ACEST TEXT ESTE UN PAMFLET. DACĂ NU MAI POȚI FACE HAZ DE NECAZ ÎNSEAMNĂ CĂ ȚI-AI PIERDUT SIMȚUL UMORULUI ȘI AR FI INDICAT SĂ CONTACTEZI DSP.
Translate
marți, 2 martie 2021
Covid made in Romania
marți, 16 februarie 2021
Să nu minți!
![]() |
| ryansallglass.com |
vineri, 29 ianuarie 2021
Be a Harlot
"Harlots". Un serial pe care l-am descoperit absolut întâmplător, de care m-am îndrăgostit pe loc și care mă bântuie de când l-am văzut. Dincolo de obsesia mea pentru costume - mai ales pentru cele din secolul al XVIII-lea - m-au cucerit poveștile lor. Ale femeilor din serial. Ale tuturor femeilor din serial. Și filosofia - da, da filosofia - lor de viață.
Toată lumea ura târfele (da, "harlot" e mai degradant, mai rău, mai acuzator decât simplul „curvă” sau „cocotă”). Le ura, teoretic. Practic, unii le voiau cu disperare compania, iar alții le invidiau libertatea, chiar dacă nu își dădeau seama că simt invidie, nu dispreț.
„Care libertate?”, o să zici. „Ce libertate are o ființă umană care se vinde cui plătește mai mult?”
Ne lămurește dialogul (reprodus aproximativ, din memorie) dintre două personaje:
- Pot să te cumpăr cu totul; în fond, nu ești de vânzare?
- De vânzare este numai ceea ce vezi; ce simt și ce gândesc nu poate să cumpere nimeni.
Asta este libertatea la care tânjeau, fără să realizeze, doamnele și domnii din „lumea bună”, cei sau cele cu titluri kilometrice, cu averi nemăsurate și familii onorabile. Nu își aparțineau, de fapt. Erau sclavii conveniențelor, ai mersului „cu valul”, ai lui „așa trebuie”. Sclavii lui „Aveți dreptate” rostit cu o plecăciune, atunci când, de fapt, pe buzele atent rujate ar fi trebuit să le stea „Ești cel mai mare dobitoc pe care l-am întâlnit vreodată!”
„Păi nu la fel făceau și fetele? Care-i diferența?”
Diferența este că, pe măsură ce își puneau cămașa de corp, corsetul, ciorapii de mătase, pantofii uneori prea strâmți dar prea frumoși ca să nu-i poarte, rochiile de tafta, peruca pudrată, pasta albă ce ținea loc de fond de ten, rujul din obraji și cel de pe buze, alunițele din catifea și bijuteriile primite de la clienții mulțumiți, își compuneau un personaj. Tușa finală? Zâmbetul zeflemitor care pecetluia transformarea.
- Bărbații nu respectă târfele, își respectă proprietatea - spune alt personaj, încercând să-și convingă fiica să devină, prin contract, metresa unui baron.
Să traduc?
Societatea - cea de atunci, ca și cea de acum - nu respectă oamenii care gândesc liber, ci pe cei care aleg o tabără. Societatea nu respectă ceva care nu-și poartă eticheta la vedere. Societatea nu respectă ceva ce nu poate controla. Inocentul „Al cui ești, maică?” al țăranilor de odinioară devine acum definitoriu. Și împărțitor de lumi. Nu ca strămoși, ci ca afiliere. „Al cui ești, maică?” devine „Cărei tabere aparții?”
Nu cumva să ai îndrăzneala de a nu aparține niciunei tabere, pentru că, atunci, o să fii considerat „al nimănui”. Nu cumva să ai îndrăzneala de a-ți crea un personaj pe măsură ce îți pui cămașa de corp, corsetul, ciorapii de mătase, pantofii uneori prea strâmți dar prea frumoși ca să nu-i porți... - practic, costumul „de scenă”, oricare ar fi costumul, oricare ar fi scena. Nu cumva să ai îndrăzneala de a-ți pecetlui transformarea cu un zâmbet zeflemitor, vizibil chiar și pe sub mască.
Pentru că societatea nu respectă ceva ce nu poate controla.
De fapt, știi ce? Fă-o! Pune-ți cămașa de corp, corsetul, ciorapii de mătase... N-ai nevoie de respectul unor ipocriți, sclavi ai lui „aveți dreptate”, rostit cu plecăciune.
Și nu uita de zâmbet. Adevărurile dureroase ustură mai rău când sunt spuse cu un surâs.
marți, 8 decembrie 2020
Crăciunul Lisei și al lui Yadiel
![]() |
| Foto: wikihow |
- Yad, încetează.
- Dar n-am zis nimic.- Te aud râzând. La mine-n cap.- ...- Așa. Mult mai bine.
- Yadiel, îți mai zic o singură dată...- Gata, am tăcut. Dar să știi că e greu să-mi reduc până și gândurile la tăcere.- Fă-o. Pentru mine. Dacă mă bușește și pe mine râsul, ne omoară Cora Lee pe amândoi.- Ah. Dar știi că și tu, și eu suntem nemuritori, da?- Era doar un fel de a spune. Na, știi ce zic. Doar... taci!
