aparții?”

Nu cumva să ai îndrăzneala de a nu aparține niciunei tabere, pentru că, atunci, o să fii considerat „al nimănui”. Nu cumva să ai îndrăzneala de a-ți crea un personaj pe măsură ce îți pui cămașa de corp, corsetul, ciorapii de mătase, pantofii uneori prea strâmți dar prea frumoși ca să nu-i porți... - practic, costumul „de scenă”, oricare ar fi costumul, oricare ar fi scena. Nu cumva să ai îndrăzneala de a-ți pecetlui transformarea cu un zâmbet zeflemitor, vizibil chiar și pe sub mască.

Pentru că societatea nu respectă ceva ce nu poate controla.

De fapt, știi ce? Fă-o! Pune-ți cămașa de corp, corsetul, ciorapii de mătase... N-ai nevoie de respectul unor ipocriți, sclavi ai lui „aveți dreptate”, rostit cu plecăciune.

Și nu uita de zâmbet. Adevărurile dureroase ustură mai rău când sunt spuse cu un surâs. 

marți, 8 decembrie 2020

Crăciunul Lisei și al lui Yadiel

Foto: wikihow
 

- Yad, încetează.

- Dar n-am zis nimic.
- Te aud râzând. La mine-n cap.
- ...
- Așa. Mult mai bine.

Lisa și Yadiel stăteau pe terasa casei din San Soledad, împreună cu Annie, Jackson, Jonathan și Cora Lee, și ascultau colindătorii.

„Rudoooolph, the red nosed reindeeeeeer...”

- Yadiel, îți mai zic o singură dată...
- Gata, am tăcut. Dar să știi că e greu să-mi reduc până și gândurile la tăcere.
- Fă-o. Pentru mine. Dacă mă bușește și pe mine râsul, ne omoară Cora Lee pe amândoi.
- Ah. Dar știi că și tu, și eu suntem nemuritori, da?
- Era doar un fel de a spune. Na, știi ce zic. Doar... taci!

- Ce frumooooos! exclamă Cora Lee, bătând din palme ca o fetiță, încălzită de brațele lui Jonathan, așezate familiar și tandru în jurul umerilor ei.

Colindătorii mulțumiră pentru brioșele calde, coapte de Annie, și plecară mai departe. Demonul, vrăjitoarea, familia și prietenii lor intrară în casă.

- E cam ciudat să n-avem zăpadă de Crăciun, spuse Jackson, așezându-se la masa aranjată cu migală de fete.
- Mda, știu ce zici, răspunse Lisa, care pândi un moment de neatenție din partea Corei Lee ca să aprindă lumânările de pe masă cu o simplă privire, în aceeași clipă în care Yadiel destupă două sticle de vin fără să le atingă măcar, făcându-l pe Jonathan, căruia nu-i scăpa nimic, să pufnească amuzat. Îmi amintesc de Crăciunurile din copilărie, când mergeam la New York, la bunica, mai zise fata. Făceam îngeri în zăpada din parc, mâncam castane coapte și era așa de tareeeee!
- Vrei să mergem? o întrebă Yadiel. Ajungem imediat acolo și înapoi.

Cora Lee, care între timp se apropiase de ei, izbucni în râs:

- E haios rău băiatul ăsta al tău, Lisa! Auzi vorbă la el, ajungeți imediat la New York și înapoi în California...

Ei, CL, cam are dreptate. Practic, nici n-ați apuca să terminați aperitivele înainte să ne întoarcem, îi răspunse în gând tânăra vrăjitoare.

- Da, mori de râs cu el, răspunse ea cu glas tare, aruncându-i lui Yadiel o privire criminală.

Cina de Ajun se desfășură fără alte incidente sau gafe mai mult ori mai puțin intenționate din partea demonului. După ce Cora Lee și Jonathan plecară, Yadiel strânse masa, în vreme ce Lisa spălă vasele, activități ce nu depășiră câteva secunde, spre uimirea și încântarea lui Annie care nu contenea să se minuneze de fiecare abilitate nouă - oricât de măruntă - pe care o descoperea la supranaturalii săi... nepoți.

