Oameni şi nevertebrate

Azi am fost în Piaţa Universităţii. Trebuie să recunosc, a fost ideea mătuşii mele, care, la 67 de ani, are o fire mult mai războinică decât aş putea eu să am vreodată. Am ajuns pe la 3 şi ceva şi mi-a plăcut ce am văzut acolo. Oameni, vârstnici şi tineri, cu toţii frumoşi, curaţi, civilizaţi şi care chiar credeau că gestul şi voinţa lor contează. Oameni liniştiţi, care scandau din când în când, sau suflau în câte o goarnă, dar care, în cea mai mare parte a timpului credeau - ca şi mine, de altfel - că simpla lor prezenţă la Kilometrul 0, zona liberă de neocomunism e suficientă ca statement. Unii veniseră cu copiii. Alţii, cu căţei în lesă. Unii se jucau cu maidanezii  paşnici, care apăruseră acolo atraşi de mulţime şi de posibilitatea unui prânz nesperat. Pot să spun că era plăcut. Era atmosfera potrivită pentru o "revoluţie de catifea".

Dar la un moment dat, am auzit doi tineri care spuneau "Ăştia sunt fraieri, ia să vină două galerii de suporteri, să vezi atunci!". Eu am plecat. Dar ei au venit. Toată revoluţia mea de catifea s-a dus pe copcă. Au început să arunce cu pietre în jandarmii pe care până atunci îi crezusem inutili şi prea mulţi. De ce? De ce nu putem fi civilizaţi până la capăt? De ce nu putem înţelege că o vorbă aspră spusă calm cade mult mai greu decât una strigată? De ce nu vedem că tăcerea loveşte mai dur decât o piatră? De ce nu ne putem comporta la nivelul treptei pe care se presupunem că am atins-o în evoluţie? Răspunzând grobianismului cu grobianism, nu facem decât să ne lăsăm traşi în jos de animalul din noi. Ăla neevoluat. Omul care nu ştie să-şi folosească "armele" de om, e doar ceva mai mult decât o amoebă. 

Minte de femeie. Sau "De ce au miresele rochia albă?"

Ce înseamnă să fii femeie în Anno Domini 2012? Dar ce înseamnă să fii bărbat? Oare, în secolul XXI, ne mai putem raporta la felul în care stăteau lucrurile acum 100 de ani? E drept; pe vremea aia, era mult mai simplu: nu mai trebuia să-ţi pui întrebări. Din clipa în care te năşteai, erai sortit să munceşti în afara casei, dacă erai bărbat, sau în gospodărie, dacă erai femeie. Ba mai mult, era un prilej de mândrie pentru o doamnă să spună "soţul meu mă ţine acasă". Asta pentru că femeile care munceau - ca spălătorese, cusătorese, călcătorese, menajere şi, cele ceva mai educate, ca guvernante - erau împinse la muncă de raţiuni pur pecuniare, nicidecum de aspiraţii sau dorinţe de împlinire profesională. Nici măcar nu ştiau ce e aia. Pentru o femeie, la vremea respectivă, încununarea existenţei era un număr cât mai mare de copii şi un mascul care să-i conceapă şi să-i întreţină.

La un moment dat, probabil extenuate de treburile casei, femeile şi-au cerut dreptul la muncă. Şi au tot muncit. Fără să-şi dea ochii peste cap, fără să spună că este sub demnitatea lor să contribuie la bunăstarea familiei şi fără să le spună bărbaţilor lor "Eu nu o să muncesc niciodată, pentru că sunt FEMEIE şi asta e treabă de bărbat!" Greşeala lor? Nu au ştiut să delege responsabilităţi. Iar domnii au înţeles că, dacă a lor consoartă munceşte cot la cot cu ei, este pentru că ea poate, la fel de bine, să facă şi toate celelalte lucruri pe care le făcea înainte. Domnilor, apreciem încrederea acordată, dar suntem nişte biete fiinţe umane, la fel ca voi. Dacă nu ar fi fost aşa, ne-am fi fost autosuficiente şi am fi trăit ca amazoanele, folosindu-vă exclusiv pentru reproducere şi apoi descotorosindu-ne de voi ca de un borcănel de la banca de spermă.

În ţările civilizate, este înjositor pentru o femeie să muncească în afara casei? Dar în aceleaşi ţări, este înjositor pentru un bărbat să muncească în interiorul casei? De ce o femeie nu se simte ofensată atunci când este nevoită să îşi ia două joburi pentru a îşi susţine familia, dar unii bărbaţi sar ca arşi când le ceri să te ajute în gospodărie? Ba mai mult, dau şi replica năucitoare: „pentru că sunt bărbat!” Adică? Pentru că eşti bărbat, nu eşti în stare? Nu ştii? Nu poţi? Crezi că ai nevoie de studii de specialitate ca să dai cu mopul? A… când răspunsul este „pentru că nu vreau”, deja e altceva. Ne-aţi prins: noi VREM să o facem! De fapt, făcutul curăţeniei, spălatul vaselor, ştersul prafului şi, mai ales, frecatul cuptorului trezeşte o plăcere vinovată dar intensă, aproape erotică, în reprezentantele sexului feminin. Cu voi poate ne mai prefacem, dar când spălăm cu Triumf cuptorul ars, sau când frecăm oala în care s-a prins mâcarea, vin multiplele fără număr…

