O teorie

Un fost coleg de facultate, Ramon, avea o teorie despre ceea ce el numea reproducători şi nereproducători. Adică, despre oameni care au sau nu datele necesare pentru a fi părinţi. Pornind cu înfăţişarea şi terminând cu comportamentul.

Eu cred că există oameni care au sau nu vocaţie de soţ sau de nevastă. La fel de bine cum există oameni cu vocaţie de amanţi. Nu în sensul nenorocit pe care îl dă societatea acestui cuvânt, ci în sensul frumos pe care i-l dă limba engleză: lovers. Iubitori. Sau iubăreţi. Sau veşnic îndrăgostiţi.

După mine, aceştia sunt oamenii care NU pot accepta că frumuseţea unei relaţii este rezervată exclusiv perioadei de început, că fluturii din stomac trebuie puşi la insectar, că plimbările nocturne prin parc au un număr limitat, că romantismul ajunge, inevitabil, să fie sufocat de cotidian, iar complicitatea, ucisă de indiferenţa rutinei. Idealişti? Poate. Imaturi? Ca toţi idealiştii… Mulţi? Sper.

Rog internare!

E oficial: Divinul Zero fie a început să refuze tratamentul, fie trebuie să-şi schimbe medicaţia. Deja a trecut de la nevroză la psihoză. Semnele clinice sunt clare:

• Fuga de idei (într-un discurs care a durat mai puţin de zece minute, omul a trecut de la televiziuni la Voronin, făcând inclusiv o voltă prin armată şi munci agricole) 
•  Idei delirante („reuşite recunoscute internaţional”?!) 
• Dezorganizarea gândirii (cum Doamne, iartă-mă, putea Iliescu să se lanseze în consideraţii politice de pe masa de operaţie? Şi, chiar dacă ar fi facut-o, Divinul de unde ştia asta? Se deghizase Nuţi în asistentă şi se strecurase în sala de intervenţii?) 
•  Idei obsesive (indiferent de subiectul pe care ar încerca să-l abordeze, trebuie să aducă în discuţie faptul că Iliescu – acum doar un bătrân bolnav şi inofensiv care nu mai e preşedinte de vreo opt ani – este, cum altfel, duşmanul poporului) 
• Schimbări bruşte şi nejustificate de dispoziţie (îi tremura bărbia a plâns, iar Stolojan nici nu era în încăpere) 
• Cel mai grav: nu are conştiinţa bolii.

Având în vedere toate acestea, precum şi pericolul pe care întâiul pacient al ţării îl reprezintă pentru sine, dar mai ales pentru ceilalţi, propun tratament într-o instituţie specializată, de preferat undeva în străinătate, într-o ţară cât mai îndepărtată. Pe viaţă!

P.S. Oare aseară membrii Guvernului erau îmbrăcaţi TOŢI în negru pentru că purtau doliu după minţile pierdute ale preşedintelui, fie-le mahmureala uşoară?

A Tribute to Friends

Prietenii sunt îngeri fără aripi.

Dacă îmi amintesc corect, am citit-o pe un magnet pentru frigider, dar asta e mai puţin important. Chiar cred că prietenii sunt îngerii noştri păzitori. Ei sunt cei care ne înconjoară cu dragoste atunci când alţii ne rănesc. Cei care ne fac să râdem în hohote după ce alţii ne-au făcut să plângem. Cei care îţi spun că e OK să fii tu, pentru că asta te face special. Că, dacă ai fi altfel, poate că nu aţi mai fi prieteni. Că te iubesc pentru că ai şi calităţi, şi  defecte, iar ei te iau la pachet.

Prietenii sunt cei cu care am petrecut o minunată seară de sâmbătă, în restaurantul unor alţi prieteni, Abdin şi Vanda. Tulin, un restaurant libanez deschis acum câţiva ani într-o veche şi superbă vilă, într-o zonă extraordinar de frumoasă şi de liniştită, chiar peste drum de Parcul Cişmigiu. Cum, pe la 12, noaptea părea încă prea tânără ca s-o lăsăm să meargă la culcare, am decis să ne mutăm într-un alt loc, în care chiar dacă nu cunoşti pe nimeni, ai senzaţia că toată lumea e prietena ta: Tribute. Un club care, deşi e chiar pe Calea Victoriei, în buricul târgului, între magazine unde un toc de sanda costă cât salariul minim pe economie, este aproape pisi-free, iar muzica, departe de a fi genul zduf-zduf, te plimbă din anii '70 până azi, cu tot cu cântări live de excepţie.

Cum ziceam, o sâmbătă extraordinară, nu atât prin locuri şi prin activităţi, cât prin faptul de a le fi împărtăşit cu nişte oameni dragi. Alexandra - cum ar veni, sor'mea, chiar dacă, din întâmplare, avem părinţi diferiţi - care ar reuşi să mă facă să râd şi dacă aş fi cu un picior în aer, cocoţată pe Intercontinental, gata să-mi închei socotelile cu lumea şi pentru care 4 dimineaţa e o oră ca oricare alta, dacă simte că am nevoie să fie lângă mine; Simona, pe care o suspectez că este în permanenţă conectată la un soi de acumulator, pentru că îmi este imposibil să găsesc o altă explicaţie pentru energia pozitivă şi contagioasă pe care o dăruieşte cu generozitate. Irina, cu care nu mi-aş dori să mă întâlnesc în instanţă decât dacă ar fi avocatul meu, dar cu care aş sta oricând la poveşti şi la pus ţara la cale, pentru că meticulozitatea de avocat îi este egalată - cred - doar de naturaleţea cu care dăruieşte bucăţi de timp şi de suflet. Ele au "uneltit" la sâmbăta mea senzaţională.