- Wow, nu vreți voi să vă mutați înapoi aici? întrebă mătușa Lisei. Pe bune. Am înțeles toată treaba cu salvatul omenirii, cu lupta împotriva răului, cu puterile și tot balamucul, dar abia faza asta cu strânsul și cu vasele m-a dat pe spate. Să faceți figura asta și mâine, când vine la prânz Părintele Nicholas, da?

Lisa râse și își îmbrățișă mătușa:

- Aș vrea să zic că pot să te-nvăț și pe tine cum se face, dar...
- Dar... m-a sărit „darul”. Știu, nu e nevoie să pui sare pe rană, zise Annie, prefăcându-se amărâtă. Acum serios, merci mult, puștoaico. Și ție, pușt... ă... Yad.
- Dacă voiai să-mi zici „puștiule”, să știi că mi-ar face plăcere, îi răspunse demonul, făcându-i cu ochiul. Așa mai uit și eu cât sunt de bătrân, de fapt.

Ceva mai târziu, când cele două cupluri se retrăseseră în camerele lor din căsuța de pe plajă, Lisa îl întrebă pe Yadiel, pe jumătate adormită:

- Auzi? Totuși, ce te amuza în halul ăla când oamenii cântau așa de frumos?
Demonul oftă și o strânse mai aproape, sărutând-o pe creștet.
- Micuțo, Crăciunul e o... convenție. O sinteză, dacă vrei. Iisus a existat, a trăit, însă momentul ăsta din an înseamnă mult mai mult decât celebrarea nașterii lui; dar tu știai asta, nu?

Lisa, mută, scutură din cap. Yadiel oftă din nou și continuă:

- Înainte de creștini, cei pe care lumea îi numește acum păgâni sărbătoreau ceva numit Yule, care avea legătură cu solstițiul de iarnă. În fine, romanii aveau tot în perioada asta o sărbătoare și mai... relaxată, ca să fiu delicat - Saturnalia. Vâscul? Druizii îl considerau un simbol al păcii - iar acum vă pupați sub el. Un alt fel de pace, na. Tot... păgânii obișnuiau să aducă în casă un brad în care puneau mere. Ba chiar aprindeau și lumânări. De aia, acum, puneți globuri și beculețe în el.  Mă bucur că obiceiul s-a păstrat, fiindcă asta înseamnă că s-a păstrat și semnificația lui - renaștere, speranță și lumină. Mereu m-a fascinat felul în care oamenii au reușit, de când i-a creat Tatăl meu, să reinventeze, să împacheteze diferit tot felul de tradiții a căror origine au uitat-o, dar să țină minte sentimentul inițial. În cazul de față, bucuria și celebrarea vieții.
- Ha. Tare. Totuși, de ce râdeai ca proasta-n târg?

 Yadiel chicoti:

- Știi pentru cine erau merele din bradul păgânilor?
- Hm?
- Pentru calul lui Odin, care nu era considerat doar un zeu crud al războiului, ci și zeul înțelepciunii și al generozității. Deci, practic, Odin venea din cer, cu un car tras de cai, și lăsa daruri în casele oamenilor. Și făcea asta de Yule, la sfârșit de an. Lângă un brad plin de mere și lumânări. Sună cunoscut?

Lisa făcu ochii mari:

- Adică tu îmi spui acum că, toată copilăria mea, i-am lăsat sub brad biscuiți și lapte zeului viking al războiului?

Yadiel râse cu atâta poftă, încât patul în care stăteau îmbrățișați se legănă puțin:

- Nu, micuțo. Îți spun că mă bucur tare, tare mult când văd că oamenii păstrează, peste milenii, lumina și bucuria unui moment. Oricum l-ar numi ei. Și sper ca asta să nu se piardă niciodată. Crăciun fericit, micuțo.
- Crăciun fericit, Yad.

 Vrăjitoarea se cuibări la pieptul demonului și, înainte să ațipească, zări cu coada ochiului că, dincolo de geam, spre ocean, cădeau fulgi mari de zăpadă. În noaptea asta de Ajun, pentru prima oară, ningea în San Soledad, California. Zâmbi ca prin vis: de Crăciun, Yadiel îi dăruise o frântură din copilăria ei.

duminică, 4 octombrie 2020

„A murit Di.”