De ce au miresele rochia albă? Pentru că e culoarea standard la electrocasnice. Nu ştiu de ce, dar am senzaţia că bancul acesta a fost inventat de o femeie cinică.

foto: gettyimages.co.uk

Elogiu nebuniei

Divinul Zero vorbeşte despre "clienţii televiziunilor". Acele persoane care, spune el, se cred capabile să vorbească despre orice, de la avioane de luptă, la educaţie şi sănătate. Asta, în condiţiile în care el face, cu asiduitate şi exces de ridicol, fix acelaşi lucru. În condiţiile în care afirmaţia de mai sus o face în cadrul unei conferinţe de presă, organizate de administraţia prezidenţială, pentru ca EL, Unicul, Atotştiutorul, să poată vorbi despre legea sănătăţii. Nu e nici medic, nici manager de spital, nici profesor de medicină. De ce o fi organizat conferinţa aia? Nu i-a răspuns nicio televiziune la telefon?...

Cea mai tare zonă erogenă

Să nu ne mai... atâta pe noi. Prima dată când vezi pe cineva nu ai cum să remarci că e deştept/deşteaptă, că are o inimă bună sau că citeşte o carte în două zile. Vezi că are ochi, sâni, fund, păr, mâini etc, mişto sau nu. Că ştie sau nu să se îmbrace. Sau, dacă asta te interesează, poţi să aproximezi cam câţi bani are/face. Dacă, după această sumară scanare iniţială, persoana respectivă ţi-a trezit interesul, începi să descoperi ce e dincolo de ambalaj. Dacă îţi place ce găseşti, mergi mai departe (cu persoana respectivă vreau să spun, nu să zici NEXT şi să mai tai un nume de pe listă). Când ai început să cunoşti sufletul şi mintea celuilalt, primele lucruri care "ţi-au luat faţa" trec cumva în subsidiar.

Darrr... asta înseamnă că vorbele frumoase, complimentele, micile gesturi galante trebuie încuiate în sertarul cu "ce mişto e începutul unei relaţii"? După ceva vreme petrecută cu acelaşi bărbat, femeile tind să se simtă din ce în ce mai confortabil în compania lui. Asta e foarte bine, atâta timp cât starea asta nu se transformă în bigudiuri şi  mască de argilă, purtate lângă el, pe canapea, în "lasă, dragă, ce să mai dau banii la cosmetică, mă epilez la primăvară, ce, parcă mă vede cineva pe sub blugi?" şi în a te aranja numai când mergi la nuntă/botez/parastas.

De multe ori, nici ei nu sunt mai prejos. Nu o să mă apuc să înşir tot "arsenalul" masculin de "relaxări" în confortul unei relaţii stabile, dar am remarcat că, îndeobşte, după ceva vreme, bărbatul începe să creadă că o palmă pofticioasă aplicată peste posteriorul titularei (belciugată sau nu) ţine loc şi de "eşti frumoasă" şi de "mi-a fost dor de tine toată ziua" şi de "hai să ne iubim". Dragilor, în afară de fund, sâni şi alte părţi componente, avem şi suflet. N-ar strica să vă amintiţi să-l pipăiţi şi pe ăla din când în când. Efectul s-ar putea să vă surprindă...

Ad Break

Except for that of a dog, or that of a mother (birth or not) to a child, there is no such thing as love. Just good marketing (conducted consciously or not). Only seldom, and only if you are really lucky, what you see is actually what you get. But, more often than not, once you fall for the ad and you take the "product" at your home, after the first few hours, days, weeks or maybe months (depending on the quality of the material), you find hidden flaws that backfire when you least expect it. What can you do, since getting a refund is not an option? You either find that you've grown fond of the "product" and that it's hard to just dump it and get a new one, so you just take your miserable little self and make do with what you've got, or you discover you don't give a shit and just go out there and see what the market has to offer. 

Should you decide on the second solution, you again have two possibilities: either learn your lesson and try to see beyond the sales strategy, or be a sucker for all the pretty colors and get stung once more. Of course, there is always a third option: decide to never buy again and go through life from one trial version to the next. At least, this way you won't regret having bought from the old catalog...

However, if, like me, you are loyal to a brand, I'm afraid you don't have that many options: just bite your fingernails, light another cigarette, swallow up that "up yours" you have been muttering, suck it in and keep doing what it was you were doing. You, my friend, are a sitting duck for a good salesman. Or woman, for that matter...

La început a fost cuvântul

Oare?... Eu zic că, înainte de cuvânt, e gândul. Sau, mă rog, aşa ar trebui să fie la bipezi. Şi, mai înainte de gând, sentimentul. Adică, întâi simţi, după aia conştientizezi, recunoşti sentimentul respectiv, îl identifici şi abia la sfârşit îl verbalizezi. Adică îl pui în cuvinte. Oricât ne-am strădui să ne alegem vorbele, sentimentul din spatele lor reuşeşte, de cele mai multe ori, să îşi arate căpşorul de după ambalajul verbal mai mult sau mai puţin estetic în care ne încăpăţânăm să-l ambalăm.