Dar... mai am... o Irină, care nu încetează să mă uimească prin puterea de a nimici obstacole care pe alţii i-ar fi îngenuncheat. Iar Adeona - mama lu' Gogu - este singura femeie  - în afară de mama şi mătuşa mea - care poate să îmi spună că mă iubeşte şi asta să mi se pară absolut firesc, ba chiar să-i răspund "Şi io". O fi de la luuuuungile noastre discuţii aducătoare de cistită, purtate pe treptele din Casa Presei. Să mai zic? Călina, care sper să mă menţioneze în discursul de mulţumire când îşi va lua Oscarul pentru cel mai bun regizor, Iorga, căreia trebuie să i se amintească, din când în când, că uneori e nevoie să funcţionezi la ralenti, şi nu doar în viteza a cincea. Mihaela, Dana, Cristina, Mihai... Aş mai zice şi de alţi prieteni dragi, care îmi vorbesc atât de frumos despre mine, încât am senzaţia uneori că e vorba de altcineva. Se recunosc, ştiu asta.

Prietenii chiar sunt îngeri fără aripi. Deşi, după câteva cocktail-uri la Tribute, s-ar putea să-i vezi înaripaţi...

N-am nimic, sunt sănătos!

E bine să ai o părere bună despre propria persoană. Asta te ajută mult în viaţă, mai ales când ai de-a face cu oameni care tind să te subestimeze. Însă, ca în orice alt caz, e bine să ai o justă măsură a lucrurilor. Adică, e OK să te prinzi când ceilalţi au o părere greşită despre tine, dar şi mai bine e să te prinzi când părerea lor e corectă. Varianta ideală este să ştii să  te apreciezi obiectiv. Vorba aia, dacă doi îţi zic că eşti beat, iar tu simţi că ameţeşti şi sub masă, te duci şi te culci, nu te apuci să faci scandal.

Se spune că frumuseţea e în ochii privitorului. Din păcate  -  sau din fericire – asta nu se aplică atunci te priveşti pe tine însuţi. E bine să îţi cunoşti calităţile, dar e minunat să îţi ştii la fel de bine şi defectele. E normal să fii conştient de lucrurile bune pe care le faci, dar e excelent să îţi conştientizezi şi greşelile. Pentru că:

1. poate că aşa nu le vei mai repeta

2.asta te împiedică să devii un mic (sau mare) tiran.

O persoană care susţine că nu are nici un fel de vină, că deciziile celorlalţi în ceea ce o priveşte sunt unilaterale şi că, în general, nimic din ceea ce i se întâmplă nu este o consecinţă a propriilor acţiuni are o mare problemă. De sănătate mintală.  Aproape totul în lumea asta funcţionează conform principiului cauză-efect. Calci un câine pe coadă – te muşcă; arzi un ciocan într-o vază de cristal - se sparge; îţi jigneşti nevasta - te părăseşte (eventual, după ce îţi cârpeşte şi o palmă); sărăceşti populaţia - iese în stradă. Asta, în cel mai fericit caz. Dacă îmi amintesc corect, a existat un băiat care începuse să dea mâncarea pe buletin şi căldura pe sponci. Când oamenii au urlat HALT!, băiatul ăsta a zis că nu el e de vină, ci agenturili… Săracul, a sfârşit din cauza unei banale pneumonii. El transpirat, glonţul rece… 

Flori de mucigai

Din bube, mucegaiuri şi noroi,

Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi...

Trăim într-o lume urâtă. Dar nu într-una urâtă pur şi simplu, pentru că asta ar însemna că am trăi, totuşi, într-o lume cinstită. Nu e cazul. Lumea în care trăim e îndeajuns de perfidă încât să se prefacă frumoasă, strălucitoare, uneori altruistă, adesea amabilă şi politicoasă şi, aproape mereu, seducătoare. Însă, de fapt, în lumea reală, frumuseţea se transformă în urâţenie, strălucirea în sclipiri înşelătoare de pirită, altruismul în pur egoism deghizat ca să dea bine în poză, iar amabilitatea şi politeţea devin răcnet şi lovitură năprasnică. Ce mi se pare şi mai înspăimântător este faptul că lumea trece prin transformarea asta chiar sub ochii mei. Când mă uit în jur, am senzaţia că urmăresc un film de groază în care personajele se metamorfozează în monştri. Pielea le crapă, lăsând loc solzilor, zâmbetul devine rânjet de gură cu colţi însetaţi, mâna menită să mângâie devine gheară făcută să sfâşie.