Încă îmi răsună în minte vorbele astea pe care le-am auzit la telefon, dar știu că nu-i adevărat. N-are cum să fie. Doar te-am văzut joi, când plecam de la ai mei iar tu ieșiseși din curtea voastră ca să muți mașina, să-mi faci loc să ies. Ai constatat, cu mândrie reținută, că nu e cazul. Ca atunci când ai vrut să te plimbi cu mine prin oraș, în dreapta, după ce mi-am luat permisul. „Să vezi tu cum merg.” Bine mergeam. Mi-ai dat undă verde după ce am reușit să evit o dubă care ne ieșise în față. „Ai reflexe bune. Bravo, Bobiță mamă!”

Te-am văzut joi, zic. Păreai puțin cam obosit, dar numai puțin. Cine să știe că obosiseși de tot? Cine să știe că, după câteva zile, aveam să aud vorbele alea de necrezut?

De când eram mică te știu. Dar ce spun, de când m-am născut. Cel mai bun prieten al unchiului meu, omul pe care ai mei știau că pot conta la orice oră, în orice zi, oricând. Și invers.

Tot încerc să aleg un moment, o amintire, un gând de care să mă agăț, dar sunt multe, prea multe. O viață. Nu știu la care să mă opresc.

„Ești pricinoasă”, așa mi-ai zice. Mă rog, „pâicinoasă”,  cu „r”-ul ăla franțuzit care îi surprindea pe cei ce te auzeau vorbind pentru prima oară - un munte de om care știa istorie mai ceva decât savanții cu numele scris pe tomuri din Biblioteca Academiei, încăpățânat ca un catâr și cu sprânceana parcă mereu încruntată a judecată și amenințare;  dar numai până când începeai să râzi.

Așa, cu râsul, m-ai păcălit să nu-mi mai fie frică în prima mea zi de lucru în televiziune, acum 18 ani. Tot drumul de la ai mei până la Republica am râs și am uitat că îmi tremurau genunchii de groaza primului jurnal ce avea să vină.

Gata, știu: asta e amintirea. Râsul. Vreau să mi te amintesc râzând la mese de Sărbători cu familia ta și cu ai mei, râzând în curte, râzând la volanul mașinii Lada pe care ți-ai construit-o singur, într-o vară a copilăriei mele, din piese adunate cu grijă și cu un talent de a meșteri orice pe care nu l-am mai văzut la nimeni. Râzând când sărea Mara pe tine să te pupe ori de câte ori veneai în vizită, râzând când auzeai un banc bun. Râzând.

Să râzi, Di. Să râzi acolo unde ești acum, ca să putem și noi zâmbi aici, când ne gândim la tine. Te rog eu mult, da?

„Bine, mămicule”.
O să mă prefac că mi-ai răspuns asta de-adevăratelea, nu doar din amintire.





miercuri, 16 septembrie 2020

Anii nebuni



Stacker

 În 1918 se încheia Primul Război Mondial. O încăierare globală care răpise nu mai puțin de 40 de milioane de suflete - așa estimează istoricii - atât din rândul militarilor, cât și al civililor.

Bonus, tot în 1918, apărea infama „gripă spaniolă”. O boală provocată de un virus gripal considerat a fi mult mai agresiv decât alte tulpini. Atât de agresiv, încât unii estimează numărul morților lăsați în urmă de pandemia din 1918 la aproape 50 de milioane. Cincizeci. De. Milioane. De. Morți.

Ce a urmat? Au venit anii '20. „Anii nebuni”. Anii în care omenirea a decis că, după atâta suferință, e cazul să râdă, să cânte, să danseze, să se iubească, să se îmbrățișeze, să bea, să celebreze viața. Să trăiască.

Asta a fost „noua normalitate” a străbunicilor noștri.

Un veac mai târziu, când ne pomenim nas în nas cu un virus considerat mai agresiv decât altele din familia lui și căruia, în 8 luni, îi sunt atribuite (pe drept sau nu) mai puțin de un milion de morți, ne plămădim și noi o „normalitate nouă”. Una care exclude ca având potențial letal râsul, cântatul, dansul, sexul, îmbrățișarea, petrecerile, viața.

Sună straniu, nu? Să renunți la viață ca să trăiești. În fapt, renunți la a trăi ca să exiști; așa, ca un fel de microorganism pus într-o eprubetă, căruia i se pare că acolo e lumea-ntreagă.