"De ce te legi de formă? E doar un cuvânt..." Mda. Dar, oricât de compact am încerca să facem pacheţelul de cuvinte, pe ici, pe colo mai rămâne câte o părticică prost lipită, pe care un ochi antrenat sau doar cu simţul observaţiei bine dezvoltat o găseşte.

"O carte pe care am citit-o şi eu" e o cunoştinţă împărtăşită. "O carte pe care am citit-o noi doi" e complicitate. "Gigele, aş vrea să fac excursia asta" înseamnă că, la o adică, oricând ţi-ai putea pune hainele în valiză şi codiţa pe spinare cu Destination Anywhere. "Gigele, aş vrea să facem excursia asta" e deja o invitaţie.

De ce să te legi de formă? Pentru că ea vorbeşte despre fond. Haina nu îl face pe om, dar poate spune al dracului de multe despre el. Vorbele nu înseamnă mare lucru, dar, dacă ştii să le auzi şi, mai ales, să asculţi ce e dincolo de ele, ai deja o cu totul altă înţelegere asupra unei propoziţii, asupra unei fraze, a unei idei, a unui mod de gândire.

"De Crăciun, fii mai bun...

...fii adevărat!" Aşa zicea reclama la Tuborg Christmas Brew. Dar, sunt oamenii mai buni de Crăciun? Dacă da, de ce? Dacă nu, de ce? La asta m-a făcut să mă gândesc Dragoş Cuzuban, care întreba pe Facebook: De ce oamenii sunt mai buni in perioada asta? Sau se presupune ca ar fi? E precum cu apusele vremuri ale sezonului de batut covoare? E o perioada pentru a fi mai bun, una a fi bun, alta a fi rau? De ce incep campanii de donat doar de sarbatori?

Dar... dacă de Crăciun eşti mai bun (cum cere reclama, şi nu doar la Tuborg, ci reclama la Crăciun, în general - şi aia pe care o fac agenţiile de publicitate, şi aia pe care o fac popii), eşti şi adevărat? Adică, dacă trebuie să fii mai bun doar pentru că ţi-o cere cineva, mai inseamnă că eşti mai bun? Oare nivelul tău natural de bunătate (admiţând că tu eşti eminamente bun) nu e suficient? Ce înseamnă să fii, de fapt, bun? Să dai de pomană? Să ajuţi pe cineva care ştii că are nevoie de ajutor? Dar, dacă faci asta numai de Crăciun, se mai pune? Dacă o faci numai ca să "se pună" mai contează ca act de bunătate? De fapt, bunătatea se măsoară în număr de gesturi, sau în constanţa unei stări, a unei atitudini? Când mă gândesc că toată lumea se străduieşte să fie "mai bună" de Crăciun, parcă bunătatea capătă o tentă "trendy". Ca o poşetă "de firmă" agăţată de braţul unei pisi de Dorobanţi. Dumnezeule! Bunătatea de Crăciun a devenit Louis Vuitton-ul trăirilor umane?! 

Asta-i realitatea!

Pe 11 noiembrie, Silviu Prigoană a reuşit să facă ceva ce nu i-a ieşit nici lui Einstein: o călătorie în timp.  Prighi, cum cu afecţiune l-am numit noi mereu - chiar şi când se lăsa de fumat şi ne obliga să ne consumăm viciul afară, în viscol - Prighi, zic, a reuşit să adune la fostul Măr de Aur, Realitatea, aşa cum era în primul ei anişor. Aproape toată lumea - şoferi, redactori-şefi, operatori, prezentatori, regizori, producători, tehnicieni, reporteri, editori, oameni din administraţie şi Nea' Gogu - toţi au fost acolo.

Înainte de petrecerea aniversară aveam aceleaşi emoţii de dinaintea primului jurnal pe care l-am prezentat vreodată. Iar când am intrat în sală şi am dat cu ochii de oameni pe care nu-i văzusem de aproape zece ani, mi-au dat lacrimile ca la Stupize -Stupize. Poate că sună patetic pentru cineva care nu a făcut războiul din Irak la arma "Externe", sub comanda lui Ion Cristoiu, dar a fost aşa cum îmi imaginez revederea dintre foştii camarazi de pe front, pe timp de pace.

Pentru că aşa se lucra la Realitatea lui Prigoană: în regim cazon. Ca în "Private Benjamin": nu te opreşti decât dacă leşini, verşi sau mori. Nimeni nu se oprea. Exista un combustibil care ne împingea mereu mai departe: pasiunea. Râsetele, urletele, uşile trântite, certurile, împăcările, crizele de orgoliu şi efuziunile sentimentale ţineau cam cât o BETA decentă: cel mult un minut şi jumătate.

Aşa cum scrie Lucian Cambeşteanu, păream a fi rezidenţii permanenţi ai unui balamuc. Dar în secţia de cuminţi de la Republica am învăţat multe. Am învăţat să scriu ştiri, să le comunic, nu doar să le citesc. Am învăţat că cele mai mişto traduceri simultane îţi ies când ai cele mai ale dracului migrene, că simpla acţiune de a monta cu mâna ta o ştire are efecte terapeutice miraculoase asupra nervilor întinşi la maxim. Am învăţat că "muştele" de pe casetă nu bâzâie, că un "BĂĂĂĂI! Al Jazeera zice că..." poate fi echivalentul alarmei dintr-o staţie de pompieri. Într-un cuvânt, am învăţat TELEVIZIUNE. Şi am mai învăţat un lucru, pe care mulţi patroni de trusturi media nu l-au aflat niciodată: televiziunea este, de fapt, făcută din oameni, nu din scule, cabluri şi sateliţi. Silviu Prigoană a ştiut-o de la început. Şi, pentru asta, merită mulţumirile noastre, ale tuturor celor care am lucrat acolo, la Realitatea "republicană". Pe 11 noiembrie, am făcut un salt în timp. O întâlnire cu prieteni dragi. O reuniune de familie.