Estetica urâtului? O neînţelegere. Pentru că lucrurile se petrec exact invers decât credea Arghezi: florile adevărate nu răsar în mijlocul mocirlei, ci sunt înghiţite de ea. Şi încă ceva: cele de mucigai put.

Oameni şi nevertebrate

Azi am fost în Piaţa Universităţii. Trebuie să recunosc, a fost ideea mătuşii mele, care, la 67 de ani, are o fire mult mai războinică decât aş putea eu să am vreodată. Am ajuns pe la 3 şi ceva şi mi-a plăcut ce am văzut acolo. Oameni, vârstnici şi tineri, cu toţii frumoşi, curaţi, civilizaţi şi care chiar credeau că gestul şi voinţa lor contează. Oameni liniştiţi, care scandau din când în când, sau suflau în câte o goarnă, dar care, în cea mai mare parte a timpului credeau - ca şi mine, de altfel - că simpla lor prezenţă la Kilometrul 0, zona liberă de neocomunism e suficientă ca statement. Unii veniseră cu copiii. Alţii, cu căţei în lesă. Unii se jucau cu maidanezii  paşnici, care apăruseră acolo atraşi de mulţime şi de posibilitatea unui prânz nesperat. Pot să spun că era plăcut. Era atmosfera potrivită pentru o "revoluţie de catifea".

Dar la un moment dat, am auzit doi tineri care spuneau "Ăştia sunt fraieri, ia să vină două galerii de suporteri, să vezi atunci!". Eu am plecat. Dar ei au venit. Toată revoluţia mea de catifea s-a dus pe copcă. Au început să arunce cu pietre în jandarmii pe care până atunci îi crezusem inutili şi prea mulţi. De ce? De ce nu putem fi civilizaţi până la capăt? De ce nu putem înţelege că o vorbă aspră spusă calm cade mult mai greu decât una strigată? De ce nu vedem că tăcerea loveşte mai dur decât o piatră? De ce nu ne putem comporta la nivelul treptei pe care se presupunem că am atins-o în evoluţie? Răspunzând grobianismului cu grobianism, nu facem decât să ne lăsăm traşi în jos de animalul din noi. Ăla neevoluat. Omul care nu ştie să-şi folosească "armele" de om, e doar ceva mai mult decât o amoebă. 

Minte de femeie. Sau "De ce au miresele rochia albă?"

Ce înseamnă să fii femeie în Anno Domini 2012? Dar ce înseamnă să fii bărbat? Oare, în secolul XXI, ne mai putem raporta la felul în care stăteau lucrurile acum 100 de ani? E drept; pe vremea aia, era mult mai simplu: nu mai trebuia să-ţi pui întrebări. Din clipa în care te năşteai, erai sortit să munceşti în afara casei, dacă erai bărbat, sau în gospodărie, dacă erai femeie. Ba mai mult, era un prilej de mândrie pentru o doamnă să spună "soţul meu mă ţine acasă". Asta pentru că femeile care munceau - ca spălătorese, cusătorese, călcătorese, menajere şi, cele ceva mai educate, ca guvernante - erau împinse la muncă de raţiuni pur pecuniare, nicidecum de aspiraţii sau dorinţe de împlinire profesională. Nici măcar nu ştiau ce e aia. Pentru o femeie, la vremea respectivă, încununarea existenţei era un număr cât mai mare de copii şi un mascul care să-i conceapă şi să-i întreţină.

La un moment dat, probabil extenuate de treburile casei, femeile şi-au cerut dreptul la muncă. Şi au tot muncit. Fără să-şi dea ochii peste cap, fără să spună că este sub demnitatea lor să contribuie la bunăstarea familiei şi fără să le spună bărbaţilor lor "Eu nu o să muncesc niciodată, pentru că sunt FEMEIE şi asta e treabă de bărbat!" Greşeala lor? Nu au ştiut să delege responsabilităţi. Iar domnii au înţeles că, dacă a lor consoartă munceşte cot la cot cu ei, este pentru că ea poate, la fel de bine, să facă şi toate celelalte lucruri pe care le făcea înainte. Domnilor, apreciem încrederea acordată, dar suntem nişte biete fiinţe umane, la fel ca voi. Dacă nu ar fi fost aşa, ne-am fi fost autosuficiente şi am fi trăit ca amazoanele, folosindu-vă exclusiv pentru reproducere şi apoi descotorosindu-ne de voi ca de un borcănel de la banca de spermă.