Nu știu cum de unii dintre noi reușesc să se convingă că da, atâta e lumea, câtă încape în eprubeta aia. Că e mai bine să exiști ca amoebă, iară nu să trăiești ca om.

Anii '20. Anii nebuni. Așa au fost acum un secol, așa sunt și acum.

Doar că nebunia din ziua de azi nu ne împinge, veseli și ușor amețiți, pe unii în brațele celorlalți, ci ne trage cât mai departe pe unii de ceilalți, ne transformă într-un soi de creaturi umanoide mânate de suspiciune, de obsesie și de frică.

Mai ales de frică.

Anii nebuni? Nu, anii sunt OK. Noi...

sâmbătă, 5 septembrie 2020

Din altă viață





De demult. Din vremea în care îmbrățișarea, strânsul mâinii și sărutul nu căpătaseră valențe letale.



Din vremea în care grija față de părinți și bunici ți-o manifestai vizitându-i cât mai des și petrecând timp cu ei, nu sunându-i pe FaceTime.

Din vremea în care dansul nu devenise ilegal și banii cash nu erau Satana.

Din vremea în care, ca să urmărești un spectacol, te îmbrăcai frumos și te duceai acolo, în sală, să simți vibrațiile muzicii și energia artiștilor. Chiar, oare Concertul de Anul Nou de la Viena va avea loc în 2021? Dacă da, cum? Ai plătit bilet, deci primești un link unic pe care să-l accesezi, așa că te îmbraci frumos, îți pui perlele sau papionul și te așezi pe canapea să te uiți, ca un imbecil perfect dresat, la un ecran devenit singurul loc unde niște oameni talentați încă mai au voie să cânte?


De demult. Din vremea în care tot ce trăim acum și-ar fi găsit locul într-o distopie scrisă de un diletant, iară nu în realitate.

„Noua normalitate”? Nu, mulțumesc. Lăsați-mă așa, anormală, desuetă, demodată și periculoasă ca un braț strâns pe umerii cuiva drag.

joi, 20 august 2020

Cercetează și crede














Mulți oameni religioși. Nu, nu credincioși; religioși. E o diferență mare între cele două.

Oamenii religioși urmează un set de reguli, de norme, de cutume, de „așa e bine, mamă”, fără să se gândească de ce o fac. Fără să se gândească la nimic. Și, mai cu seamă, fără să simtă. Deloc. Pur și simplu, fac, în mod automat, o seamă de gesturi.

Oamenii credincioși gândesc. Își pun întrebări. Se îndoiesc. Simt. Se ceartă cu Divinitatea, oricum ar numi-o. Îi cer socoteală. Se împacă. Se ceartă iarăși. O simt acolo, cu ei, vie.

Religia fără credință e mecanică pură. E automatism. E coajă.

Credința, chiar și fără dogmă, e simțire. E emoție. E carne și spirit. E culme și abis. Este orice, numai ambalaj sec nu e.

Omul religios o să pupe icoana sau statuia, o să-și facă o cruce sau mai multe, o să bată mătănii în biserică, poate o să dea un acatist și, când o să iasă de acolo, o să fie la fel de rău, de întunecat, de urâtor cum era și înainte să intre.

Omul credincios o intre sau nu în biserică și o să înțeleagă că icoana sau statuia e doar un simbol; că nu e nevoie să o atingă ca să simtă că Universul răsuflă prin el. Că lemnul și vopseaua nu țin loc de suflet, nici de lumină. Că Divinul e peste tot, dacă ai ochii și mintea deschise să-l vezi. Că, adesea, Divinitatea râde de regulile inventate de oameni. Că singurul lucru de care trebuie să ții cont ca să-i fii pe plac e bunătatea. Că Universul te acceptă așa cum ești, iar, dacă el, Universul i-a creat pe alții altfel decât pe tine, cine ești tu să-i nesocotești creația?

Omul religios crede în reguli.