Prea-prea sau foarte-foarte?

Zilele astea, dacă ne uităm la ştiri, vedem două atitudini de guvernanţi puse în atiteză: Papandreou şi Boc. Da, ştiu, singurul punct comun al celor doi este că sunt şefi ai Executivului în ţările lor - al nostru, doar pe hârtie. Grecia este, nu pe fundul găleţii cu rahat, mai degrabă pe fundul latrinei şi latrina e sigilată. Împrumutată şi răs-împrumutată, băgată în PIIGS, scuipată de toate ţările Zonei Euro, care nu ratează nici o ocazie de a mai arunca un ou clocit spre mama democraţiei mondiale. Într-un gest de clemenţă, restul Europei acceptă să şteargă jumătate din suma enormă pe care o datorează grecii. Ce fac ei? Spun că se mai gândesc dacă să implementeze sau nu măsurile de austeritate impuse de creditorii internaţionali. În fond, ca întemeietoare a însăşi noţiunii de democraţie, Grecia nu face altceva decât să rămână fidelă propriilor principii: vox populi, vox dei. Asta, repet, după ştergerea unei părţi din datorie şi în condiţiile în care Atena ar mai avea nevoie de MULŢI bani. Tupeu? Exces de testosteron? Inconştienţă crasă? Tembelism politic? Poate...

În acelaşi timp, văd un premier care, la întrebări despre buget, prognoze economice, previziuni de creştere, în general, la orice fel de întrebare legată de finanţele ţării sale, răspunde invariabil: "Să vedem ce zice FMI". Cum adică? De acord, FMI, Banca Mondială şi Comisia Europeană sunt "băncile" tale. Dar, oricâte credite ai avea, nu banca îţi scrie lista de cumpărături. Banca nu vine la tine acasă să-ţi ceară să vinzi televizorul şi să scoţi la mezat hainele puţin purtate, să îl omori pe bunicul în somn cu perna că nu mai ai bani de medicamente şi să te tratezi de diabet şi cancer cu ceai de gălbenele că nu mai ai voie să mergi la spital. Mai ales în condiţiile în care nu ai dat vreun semn cum că ai fi rău platnic. Dacă tu, Guvernul României, aştepţi să vină mereu altcineva care să-ţi spună ce se va întâmpla cu ţara ta, nu este din exces de zel în a te conforma unor reguli, ci din exces de prostie, malformaţie care te împiedică să "naşti" un program de guvernare viabil. Cum s-ar spune, e a nu ştiu câta sarcină pe care Guvernul Boc încearcă s-o ducă la termen, cu multe greţuri şi glezne umflate, iar copilul se naşte mort. Poate că ar trebui să nu mai încerce, zic. Poate că aşa au zis şi ei, şi s-au hotărât să adopte. Copilul altora. În speţă, pe al lui Jeffrey Franks. OK, dar nu au nici o preferinţă? Primul orfan care le este pus în braţe e luat acasă şi culcat în pătuţul pregătit încă din 2008? Se pare că da.

Acestea fiind spuse, mă întreb ce e de preferat? Un guvern cu prea multe cojones, sau o adunătură căreia astfel de "dotări" îi lipsesc cu desăvârşire?

După 20 de ani

foto: mediafax

Regi, regine, prinţi, prinţese, rochii frumoase îmbrăcate de femei care ştiu să le poarte, smoking-uri şi papioane (cu excepţia unor cravate rătăcite la un eveniment black tie), saluturi de suverani care pot să cuprindă o sală întreagă dintr-o singură privire, dând senzaţia fiecărui muritor de rând din încăpere că a fost văzut şi că prezenţa lui acolo e importantă. Muzică frumoasă, orchestra Armatei cu lacrimi în ochi la Imnul Regal şi un fost suveran care nu a încetat nici măcar o clipă să fie rege. Ştiu, mă repet, dar e chestie de naştere, nu de abdicare sau desemnare. Uitându-mă la concertul aniversar de la Operă, aveam senzaţia că fac parte dintr-o poveste extraordinară, că văd, aievea, perindându-se prin faţa ochilor mei, personajele luminoase din toate poveştile copilăriei mele, întrupate în mod miraculos. În acelaşi timp, aveam un îngrozitor sentiment de pierdere iremediabilă. Ştiam că ceea ce văd are să se termine în mai puţin de două ore şi că în jurul meu, lumea avea să fie populată din nou de balauri, zmei şi alte personaje. Tot de poveste, ce-i drept. Numai că personajele negative din poveşti par să aibă o uluitoare capacitate de regenerare. Mereu, când tai capul balaurului, alte trei îi cresc în loc. Mi-ar fi plăcut ca, în loc de gogâlţul prezidenţial din sticla de şampanie de Revelion, să ascult mesajul regelui. Aş fi preferat ca preşedintele jucător să nu fi avut nici măcar posibilitatea de a visa să devină şef de stat. Aş fi fost fericită să fiu reprezentată în lume de un om demn, educat, elegant, mândru şi cu o ţinută impecabilă, şi nu de o vietate viscerală, lipsită de scrupule şi de onoare. Mi s-ar fi părut extraordinar ca fiica celui care ocupă cea mai înaltă poziţie în România să dea numele ei unei Fundaţii, şi nu maşinii pe care o conduce, să vorbească limba română cu accent englezesc, dar multe limbi străine impecabil, în loc să fie o biată creatură semi-necuvântătoare. Mi-ar fi plăcut ca şeful statului să capete legături de rudenie cu case regale, nu cu clanuri mafiote. Aş fi fost mândră ca România să fie considerată parte a lumii civilizate, nu un loc nefrecventabil din Europa de Est. Toate astea ar fi putut să se întâmple acum 22 de ani...