În ţările civilizate, este înjositor pentru o femeie să muncească în afara casei? Dar în aceleaşi ţări, este înjositor pentru un bărbat să muncească în interiorul casei? De ce o femeie nu se simte ofensată atunci când este nevoită să îşi ia două joburi pentru a îşi susţine familia, dar unii bărbaţi sar ca arşi când le ceri să te ajute în gospodărie? Ba mai mult, dau şi replica năucitoare: „pentru că sunt bărbat!” Adică? Pentru că eşti bărbat, nu eşti în stare? Nu ştii? Nu poţi? Crezi că ai nevoie de studii de specialitate ca să dai cu mopul? A… când răspunsul este „pentru că nu vreau”, deja e altceva. Ne-aţi prins: noi VREM să o facem! De fapt, făcutul curăţeniei, spălatul vaselor, ştersul prafului şi, mai ales, frecatul cuptorului trezeşte o plăcere vinovată dar intensă, aproape erotică, în reprezentantele sexului feminin. Cu voi poate ne mai prefacem, dar când spălăm cu Triumf cuptorul ars, sau când frecăm oala în care s-a prins mâcarea, vin multiplele fără număr…

De ce au miresele rochia albă? Pentru că e culoarea standard la electrocasnice. Nu ştiu de ce, dar am senzaţia că bancul acesta a fost inventat de o femeie cinică.

foto: gettyimages.co.uk

Elogiu nebuniei

Divinul Zero vorbeşte despre "clienţii televiziunilor". Acele persoane care, spune el, se cred capabile să vorbească despre orice, de la avioane de luptă, la educaţie şi sănătate. Asta, în condiţiile în care el face, cu asiduitate şi exces de ridicol, fix acelaşi lucru. În condiţiile în care afirmaţia de mai sus o face în cadrul unei conferinţe de presă, organizate de administraţia prezidenţială, pentru ca EL, Unicul, Atotştiutorul, să poată vorbi despre legea sănătăţii. Nu e nici medic, nici manager de spital, nici profesor de medicină. De ce o fi organizat conferinţa aia? Nu i-a răspuns nicio televiziune la telefon?...

Cea mai tare zonă erogenă

Să nu ne mai... atâta pe noi. Prima dată când vezi pe cineva nu ai cum să remarci că e deştept/deşteaptă, că are o inimă bună sau că citeşte o carte în două zile. Vezi că are ochi, sâni, fund, păr, mâini etc, mişto sau nu. Că ştie sau nu să se îmbrace. Sau, dacă asta te interesează, poţi să aproximezi cam câţi bani are/face. Dacă, după această sumară scanare iniţială, persoana respectivă ţi-a trezit interesul, începi să descoperi ce e dincolo de ambalaj. Dacă îţi place ce găseşti, mergi mai departe (cu persoana respectivă vreau să spun, nu să zici NEXT şi să mai tai un nume de pe listă). Când ai început să cunoşti sufletul şi mintea celuilalt, primele lucruri care "ţi-au luat faţa" trec cumva în subsidiar.

Darrr... asta înseamnă că vorbele frumoase, complimentele, micile gesturi galante trebuie încuiate în sertarul cu "ce mişto e începutul unei relaţii"? După ceva vreme petrecută cu acelaşi bărbat, femeile tind să se simtă din ce în ce mai confortabil în compania lui. Asta e foarte bine, atâta timp cât starea asta nu se transformă în bigudiuri şi  mască de argilă, purtate lângă el, pe canapea, în "lasă, dragă, ce să mai dau banii la cosmetică, mă epilez la primăvară, ce, parcă mă vede cineva pe sub blugi?" şi în a te aranja numai când mergi la nuntă/botez/parastas.

De multe ori, nici ei nu sunt mai prejos. Nu o să mă apuc să înşir tot "arsenalul" masculin de "relaxări" în confortul unei relaţii stabile, dar am remarcat că, îndeobşte, după ceva vreme, bărbatul începe să creadă că o palmă pofticioasă aplicată peste posteriorul titularei (belciugată sau nu) ţine loc şi de "eşti frumoasă" şi de "mi-a fost dor de tine toată ziua" şi de "hai să ne iubim". Dragilor, în afară de fund, sâni şi alte părţi componente, avem şi suflet. N-ar strica să vă amintiţi să-l pipăiţi şi pe ăla din când în când. Efectul s-ar putea să vă surprindă...

Ad Break

Except for that of a dog, or that of a mother (birth or not) to a child, there is no such thing as love. Just good marketing (conducted consciously or not). Only seldom, and only if you are really lucky, what you see is actually what you get. But, more often than not, once you fall for the ad and you take the "product" at your home, after the first few hours, days, weeks or maybe months (depending on the quality of the material), you find hidden flaws that backfire when you least expect it. What can you do, since getting a refund is not an option? You either find that you've grown fond of the "product" and that it's hard to just dump it and get a new one, so you just take your miserable little self and make do with what you've got, or you discover you don't give a shit and just go out there and see what the market has to offer. 

Should you decide on the second solution, you again have two possibilities: either learn your lesson and try to see beyond the sales strategy, or be a sucker for all the pretty colors and get stung once more. Of course, there is always a third option: decide to never buy again and go through life from one trial version to the next. At least, this way you won't regret having bought from the old catalog...

However, if, like me, you are loyal to a brand, I'm afraid you don't have that many options: just bite your fingernails, light another cigarette, swallow up that "up yours" you have been muttering, suck it in and keep doing what it was you were doing. You, my friend, are a sitting duck for a good salesman. Or woman, for that matter...

