Treptat, pedeapsa e sublimată și devine frică de pedeapsă, așa că nu mai e necesară. Animalul cu pricina știe că, dacă nu execută corect comanda, îl așteaptă - în funcție de abilitatea și „omenia” dresorului - o pedeapsă care poate fi orice, de la o simplă smucitură de zgardă până la o lovitură de bici. Așa că se străduiește să execute impecabil comanda. Nu atât de dragul recompensei, cât de frica pedepsei.
Nu există emoție mai puternică decât frica. Nu, nici măcar iubirea, terminați cu poeziile și unicornii. Absolut nimic nu e mai tare decât descărcarea aia de adrenalină din fața pericolului, cea care te face să fugi sau să te lupți.
În câteva zile, se face un an.
Un an de când trăim ca niște animale de circ bine dresate, ascultătoare, care sar prin cercuri de foc, fac tumbe, se așază în poziția „culcat” când aud plesnetul de bici și fac sluj când lesa se lungește un pic.
Suntem gata să facem orice, să acceptăm orice, să executăm orice ordin, de frica pedepsei. DOAR de frica pedepsei. Frică pe care unii au internalizat-o atât de profund, încât au ajuns să se confunde cu dresorul. Spun „doar de frica pedepsei” pentru că recompensa este atât de îndepărtată, încât cei mai mulți dintre noi nici măcar nu mai credem în ea.
Eu, una, nu mai cred în recompensă. Cred doar în menajeria asta în care am ajuns să trăim, fiecare în cușca lui, cu botnițe purtate inutil pentru că oricum nu mai avem nici zvâc, nici mușcătură, chit că dinții ne-au rămas.
În câteva zile, se face un an de când un pericol real ne-a creat niște gratii imaginare.
În câteva zile, se face un an de când, la ora stabilită, ne întoarcem, cuminți, în cuștile noastre cu uși deschise.
În câteva zile, se face un an de când plesnetul de bici ne-a devenit cântec de leagăn.
În câteva zile, se face un an pierdut.
În câteva zile, se face un an.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează numai dacă ai identitate și cunoști și cuvinte care nu fac referire la părți anatomice sau rude pe linia maternă.