Omul credincios crede. Și atât.

miercuri, 12 iunie 2019

Magia Măștilor Belles


foto: macaulifestyle.com

Dacă în cărțile pe care le scriu îmi las câte o bucățică de suflet, cărțile pe care le traduc lasă câte o urmă în sufletul meu. Mai luminoasă, mai întunecată, mai adâncă sau mai discretă. Una dintre ele este „Magia Fetelor Belles”, povestea unei lumi în care oamenii se nasc gri, hidoși, insipizi. Înspăimântători.
 Cu o excepție: fetele Belles.
 Ele se nasc frumoase, cu pielea albă, ciocolatie, rozalie sau în orice altă nuanță în afară de gri. Magia lor? Harul de a transforma oamenii gri, hidoși, insipizi și înspăimântători în oameni viu colorați, frumoși, atractivi, șarmanți. Datorită Fetelor Belles, oamenii gri pot deveni orice își doresc. Își pot lua orice înfățișare. O pot și schimba, cameleonic. Oricând.
 Am spus că oamenii gri pot deveni orice?
 Nu. Pot doar părea orice. Asta e nenorocirea. Că nu știi niciodată ce se ascunde sub înfățișarea cuiva. Poate că așa e din născare: om. Dar poate că e un monstru gri, hidos, insipid și înspăimântător.
 Și nu, acum nu mai vorbeam despre poveste. Ci despre mine. Despre tine.
 Uneori, reușesc să văd sub masca oamenilor. Alteori nu. Până în clipa când, sub pielea suplă, sub zâmbetul șarmant și ochii scânteietori începe să se întrezărească putregaiul cenușiu care a fost acolo dintotdeauna.
 Masca pică. Și magia încrederii în oameni odată cu ea.

miercuri, 17 aprilie 2019

Trolling for dummies sau Manualul comentacului

Prima lecție, singura și cea mai importantă: cunoaște-ți dușmanul.

Știu, a zis-o un băiat, Sun Tzu, iar tu ai crezut că-i chinezărie d-aia de la Dragonu' Roșu, așa că n-ai luat-o în serios. Dar e pe bune, crede-mă.

Nu li se aplică doar războinicilor, ci și vajnicilor viteji ai tastaturii, cum ești tu.

Indiferent dacă scutul tău e monitorul unui computer sau display-ul unui smartphone (măcar telefonul să fie smart, vorba aia), primul lucru pe care l-ai învățat a fost să te ascunzi bine, da' bine de tot în spatele lui.

Și arta camuflajului ai deprins-o rapid: în fond, cine mama naibii se poate certa cu poza unui lan de maci sau a unui copac înmugurit, corect?

Greșit. 

Înainte de orice, trebuie să afli tot ce se poate afla despre ținta trollingului tău. Pa rumânski, a comentariilor pasiv-agresive (sau agresive de-a dreptul) pe care le lași peste tot.

Documentează-te.

Ah. Nu știi ce-i aia? Adică să dai un sărci pe gugăl. Tastezi frumos în spațiul ăla de căutare numele celui pe care vrei tu să-l faci franjuri și citești, nene. Citești tot ce găsești despre el. Unde a învățat și ce, unde a lucrat, ce a făcut pe acolo, cine-i mă-sa, cine-i ta-su, câți frați are, cât poartă la picior, ce boli a avut când era mic, tot.

Și știi de ce? 

Pentru că, atunci când o sari să-l muști, riști să nimerești taman unde are armura mai zdravănă și să-ți rămână dinții pe acolo. Ăla o să se-ntoarcă spre tine cel mult agasat - așa, ca de înțepătura unui țânțar - iar tu, dragă comentacule amator, o să pleci schelălăind și cu sânge pe la gură ca liliacul nr. 3 din bancul cu turla bisericii.