La început a fost cuvântul

Oare?... Eu zic că, înainte de cuvânt, e gândul. Sau, mă rog, aşa ar trebui să fie la bipezi. Şi, mai înainte de gând, sentimentul. Adică, întâi simţi, după aia conştientizezi, recunoşti sentimentul respectiv, îl identifici şi abia la sfârşit îl verbalizezi. Adică îl pui în cuvinte. Oricât ne-am strădui să ne alegem vorbele, sentimentul din spatele lor reuşeşte, de cele mai multe ori, să îşi arate căpşorul de după ambalajul verbal mai mult sau mai puţin estetic în care ne încăpăţânăm să-l ambalăm.

"De ce te legi de formă? E doar un cuvânt..." Mda. Dar, oricât de compact am încerca să facem pacheţelul de cuvinte, pe ici, pe colo mai rămâne câte o părticică prost lipită, pe care un ochi antrenat sau doar cu simţul observaţiei bine dezvoltat o găseşte.

"O carte pe care am citit-o şi eu" e o cunoştinţă împărtăşită. "O carte pe care am citit-o noi doi" e complicitate. "Gigele, aş vrea să fac excursia asta" înseamnă că, la o adică, oricând ţi-ai putea pune hainele în valiză şi codiţa pe spinare cu Destination Anywhere. "Gigele, aş vrea să facem excursia asta" e deja o invitaţie.

De ce să te legi de formă? Pentru că ea vorbeşte despre fond. Haina nu îl face pe om, dar poate spune al dracului de multe despre el. Vorbele nu înseamnă mare lucru, dar, dacă ştii să le auzi şi, mai ales, să asculţi ce e dincolo de ele, ai deja o cu totul altă înţelegere asupra unei propoziţii, asupra unei fraze, a unei idei, a unui mod de gândire.

"De Crăciun, fii mai bun...

...fii adevărat!" Aşa zicea reclama la Tuborg Christmas Brew. Dar, sunt oamenii mai buni de Crăciun? Dacă da, de ce? Dacă nu, de ce? La asta m-a făcut să mă gândesc Dragoş Cuzuban, care întreba pe Facebook: De ce oamenii sunt mai buni in perioada asta? Sau se presupune ca ar fi? E precum cu apusele vremuri ale sezonului de batut covoare? E o perioada pentru a fi mai bun, una a fi bun, alta a fi rau? De ce incep campanii de donat doar de sarbatori?

Dar... dacă de Crăciun eşti mai bun (cum cere reclama, şi nu doar la Tuborg, ci reclama la Crăciun, în general - şi aia pe care o fac agenţiile de publicitate, şi aia pe care o fac popii), eşti şi adevărat? Adică, dacă trebuie să fii mai bun doar pentru că ţi-o cere cineva, mai inseamnă că eşti mai bun? Oare nivelul tău natural de bunătate (admiţând că tu eşti eminamente bun) nu e suficient? Ce înseamnă să fii, de fapt, bun? Să dai de pomană? Să ajuţi pe cineva care ştii că are nevoie de ajutor? Dar, dacă faci asta numai de Crăciun, se mai pune? Dacă o faci numai ca să "se pună" mai contează ca act de bunătate? De fapt, bunătatea se măsoară în număr de gesturi, sau în constanţa unei stări, a unei atitudini? Când mă gândesc că toată lumea se străduieşte să fie "mai bună" de Crăciun, parcă bunătatea capătă o tentă "trendy". Ca o poşetă "de firmă" agăţată de braţul unei pisi de Dorobanţi. Dumnezeule! Bunătatea de Crăciun a devenit Louis Vuitton-ul trăirilor umane?! 

Asta-i realitatea!

Pe 11 noiembrie, Silviu Prigoană a reuşit să facă ceva ce nu i-a ieşit nici lui Einstein: o călătorie în timp.  Prighi, cum cu afecţiune l-am numit noi mereu - chiar şi când se lăsa de fumat şi ne obliga să ne consumăm viciul afară, în viscol - Prighi, zic, a reuşit să adune la fostul Măr de Aur, Realitatea, aşa cum era în primul ei anişor. Aproape toată lumea - şoferi, redactori-şefi, operatori, prezentatori, regizori, producători, tehnicieni, reporteri, editori, oameni din administraţie şi Nea' Gogu - toţi au fost acolo.

Înainte de petrecerea aniversară aveam aceleaşi emoţii de dinaintea primului jurnal pe care l-am prezentat vreodată. Iar când am intrat în sală şi am dat cu ochii de oameni pe care nu-i văzusem de aproape zece ani, mi-au dat lacrimile ca la Stupize -Stupize. Poate că sună patetic pentru cineva care nu a făcut războiul din Irak la arma "Externe", sub comanda lui Ion Cristoiu, dar a fost aşa cum îmi imaginez revederea dintre foştii camarazi de pe front, pe timp de pace.

Pentru că aşa se lucra la Realitatea lui Prigoană: în regim cazon. Ca în "Private Benjamin": nu te opreşti decât dacă leşini, verşi sau mori. Nimeni nu se oprea. Exista un combustibil care ne împingea mereu mai departe: pasiunea. Râsetele, urletele, uşile trântite, certurile, împăcările, crizele de orgoliu şi efuziunile sentimentale ţineau cam cât o BETA decentă: cel mult un minut şi jumătate.

