Anii nebuni

Stacker

 În 1918 se încheia Primul Război Mondial. O încăierare globală care răpise nu mai puțin de 40 de milioane de suflete - așa estimează istoricii - atât din rândul militarilor, cât și al civililor.

Bonus, tot în 1918, apărea infama „gripă spaniolă”. O boală provocată de un virus gripal considerat a fi mult mai agresiv decât alte tulpini. Atât de agresiv, încât unii estimează numărul morților lăsați în urmă de pandemia din 1918 la aproape 50 de milioane. Cincizeci. De. Milioane. De. Morți.

Ce a urmat? Au venit anii '20. „Anii nebuni”. Anii în care omenirea a decis că, după atâta suferință, e cazul să râdă, să cânte, să danseze, să se iubească, să se îmbrățișeze, să bea, să celebreze viața. Să trăiască.

Asta a fost „noua normalitate” a străbunicilor noștri.

Un veac mai târziu, când ne pomenim nas în nas cu un virus considerat mai agresiv decât altele din familia lui și căruia, în 8 luni, îi sunt atribuite (pe drept sau nu) mai puțin de un milion de morți, ne plămădim și noi o „normalitate nouă”. Una care exclude ca având potențial letal râsul, cântatul, dansul, sexul, îmbrățișarea, petrecerile, viața.

Sună straniu, nu? Să renunți la viață ca să trăiești. În fapt, renunți la a trăi ca să exiști; așa, ca un fel de microorganism pus într-o eprubetă, căruia i se pare că acolo e lumea-ntreagă.

Nu știu cum de unii dintre noi reușesc să se convingă că da, atâta e lumea, câtă încape în eprubeta aia. Că e mai bine să exiști ca amoebă, iară nu să trăiești ca om.

Anii '20. Anii nebuni. Așa au fost acum un secol, așa sunt și acum.

Doar că nebunia din ziua de azi nu ne împinge, veseli și ușor amețiți, pe unii în brațele celorlalți, ci ne trage cât mai departe pe unii de ceilalți, ne transformă într-un soi de creaturi umanoide mânate de suspiciune, de obsesie și de frică.

Mai ales de frică.

Anii nebuni? Nu, anii sunt OK. Noi...