sâmbătă, 19 ianuarie 2019

J Of Nazareth

"A child?! But how?"
"You, Mary of Nazareth, have been chosen to bring God into this world, as a being of flesh and bone. Be proud and humbled, for you are blessed among women."
The young girl shivered at the sight before her: the celestial being still floated in the darkness, coating her and the room in a soft glow. He was smiling. He'd introduced himself as the archangel Gabriel, an emissary of The Lord.
But now she was not so sure. How could she be with child? She and Joseph, the man for whom she was spoken for, had hardly ever touched. He'd steal a stroke on her hand or a peck on her lips every now and then, but nothing more. How could they? She was supposed to be pure for their wedding.
Yet, this glowing angel was telling her that her womb was filled with a new life. How would she explain that to her betrothed? Would he believe her? Would he accept it? Or would he break off the engagement and seek another?
"But... but..."
The angel's smile widened and he put a hand on her shoulder:
"I know your worries. And your fears. They are only natural, as you are merely human. But fear not. Worry not. Rather rejoice in knowing that you are the mother of God."
With that, the angel disappeared, the faint glow along with him. And Mary found herself alone, in the darkness of her room, wondering whether she'd dreamed it all.
*
"I know, Mary. Just a little bit more", Joseph said, trying to encourage his wife but failing miserably in the face of sheer pain.
Every single one of her screams seared through his gut: it was as if he, himself, was giving birth, that's just how deeply connected he felt to her.
He'd ignored what the folks back home had said about his beloved; nearly everyone, except for Elisabeth's family, had looked down their noses at her growing belly. He didn't care. He loved Mary, trusted her, and yet when she'd come running to him and told him about the news she'd gotten from an alleged angel of the Lord, nonetheless, he'd furrowed his brows.
But he did love Mary. He trusted her. And, as it turns out, he was right to do so.
Except, at this very moment, they were in a stable, without even the minimum amenities, and his beloved wife was about to deliver a baby lying on the straw bedding of the dirt floor.
He so wished they hadn't been forced to flee.
He would have loved for their first child – it was theirs, although he hadn't touched her – to be born in the comfort of their home in Nazareth; but that had been made impossible and unsafe by a prophecy, of all things. A prophecy that had scared the king to the extent that he'd ordered that every first born be killed by armed guards. A prophecy claiming that the next ruler of Israel was about to be born-
Another blood curdling scream tore through the stable and through Joseph's thoughts. His attention quickly moved back to the woman who was agonizing on the improvized straw bed: the head of a tiny human had materialized in a pool of blood.
Joseph helped deliver the child and used a knife to cut the cord. Much to his dismay, the cord was the only appendix on the newborn's body.
"It's- it's a girl" he gasped, staring in disbelief at the screaming baby.
"What?" Mary managed, exhausted, blindly reaching her arms upwards, to hold her child.
Mechanically wrapping the girl in a cloth, Joseph placed her on the new mother's chest.
"It's a girl", he repeated, as he watched Mary's eyes lock with those of the daughter of God for the first time.
*
A bright-eyed Joseph watched the girl playing in front of the house. She was their entire life; he never thought he'd be capable to love another human being so much, especially one that was not even his own flesh and blood. Yet, his heart swelled every time he looked at her.
When she was born, he was shocked, true. First of all, because of the whole situation surrounding Mary's pregnancy, their flight to Bethleem and the mere fact that the child of God was a girl. In his heart, he had been certain that, should God decide to send a child of His onto this earth, it would definitely be a boy. A man.
Why else would King Herod fear the child? How could a girl ever grow to rule Judea?
Maybe the prophecy was wrong. No, it had to be wrong. Otherwise it made no sense. Too bad so many innocent little boys had been senselessly murdered because of it.
"Jeulah!" he called. "Come on over, come to papa!"
The little girl giggled and ran as fast as she could towards Joseph's open arms, as a smiling Mary watched from the doorstep of their home.
Somewhere in the back of her mind, the woman felt bad that her husband did not have an heir to pass on his craft to; he was a rather talented carpenter. But this regret was a mere afterthought.
Mary, too, had expected to deliver a baby boy.
Joseph's words when he handed her the newborn child had cut through the haze of post-delivery euphoria and through the bliss of the horrific pain finally being gone: it's a girl. That was what he'd told her. For a moment, she had felt like she should be shocked; but then, as her eyes landed on the tiny, wrinkled face that sought her scent and warmth, she knew. She knew that God was right there, in the stable, on the straw covered dirt. God was right there in her arms, and had materialized as a healthy, loud, newborn baby girl.