Aşa cum scrie Lucian Cambeşteanu, păream a fi rezidenţii permanenţi ai unui balamuc. Dar în secţia de cuminţi de la Republica am învăţat multe. Am învăţat să scriu ştiri, să le comunic, nu doar să le citesc. Am învăţat că cele mai mişto traduceri simultane îţi ies când ai cele mai ale dracului migrene, că simpla acţiune de a monta cu mâna ta o ştire are efecte terapeutice miraculoase asupra nervilor întinşi la maxim. Am învăţat că "muştele" de pe casetă nu bâzâie, că un "BĂĂĂĂI! Al Jazeera zice că..." poate fi echivalentul alarmei dintr-o staţie de pompieri. Într-un cuvânt, am învăţat TELEVIZIUNE. Şi am mai învăţat un lucru, pe care mulţi patroni de trusturi media nu l-au aflat niciodată: televiziunea este, de fapt, făcută din oameni, nu din scule, cabluri şi sateliţi. Silviu Prigoană a ştiut-o de la început. Şi, pentru asta, merită mulţumirile noastre, ale tuturor celor care am lucrat acolo, la Realitatea "republicană". Pe 11 noiembrie, am făcut un salt în timp. O întâlnire cu prieteni dragi. O reuniune de familie.

Prea-prea sau foarte-foarte?

Zilele astea, dacă ne uităm la ştiri, vedem două atitudini de guvernanţi puse în atiteză: Papandreou şi Boc. Da, ştiu, singurul punct comun al celor doi este că sunt şefi ai Executivului în ţările lor - al nostru, doar pe hârtie. Grecia este, nu pe fundul găleţii cu rahat, mai degrabă pe fundul latrinei şi latrina e sigilată. Împrumutată şi răs-împrumutată, băgată în PIIGS, scuipată de toate ţările Zonei Euro, care nu ratează nici o ocazie de a mai arunca un ou clocit spre mama democraţiei mondiale. Într-un gest de clemenţă, restul Europei acceptă să şteargă jumătate din suma enormă pe care o datorează grecii. Ce fac ei? Spun că se mai gândesc dacă să implementeze sau nu măsurile de austeritate impuse de creditorii internaţionali. În fond, ca întemeietoare a însăşi noţiunii de democraţie, Grecia nu face altceva decât să rămână fidelă propriilor principii: vox populi, vox dei. Asta, repet, după ştergerea unei părţi din datorie şi în condiţiile în care Atena ar mai avea nevoie de MULŢI bani. Tupeu? Exces de testosteron? Inconştienţă crasă? Tembelism politic? Poate...

În acelaşi timp, văd un premier care, la întrebări despre buget, prognoze economice, previziuni de creştere, în general, la orice fel de întrebare legată de finanţele ţării sale, răspunde invariabil: "Să vedem ce zice FMI". Cum adică? De acord, FMI, Banca Mondială şi Comisia Europeană sunt "băncile" tale. Dar, oricâte credite ai avea, nu banca îţi scrie lista de cumpărături. Banca nu vine la tine acasă să-ţi ceară să vinzi televizorul şi să scoţi la mezat hainele puţin purtate, să îl omori pe bunicul în somn cu perna că nu mai ai bani de medicamente şi să te tratezi de diabet şi cancer cu ceai de gălbenele că nu mai ai voie să mergi la spital. Mai ales în condiţiile în care nu ai dat vreun semn cum că ai fi rău platnic. Dacă tu, Guvernul României, aştepţi să vină mereu altcineva care să-ţi spună ce se va întâmpla cu ţara ta, nu este din exces de zel în a te conforma unor reguli, ci din exces de prostie, malformaţie care te împiedică să "naşti" un program de guvernare viabil. Cum s-ar spune, e a nu ştiu câta sarcină pe care Guvernul Boc încearcă s-o ducă la termen, cu multe greţuri şi glezne umflate, iar copilul se naşte mort. Poate că ar trebui să nu mai încerce, zic. Poate că aşa au zis şi ei, şi s-au hotărât să adopte. Copilul altora. În speţă, pe al lui Jeffrey Franks. OK, dar nu au nici o preferinţă? Primul orfan care le este pus în braţe e luat acasă şi culcat în pătuţul pregătit încă din 2008? Se pare că da.

Acestea fiind spuse, mă întreb ce e de preferat? Un guvern cu prea multe cojones, sau o adunătură căreia astfel de "dotări" îi lipsesc cu desăvârşire?