Mai vreau

Bun simţ, eleganţă, palme morale mult mai dureroase decât un pumn, limbaj civilizat şi vocabular bogat, ton reţinut, chemare la înlocuirea atitudinii de şef de tarla, cu cea de şef de stat, cu patriotism, chiar dacă sună desuet. Respect faţă de vârstnici, grijă faţă de bolnavi, recunoaşterea faptului că nu putem avea viitor dacă nu ne cunoaştem şi nu ne respectăm trecutul. Morală, credinţă şi memorie. Ţinută regală. Unii oameni au norocul de a se naşte aşa. Unul dintre ei a venit pe lume acum 90 de ani. La cât mai mulţi ani, Majestate! Pentru că porţia asta de normalitate cu sânge albastru mi-a plăcut şi mai vreau.

De când e lumea

Citesc Courtesan, de Diane Haeger, o carte despre favoritele regilor. Despre felul în care şoaptele lor dulci, picurate cu consecvenţa otrăvii în urechile monarhilor, reuşeau să creeze sau să strice alianţe. Să ridice oameni şi să-i aducă în cercul restrâns al anturajului regal, sau să-i trimită în bejenie, smulşi din culcuşul lor cald şi moale de brocart şi mătăsuri, pe care şi-l construiseră prin ani de compromisuri mai mult sau mai puţin umilitoare, la Curte. Despre faptul că regii, la urma urmelor nişte fiinţe care, odată ieşite din Sala de Consiliu, se lăsau conduse de testosteron direct în apartamentele favoritei, ar fi dat aproape orice pentru a nu pierde farmecele unei anumite doamne, care reprezenta tot ce nu era regina. Aceasta din urmă, pe de altă parte, nu avea altă vină decât aceea de a fi parte dintr-o înţelegere politică, o garanţie a unei alianţe şi o furnizoare de moştenitori legitimi pentru tron. Atât. Favorita, în schimb, era căldura, pasiunea, înţelegerea şi suma de viclenii tipic feminine pe care regele le plătea scump. Uneori, mai scump decât era cazul. Dincolo de bijuterii şi alte asemenea mărunţişuri care ar fi hrănit lejer un sat întreg, preţul unei curtezane putea fi un titlu nobiliar, o proprietate imensă, un soţ bogat, urât şi tolerant, care să-i asigure doamnei respective un venit constant şi un statut respectabil. Toate acestea, oferite cu dragoste şi înfrigurare, de rege.

P.S. Astăzi, în CSAT, s-a decis ca Elena Udrea, soţia domnului Cocoş, să primească în grijă, la Ministerul Dezvoltării, Agenţia de Cadastru.

foto: wikimedia.org

Monarhie la pachet. Boabe sau măcinată?

Într-o mirobolantă (Igaş, nu e înjurătură, caută în DEX) apariţie la B1, Divinul Zero zicea că opoziţia vrea să aducă monarhia în ţară. Eu una m-aş bucura, sincer, deşi acum câţiva ani credeam că regilor le stă bine în cărţile de istorie, în romanele de capă şi spadă şi la Buckingham. Dar m-am convins între timp că ţările în care există monarhie, nobilime şi tradiţii legate de asta sunt... altfel. În bine, altfel. Au ţinută, au eleganţă, au bun simţ, bune maniere. Da, ţările. Deci, cum ziceam, ar fi extraordinar, din punctul meu de vedere, ca România să redevină moharhie. Dar... cum?

Divinul zice că PSD, PNL şi cu Voiculescu (wow, adică dom' profesor face cât un partid?!) vor să ADUCĂ monarhia. Repet, cum anume? E voie să treci cu ea prin vamă? Se plăteşte taxă suplimentară? O aduci ca în bancul ăla cu ardeleanul şi melcii? "Hai, hai cu tata, că acu' ajungem"? O laşi într-un coş pe preşul Cotrocenilor, cu un bileţel pe care scrii "O cheamă Monarhia. Să aveţi grijă de ea că s-a născut din dragoste de ţară"? Dar dacă ea, monarhia, nu vrea să fie adusă? Dacă se zbate? Dacă dă din picioare? Dacă lasă deoparte protocolul, îi dă lui Ponta o bucată de îi sar ochelarii de pe nas şi fuge la Londra, unde lumea o respectă? Nu e foarte clar... Domnu' Divin, explicaţi, dom'le, să priceapă tot omu' care sunt reglementările internaţionale cu privire la deţinerea şi trasportul de monarhii? Nu de alta, dar aşa cum pui problema, zici că monarhia asta e o marfă care poate fi cărată de colo-colo, cum ar fi blugii pe vapor, de pildă.