God could be anything. So could His daughter. One day.
*
“A whore!”
“She is nothing but a thief and a liar!”
“Booo!”
On wobbling legs, Jeulah walked the path towards the Golgotha; the wooden cross on her shoulders would have been too heavy a burden even for a man, let alone for a woman. She’d fallen to her knees more than once. Yet, she somehow managed to get back up.
All the foul things the crowd was shouting her way made her cringe: she knew she’d been nothing but good. All she’d ever tried – and succeeded – was to help others. Some people even decided to leave their lives and homes behind and follow her.
Yes, some of them were men; hence, the “whore” stigma. But it hadn’t been like that – not at all.
Of course, there had been one… She should have known better than to trust him, yet she chose to believe there was some good in him, hidden somewhere.
Why will you not accept me, Jeulah? Have I not proven myself to you?’
Yes, Judas, you have; but you misunderstand my purpose. I am not here, in this world, to be a wife and bear children. I-’
You are a woman, Jeulah! That is your only purpose.’
She’d just smiled and shook her head. True, she was a woman. But that was not all she was. Not all that she was meant to be.
She, Jeulah of Nazareth was the daughter of God. Her purpose was not to bear the children of man, but to save them.
She knew that. She also knew that Judas would betray her out of sheer jealousy. Yet, she did not turn him away. It was all part of her fate. One she gracefully accepted.
The lash of a whip bit through her skin and her thoughts; she grunted and spat out the blood that had trickled from her forehead to her lips.
She was wearing a crown. One made of thorns, to mock her.
“There’s your queen!” one of the soldiers barked towards the crowd. “Aren’t you going to bow before her?”
His words only attracted more booing from the people gathered along the path.
One person stood out in the crowd. It was a woman. Draped in black, she stood tall and still, like a column carved in dark marble.
It was Mary.
She’d long since stopped crying – her tears had dried out. She wasn’t even sure she was breathing. She kept her eyes glued to her daughter, as she was being humiliated and dragged towards an agonizing death.
Was it because she was different? Was it because she was a woman?
She’d never know. The archangel who’d brought her the news of the miraculous baby had turned a deaf ear to her prayers and begging ever since.
No matter.
She, Mary of Nazareth, wife of Joseph and mother of God, knew that her daughter’s true life had not begun in that stable. And that it would not end on a cross.
“Whore!”
Ah, yes. ‘Whore’. What is there left to say to a woman one cannot defeat? Call her a whore. A liar. A witch, maybe?
Mary looked up, to the heaven that seemed all too eager to sacrifice its own spawn for them. For humans.
She wasn’t really sure how all that worked; she wasn’t even sure she trusted the explanation Jeulah had given her; it all sounded like the rant of a mad person.
What she did trust, though, was the feeling she’d gotten when she’d held her daughter for the first time, right after hearing Joseph gasp it’s a girl.
That was when she knew.
When she knew that God could be anyone. God could even be a girl, carrying a heavy cross towards her own death. God could be a Roman soldier. God could be the woman who’d thrown herself at Jeulah’s bloody and wounded feet, wailing. God could be a tree, offering shelter and shade to an exhausted traveler. God could be a stream of water. God could be a gentle wind on a hot summer midday. God could be a ray of sun. God could be the dark cloak of the night. God could be anything.
God could be anywhere. All humans had to do was look. And let themselves feel.

luni, 6 februarie 2017

Istoria nu se repetă, doar se bâlbâie

N-am somn și-mi pică ochii pe un articol de istorie. Ceva, ca un deja vu, nu-mi dă pace. Așa că dau un search. Găsesc asta:

Pe 22 noiembrie 1917, la scurt timp după revoluția din octombrie, în Rusia sunt înființate Tribunalele Revoluționare. Mai târziu, pe 12 aprilie 1919, statutul lor stabilește prioritatea acestor tribunale în fața Instanțelor Populare și le conferă drepturi nelimitate în a dispune măsura urmăririi penale. Pe 21 octombrie 1919 Tribunalul Revoluționar Special este înființat în cadrul CEKA pentru a investiga marile cazuri de speculă, mită și abuz în serviciu. În decretul de înființare se precizează că „în acțiunile pe care le întreprinde, Tribunalul Revoluționar Special are în vedere interesele revoluției și nu este îngrădit de respectarea vreunei proceduri legale.”

Unde CEKA era SRI-ul rusesc, iar Tribunalul Revoluționar Special, un soi de parchet anticorupție pe steroizi.

Mă duc să dorm, dar mai întâi îmi caut cravata de pionier. Acum fix o sută de ani, și la ruși tot în februarie a-nceput.