După 20 de ani

foto: mediafax

Regi, regine, prinţi, prinţese, rochii frumoase îmbrăcate de femei care ştiu să le poarte, smoking-uri şi papioane (cu excepţia unor cravate rătăcite la un eveniment black tie), saluturi de suverani care pot să cuprindă o sală întreagă dintr-o singură privire, dând senzaţia fiecărui muritor de rând din încăpere că a fost văzut şi că prezenţa lui acolo e importantă. Muzică frumoasă, orchestra Armatei cu lacrimi în ochi la Imnul Regal şi un fost suveran care nu a încetat nici măcar o clipă să fie rege. Ştiu, mă repet, dar e chestie de naştere, nu de abdicare sau desemnare. Uitându-mă la concertul aniversar de la Operă, aveam senzaţia că fac parte dintr-o poveste extraordinară, că văd, aievea, perindându-se prin faţa ochilor mei, personajele luminoase din toate poveştile copilăriei mele, întrupate în mod miraculos. În acelaşi timp, aveam un îngrozitor sentiment de pierdere iremediabilă. Ştiam că ceea ce văd are să se termine în mai puţin de două ore şi că în jurul meu, lumea avea să fie populată din nou de balauri, zmei şi alte personaje. Tot de poveste, ce-i drept. Numai că personajele negative din poveşti par să aibă o uluitoare capacitate de regenerare. Mereu, când tai capul balaurului, alte trei îi cresc în loc. Mi-ar fi plăcut ca, în loc de gogâlţul prezidenţial din sticla de şampanie de Revelion, să ascult mesajul regelui. Aş fi preferat ca preşedintele jucător să nu fi avut nici măcar posibilitatea de a visa să devină şef de stat. Aş fi fost fericită să fiu reprezentată în lume de un om demn, educat, elegant, mândru şi cu o ţinută impecabilă, şi nu de o vietate viscerală, lipsită de scrupule şi de onoare. Mi s-ar fi părut extraordinar ca fiica celui care ocupă cea mai înaltă poziţie în România să dea numele ei unei Fundaţii, şi nu maşinii pe care o conduce, să vorbească limba română cu accent englezesc, dar multe limbi străine impecabil, în loc să fie o biată creatură semi-necuvântătoare. Mi-ar fi plăcut ca şeful statului să capete legături de rudenie cu case regale, nu cu clanuri mafiote. Aş fi fost mândră ca România să fie considerată parte a lumii civilizate, nu un loc nefrecventabil din Europa de Est. Toate astea ar fi putut să se întâmple acum 22 de ani...

Mai vreau

Bun simţ, eleganţă, palme morale mult mai dureroase decât un pumn, limbaj civilizat şi vocabular bogat, ton reţinut, chemare la înlocuirea atitudinii de şef de tarla, cu cea de şef de stat, cu patriotism, chiar dacă sună desuet. Respect faţă de vârstnici, grijă faţă de bolnavi, recunoaşterea faptului că nu putem avea viitor dacă nu ne cunoaştem şi nu ne respectăm trecutul. Morală, credinţă şi memorie. Ţinută regală. Unii oameni au norocul de a se naşte aşa. Unul dintre ei a venit pe lume acum 90 de ani. La cât mai mulţi ani, Majestate! Pentru că porţia asta de normalitate cu sânge albastru mi-a plăcut şi mai vreau.

De când e lumea

Citesc Courtesan, de Diane Haeger, o carte despre favoritele regilor. Despre felul în care şoaptele lor dulci, picurate cu consecvenţa otrăvii în urechile monarhilor, reuşeau să creeze sau să strice alianţe. Să ridice oameni şi să-i aducă în cercul restrâns al anturajului regal, sau să-i trimită în bejenie, smulşi din culcuşul lor cald şi moale de brocart şi mătăsuri, pe care şi-l construiseră prin ani de compromisuri mai mult sau mai puţin umilitoare, la Curte. Despre faptul că regii, la urma urmelor nişte fiinţe care, odată ieşite din Sala de Consiliu, se lăsau conduse de testosteron direct în apartamentele favoritei, ar fi dat aproape orice pentru a nu pierde farmecele unei anumite doamne, care reprezenta tot ce nu era regina. Aceasta din urmă, pe de altă parte, nu avea altă vină decât aceea de a fi parte dintr-o înţelegere politică, o garanţie a unei alianţe şi o furnizoare de moştenitori legitimi pentru tron. Atât. Favorita, în schimb, era căldura, pasiunea, înţelegerea şi suma de viclenii tipic feminine pe care regele le plătea scump. Uneori, mai scump decât era cazul. Dincolo de bijuterii şi alte asemenea mărunţişuri care ar fi hrănit lejer un sat întreg, preţul unei curtezane putea fi un titlu nobiliar, o proprietate imensă, un soţ bogat, urât şi tolerant, care să-i asigure doamnei respective un venit constant şi un statut respectabil. Toate acestea, oferite cu dragoste şi înfrigurare, de rege.

P.S. Astăzi, în CSAT, s-a decis ca Elena Udrea, soţia domnului Cocoş, să primească în grijă, la Ministerul Dezvoltării, Agenţia de Cadastru.

foto: wikimedia.org

Monarhie la pachet. Boabe sau măcinată?

Într-o mirobolantă (Igaş, nu e înjurătură, caută în DEX) apariţie la B1, Divinul Zero zicea că opoziţia vrea să aducă monarhia în ţară. Eu una m-aş bucura, sincer, deşi acum câţiva ani credeam că regilor le stă bine în cărţile de istorie, în romanele de capă şi spadă şi la Buckingham. Dar m-am convins între timp că ţările în care există monarhie, nobilime şi tradiţii legate de asta sunt... altfel. În bine, altfel. Au ţinută, au eleganţă, au bun simţ, bune maniere. Da, ţările. Deci, cum ziceam, ar fi extraordinar, din punctul meu de vedere, ca România să redevină moharhie. Dar... cum?