Evident, ca orice produs, şi monarhia are dezavantajele ei. Un exemplu l-a dat, desigur, tot Divinul. Care a grăit cam aşa: regele nu ţi-l alegi, el lasă moştenitori. Şi, dacă se naşte unul cu dizabilităţi, rămâi cu el în fruntea statului. Ciutacu zicea: dacă primul născut e un diliu, asta e, moşteneşte tronul. Am o veste: nu e nevoie de legea salică pentru a avea un diliu în fruntea statului. Se poate şi prin vot democratic, liber exprimat în 2009.

Teodor Baconschi, ambasadorul pubelei

Baconschi e ciorditor, păduchios şi nespălat. Sportul pe care îl practică în mod constant este cerşitul. Baconschi salută spunând "S'il vous plait, monsieur..." Baconschi ştie că Bucureşti înseamnă pubelă.

Spuneţi că nu-i adevărat? De vreme ce francezii au spus toate astea despre români, iar ministrul ROMÂN de externe a replicat, cu duioşia cu care ar privi un ţânc care trage cu praştia după vrăbii "e doar o glumă", înseamnă că acceptă şi îşi asumă această caracterizare. Că se recunoaşte în descrierea celor de la Canal Plus.

"Dar sunt lucruri adevărate!" vor spune unii dintre voi. Da, suntem o naţie cu o majoritate copleşitoare de mitocani care ascultă la maxim manele în maşini de lux, care se scobesc în dinţi cu unghia lungă de la degetul mic, care îşi sug măselele după ce au sorbit zgomotos ciorba, care râgâie a usturoi după 10 mici fripţi pe grătarul scos în faţa porţii, care scuipă pe stradă, acolo unde leapădă şi diverse ambalaje mai mici sau mai mari, care lasă în urma lor munţi de gunoaie atunci când ies "la iarbă verde", care consideră că supremul compliment care îi poate fi adresat unei femei e o palmă zdravănă peste fund, care cred că Dan Diaconescu e om de televiziune, că Daniela Crudu e frumoasă, că Elena Băsescu e un model pentru tineret, că Divinul Zero e cel mai tare preşedinte din istorie şi Teodor Baconschi un bun ministru de externe.

Da, asta e majoritatea. Dar asta o pot spune eu. O poţi spune tu, cititorule. O poate spune întregul popor român. Însă nu un străin. Când tu spui "sunt un dobitoc" e autoironie. Când altul îţi spune "dobitocule", se cheamă că te-a jignit. Când şi-ar spune-o domnul Baconschi, nu aş sti cum s-o iau... Drept autoironie sau constatare amară?...

foto: napocanews.ro

Ce s-a intamplat, de fapt, la WTC?

Pe 11 septembrie 2001, nu America a fost atacata de terorism; ce s-a intamplat cu adevarat in dimineata aia nenorocita, a fost ca omenirea a fost coplesita de rautate. Se spune ca iubirea e cea mai mare forta din lume. Dar ura are si ea momentele ei de glorie. Unul din ele a fost acum 10 ani. In ziua in care aproape 3 mii de oameni au murit degeaba, fara macar sa stie cine le-a fost calau, fara sa aiba alta vina decat aceea de a se afla in calea puterii nimicitoare a raului. Ascult, inca, numele celor carora le-a fost furata viata si nu ma pot gandi decat ca sunt mult mai mult decat nume. Sunt povesti, sunt iubiri, sunt esecuri, sunt visuri implinite, sunt liste de cumparaturi si plinuri de benzina, sunt duminici in familie, sunt ipoteci, scutece, latrat de catei in suburbii si dimineti cu ziar la usa, cu zambet si miros de cafea. Luati toate astea, adaugati cateva milioane de franturi de viata si inmultiti cu 2.977. Asta a pierdut America acum 10 ani. Asta am pierdut cu totii. Oare am invatat ceva?...

Ţine-o pe bunica în geam

...până vine pensia. Propteşte-o de un scaun, pune-i bigudiuri, dă-o cu roşu în obraji, eventual desenează-i, cu ruj, un zâmbet, să pară vie.

Pedeleu' nu o ţine pe bunica, ci pe un deputat UDMR. Domnul deputat Călian a cerut în plenul Camerei să nu se constate decesul bietului om (mort de vreo săptămână). El a invocat motive de procedură, dar eu cred că, de fapt, Călian nu a vrut să-l discrimineze. În fond, ce, dacă omul e mort, asta înseamnă că nu se poate exprima liber şi democratic, prin vot? Faptul că nu mai ai puls şi că prin vene îţi curge nu sânge, ci formol, nu e un motiv întemeiat să nu pui mâna (fie şi cu rigor mortis) pe cartela de vot electronic şi să susţii voinţa coaliţiei.