Divinul zice că PSD, PNL şi cu Voiculescu (wow, adică dom' profesor face cât un partid?!) vor să ADUCĂ monarhia. Repet, cum anume? E voie să treci cu ea prin vamă? Se plăteşte taxă suplimentară? O aduci ca în bancul ăla cu ardeleanul şi melcii? "Hai, hai cu tata, că acu' ajungem"? O laşi într-un coş pe preşul Cotrocenilor, cu un bileţel pe care scrii "O cheamă Monarhia. Să aveţi grijă de ea că s-a născut din dragoste de ţară"? Dar dacă ea, monarhia, nu vrea să fie adusă? Dacă se zbate? Dacă dă din picioare? Dacă lasă deoparte protocolul, îi dă lui Ponta o bucată de îi sar ochelarii de pe nas şi fuge la Londra, unde lumea o respectă? Nu e foarte clar... Domnu' Divin, explicaţi, dom'le, să priceapă tot omu' care sunt reglementările internaţionale cu privire la deţinerea şi trasportul de monarhii? Nu de alta, dar aşa cum pui problema, zici că monarhia asta e o marfă care poate fi cărată de colo-colo, cum ar fi blugii pe vapor, de pildă.

Evident, ca orice produs, şi monarhia are dezavantajele ei. Un exemplu l-a dat, desigur, tot Divinul. Care a grăit cam aşa: regele nu ţi-l alegi, el lasă moştenitori. Şi, dacă se naşte unul cu dizabilităţi, rămâi cu el în fruntea statului. Ciutacu zicea: dacă primul născut e un diliu, asta e, moşteneşte tronul. Am o veste: nu e nevoie de legea salică pentru a avea un diliu în fruntea statului. Se poate şi prin vot democratic, liber exprimat în 2009.

Teodor Baconschi, ambasadorul pubelei

Baconschi e ciorditor, păduchios şi nespălat. Sportul pe care îl practică în mod constant este cerşitul. Baconschi salută spunând "S'il vous plait, monsieur..." Baconschi ştie că Bucureşti înseamnă pubelă.

Spuneţi că nu-i adevărat? De vreme ce francezii au spus toate astea despre români, iar ministrul ROMÂN de externe a replicat, cu duioşia cu care ar privi un ţânc care trage cu praştia după vrăbii "e doar o glumă", înseamnă că acceptă şi îşi asumă această caracterizare. Că se recunoaşte în descrierea celor de la Canal Plus.

"Dar sunt lucruri adevărate!" vor spune unii dintre voi. Da, suntem o naţie cu o majoritate copleşitoare de mitocani care ascultă la maxim manele în maşini de lux, care se scobesc în dinţi cu unghia lungă de la degetul mic, care îşi sug măselele după ce au sorbit zgomotos ciorba, care râgâie a usturoi după 10 mici fripţi pe grătarul scos în faţa porţii, care scuipă pe stradă, acolo unde leapădă şi diverse ambalaje mai mici sau mai mari, care lasă în urma lor munţi de gunoaie atunci când ies "la iarbă verde", care consideră că supremul compliment care îi poate fi adresat unei femei e o palmă zdravănă peste fund, care cred că Dan Diaconescu e om de televiziune, că Daniela Crudu e frumoasă, că Elena Băsescu e un model pentru tineret, că Divinul Zero e cel mai tare preşedinte din istorie şi Teodor Baconschi un bun ministru de externe.

Da, asta e majoritatea. Dar asta o pot spune eu. O poţi spune tu, cititorule. O poate spune întregul popor român. Însă nu un străin. Când tu spui "sunt un dobitoc" e autoironie. Când altul îţi spune "dobitocule", se cheamă că te-a jignit. Când şi-ar spune-o domnul Baconschi, nu aş sti cum s-o iau... Drept autoironie sau constatare amară?...

foto: napocanews.ro

Ce s-a intamplat, de fapt, la WTC?

Pe 11 septembrie 2001, nu America a fost atacata de terorism; ce s-a intamplat cu adevarat in dimineata aia nenorocita, a fost ca omenirea a fost coplesita de rautate. Se spune ca iubirea e cea mai mare forta din lume. Dar ura are si ea momentele ei de glorie. Unul din ele a fost acum 10 ani. In ziua in care aproape 3 mii de oameni au murit degeaba, fara macar sa stie cine le-a fost calau, fara sa aiba alta vina decat aceea de a se afla in calea puterii nimicitoare a raului. Ascult, inca, numele celor carora le-a fost furata viata si nu ma pot gandi decat ca sunt mult mai mult decat nume. Sunt povesti, sunt iubiri, sunt esecuri, sunt visuri implinite, sunt liste de cumparaturi si plinuri de benzina, sunt duminici in familie, sunt ipoteci, scutece, latrat de catei in suburbii si dimineti cu ziar la usa, cu zambet si miros de cafea. Luati toate astea, adaugati cateva milioane de franturi de viata si inmultiti cu 2.977. Asta a pierdut America acum 10 ani. Asta am pierdut cu totii. Oare am invatat ceva?...