De fapt, domnul Călian aproape că a spus pe şleau ceea ce Traian Ungureanu doar a sugerat, printr-un "spirit de glumă" la Şcoala de Vară a Tineretului PDL: "Nu aveţi şi o aplicaţie Delete USL?" Aşa l-a întrebat pe Boc, care se juca vesel cu iPad-ul lui, ăla de şase sute de euro, pe care şi-l permite tot bugetarul.

Adică să stârpim Opoziţia cu DDT (că tot ne numim partid DEMOCRAT), iar noi să ne înconjurăm de oameni fideli necondiţionat. De preferat, zombi.

Corect! De ce să mai declarăm decese şi să umplem cimitire? Propun să nu se mai dea colivă şi loc de veci, ci carnet de partid şi buletin de vot. Întru veşnică pomenire, amin!

P.S. Poate că totuşi Coaliţia mai lasă ceva Opoziţie, măcar aşa, de prăsilă. Nu de alta, dar fără opoziţie, despre ce ar mai vorbi la Şcoala de vară? Că doar nu despre proiecte de legi, sisteme de guvernare şi planuri de viitor. Şcoala de vară a tineretului PDL a fost mai degraba Şcoala de caterincă, miştouri şi golăneală pentru ăia mici care tre' să preia ştafeta în gaşca de combinatori.

foto: www.onlinejokeshop.co.uk

Pentru o minoritate, din fericire, restrânsă

Dragii mei, o "dispută" iscată de postarea Bona Filipineză mă face să enunţ câteva reguli - altminteri de bun simţ, zic eu - dar care pentru unii (puţini, din fericire) trebuie scrise negru pe alb. Sau pe galben-verzui, în fine.

Blogul meu este un spaţiu public. Aşadar, oricine este bine venit să citească şi să emită opinii. Apreciez criticile, în măsura în care sunt exprimate într-un limbaj decent şi sunt argumentate. Nu voi mai publica, însă, comentarii de genul "eşti proastă". OK, poate că sunt, sau poate că e doar o părere emisă de un cititor, dar aş prefera să mi se demonstreze asta măcar printr-un silogism simplu. Nu voi mai publica nici comentarii postate anonim. Oameni buni, puneţi-vă imaginaţia la contribuţie şi găsiţi-vă măcar pseudonime, dacă nu îndrăzniţi să vă asumaţi ideile sub identitatea reală. Nu pentru că mă roade curiozitatea, ci dintr-un motiv mult mai simplu: dacă am 5 comentarii anonime de la 5 persoane diferite, eu de unde ştiu care-i care, că nu-s Mafalda?!

Spuneam că, mie una, astea mi se par lucruri de bun simţ. De ce? Blogul meu e casa mea. O casă deschisă, unde vă aştept şi vă primesc, cu drag, pe toţi cei care vreţi să mă vizitaţi. Acuma, e frumos să vii la om in casă şi să-l injuri? Poţi să te contrazici cu el până în pânzele albe; dacă o faci pe un ton civilizat, îţi mai toarnă un şpriţ şi, la sfârşit, îţi zice să mai treci pe la el, că are ce vorbi cu tine. Dacă-i zici de mă-sa, îţi ia paharul din mână şi te dă afară în şuturi. Cu alte cuvinte, mi casa, su casa, dar ştergeţi-vă pe picioare când intraţi.

foto:sodahead.com

Amy, you ain't coming down from this high, love...

Nu voiam să scriu despre moartea lui Amy Winehouse, pentru că sunt supărată pe ea. Avea atâta voce şi talent cât să devină următoarea Janis Joplin şi... aproape că a devenit. A murit stupid, ca Janis, când cursa ei nebună pe spinarea calului sălbatic numit abuz s-a terminat brusc. E numai şi numai vina ei şi nu contest asta. De aia şi sunt supărată. Şi, aşa cum spuneam, chiar nu voiam să scriu despre ea. Dar, când am citit adineauri un comentariu postat pe facebook, m-am hotărât să spun,totuşi, câte ceva.

Scrie un domn aşa: "BAI NENE! Ce kkt. A murit o narcomana de mana ei! Ce atata compasiune si pareri de rau! Culmea, canta chiar melodii despre cum e ea mama zmeilor si nu vrea sa intre la dezintoxicare... Lume e mai buna fara ea! Un drogat in minus. Niste zeci de milioane to go..." Pe lângă faptul că, în afara cazului în care e vorba despre un criminal odios, dispariţia oricărei fiinţe umane merită compasiune şi păreri de rău, eu nu ascultam şi nu apreciam muzica lui Winehouse pentru că mi-o imaginam trăgând pe nas sau ducând la gură, cu mâna tremurândă, paharul cu whisky, ci din cu totul alte motive. Da, a cântat despre cum nu vrea să meargă la rehab, dar era vorba de alegerea ei. Pe unul care îţi spune că vrea să se sinucidă, îl scuipi? Cam asta spunea şi ea, de fapt. Dacă ne gândim la Leaving Las Vegas, sinuciderea prin băutură e o variantă fezabilă. Durează un pic mai mult decât dacă te arunci în cap, dar tot acolo ajungi. Însă Amy nu a cântat numai despre asta. A cântat despre suferinţă, iubire, greşeli şi facts of life. Love Is a Losing Game, Valerie, I'm No Good sau... Back to Black. Cum poate spune cineva că lumea e mai bună fără un artist talentat? Cum era omul respectiv între patru pereţi, de ce a făcut alegerile pe care le-a făcut, astea nu sunt lucruri pe care să le judece alţii. Cu ce e mai rău "un drogat" - aşa cum se exprimă domnul respectiv - un om talentat, dar bântuit şi slab, aşa cum aş spune eu, decât nişte iluştri anonimi care nu fac nimic remarcabil în viaţă dar sunt straight and sober? Cu ce contribuie aceştia din urmă la bagajul omenirii?De ce ar fi lumea mai bună fără "nişte zeci de milioane" de dependenţi? Poate fără nişte milioane de traficanţi, o, atunci da, lumea ar fi cu siguranţă mult mai bună. Dar, deocamdată, lumea e aşa cum e. Cu dependenţi de alcool, de nicotină, de cofeină, cu dependenţi de droguri mai tari, cu gambleri, cu dependenţi de sex, cu dependenţi de diete, cu dependenţi de putere, cu dependenţi de mediocritatea călduţă şi cumsecade, care le dă siguranţă. Cu toţii suntem dependenţi de ceva. Dar lumea e frumoasă pentru că ne are pe toţi.

Bona filipineză

Dacă n-o ai, eşti de rahat. Eşti nimeni pe stradă, vorba lui Badea. Nu exişti. Partea nasoală e că bona filipineză a devenit un accesoriu, ca o poşetă LV sau ca un chihuahua care îşi iţeşte căpşorul din vreo geantă Burberry. Partea şi mai nasoală e că fetele astea, multe dintre ele cu o educaţie şi o inteligenţă mult superioare angajatorilor, au ajuns să fie tratate ca nişte accesorii. Azi, la o terasă din Herăstrău, mă uitam, oscilând între greaţă şi furie, la două pisi dintre care una avusese grijă să şi procreeze ca să nu se piardă gena ţopeniei. "Doamnele" stăteau la masă cu progenitura. Bona, filipineză desigur, se aşezase cuminte la masa alăturată. Avea grijă să nu le privească, să nu zică "doamnele" că se uită în gura lor. Evident, nu i s-a oferit nici măcar un pahar cu apă. A primit, în schimb, sarcina de a plimba şi copilul unei a treia ţumpi care aterizase la masa celor două. "Iu chen gău... ăraund... end... ăăăă..." a zis într-o engleză stâlcită a treia ţumpi. "Yes, I understand", a răspuns, cu un accent aproape perfect, bona. A plimbat plodul nr.2. A revenit. Nici "mulţumesc", nici... Şi-a reluat locul la masa de lângă "doamne". Tot nimic. Am vrut să mă duc să-i ofer o limonadă. Limonadă, nu altceva, pentru că fix asta beau cele trei mimoze. Ar fi fost un statement, "nu o mai trataţi de sclavă, e egala voastră, ba chiar cu nişte capete peste voi, ţoape ajunse ce sunteţi". Nu am făcut-o. Pentru că m-am temut că o să se uite la mine, la limonadă, o să se simtă jignită şi o să refuze. Cu aceeaşi demnitate cu care le suporta pe muierile alea trei şi plozii lor răzgâiaţi. Micuţa filipineză din Herăstrău mi-a adus aminte de tabloul meu preferat al lui Degas: Absintul. E atâta tristeţe, atâta singurătate în privirea femeii din tablou, încât aproape că simţi toată amărăciunea vieţii ei, strânsã în gustul absintului verzui pe care îl are în faţă. Îţi vine să întinzi palma să o mângâi. Şi te opreşti la jumătatea gestului, de teamă să nu îţi dea peste mână. Pe oamenii demni, mila îi jigneşte.

Three Hours Of Damn Good Medicine

Last Sunday I got high. I didn't sniff, I didn't smoke, I just listened. How does one man gain control of more that 50,000 in a sec? The instant I saw the band on stage, I forgot I was ever hot, thirsty, sweaty and with sore feet from the long wait in the July sun. Every single person in the audience of the Bon Jovi concert in Bucharest had the distinct feeling the band was there for them, and them alone. I sang, I cheered, I screamed, I wished Richie happy birthday, Hell, I even cried when they sang Bed of Roses...

I am 31 now, but for more than 10 years of my life I had Bon Jovi posters on the walls of my room and not even an earthquake could unglue me from the TV when In These Arms was on... I was never a fan in the exact meaning of the word; first, I just knew Jon and Richie sang great and looked good - give me a break, I was a teen, we only go skin deep at 15. Then I started paying attention to the words and they touched something deep inside of me. And it stayed there. It raises its pretty head every time I hear one of their songs. That's why this show was everything I hoped it would be. The incredible energy, the pure passion coming out through their pores... That's Love, That's life. That's Bon Jovi. That's one man who, through 3 hours of live singing, twisting and shouting, never skipped a beat. His voice never wandered, his smile never left his face. His warmth never left the square where he sang. That's another man who, after having faught and won the war he waged on the dark side of himself, went up on stage to make love to that guitar. My God, those solos...

You wanted to make a memory? Well, you did. You guys proved you weren't born to follow. You were born to lead. To set trends. To become the icons that you are.