- Ce frumooooos! exclamă Cora Lee, bătând din palme ca o fetiță, încălzită de brațele lui Jonathan, așezate familiar și tandru în jurul umerilor ei.
Colindătorii mulțumiră pentru brioșele calde, coapte de Annie, și plecară mai departe. Demonul, vrăjitoarea, familia și prietenii lor intrară în casă.
- E cam ciudat să n-avem zăpadă de Crăciun, spuse Jackson, așezându-se la masa aranjată cu migală de fete.- Mda, știu ce zici, răspunse Lisa, care pândi un moment de neatenție din partea Corei Lee ca să aprindă lumânările de pe masă cu o simplă privire, în aceeași clipă în care Yadiel destupă două sticle de vin fără să le atingă măcar, făcându-l pe Jonathan, căruia nu-i scăpa nimic, să pufnească amuzat. Îmi amintesc de Crăciunurile din copilărie, când mergeam la New York, la bunica, mai zise fata. Făceam îngeri în zăpada din parc, mâncam castane coapte și era așa de tareeeee!
- Vrei să mergem? o întrebă Yadiel. Ajungem imediat acolo și înapoi.
Cora Lee, care între timp se apropiase de ei, izbucni în râs:
- E haios rău băiatul ăsta al tău, Lisa! Auzi vorbă la el, ajungeți imediat la New York și înapoi în California...
- Da, mori de râs cu el, răspunse ea cu glas tare, aruncându-i lui Yadiel o privire criminală.
- Wow, nu vreți voi să vă mutați înapoi aici? întrebă mătușa Lisei. Pe bune. Am înțeles toată treaba cu salvatul omenirii, cu lupta împotriva răului, cu puterile și tot balamucul, dar abia faza asta cu strânsul și cu vasele m-a dat pe spate. Să faceți figura asta și mâine, când vine la prânz Părintele Nicholas, da?
Lisa râse și își îmbrățișă mătușa:
- Aș vrea să zic că pot să te-nvăț și pe tine cum se face, dar...- Dar... m-a sărit „darul”. Știu, nu e nevoie să pui sare pe rană, zise Annie, prefăcându-se amărâtă. Acum serios, merci mult, puștoaico. Și ție, pușt... ă... Yad.- Dacă voiai să-mi zici „puștiule”, să știi că mi-ar face plăcere, îi răspunse demonul, făcându-i cu ochiul. Așa mai uit și eu cât sunt de bătrân, de fapt.
- Auzi? Totuși, ce te amuza în halul ăla când oamenii cântau așa de frumos?Demonul oftă și o strânse mai aproape, sărutând-o pe creștet.- Micuțo, Crăciunul e o... convenție. O sinteză, dacă vrei. Iisus a existat, a trăit, însă momentul ăsta din an înseamnă mult mai mult decât celebrarea nașterii lui; dar tu știai asta, nu?
Lisa, mută, scutură din cap. Yadiel oftă din nou și continuă:
- Înainte de creștini, cei pe care lumea îi numește acum păgâni sărbătoreau ceva numit Yule, care avea legătură cu solstițiul de iarnă. În fine, romanii aveau tot în perioada asta o sărbătoare și mai... relaxată, ca să fiu delicat - Saturnalia. Vâscul? Druizii îl considerau un simbol al păcii - iar acum vă pupați sub el. Un alt fel de pace, na. Tot... păgânii obișnuiau să aducă în casă un brad în care puneau mere. Ba chiar aprindeau și lumânări. De aia, acum, puneți globuri și beculețe în el. Mă bucur că obiceiul s-a păstrat, fiindcă asta înseamnă că s-a păstrat și semnificația lui - renaștere, speranță și lumină. Mereu m-a fascinat felul în care oamenii au reușit, de când i-a creat Tatăl meu, să reinventeze, să împacheteze diferit tot felul de tradiții a căror origine au uitat-o, dar să țină minte sentimentul inițial. În cazul de față, bucuria și celebrarea vieții.- Ha. Tare. Totuși, de ce râdeai ca proasta-n târg?
Yadiel chicoti:
- Știi pentru cine erau merele din bradul păgânilor?- Hm?- Pentru calul lui Odin, care nu era considerat doar un zeu crud al războiului, ci și zeul înțelepciunii și al generozității. Deci, practic, Odin venea din cer, cu un car tras de cai, și lăsa daruri în casele oamenilor. Și făcea asta de Yule, la sfârșit de an. Lângă un brad plin de mere și lumânări. Sună cunoscut?
Lisa făcu ochii mari:
- Adică tu îmi spui acum că, toată copilăria mea, i-am lăsat sub brad biscuiți și lapte zeului viking al războiului?
Yadiel râse cu atâta poftă, încât patul în care stăteau îmbrățișați se legănă puțin:
- Nu, micuțo. Îți spun că mă bucur tare, tare mult când văd că oamenii păstrează, peste milenii, lumina și bucuria unui moment. Oricum l-ar numi ei. Și sper ca asta să nu se piardă niciodată. Crăciun fericit, micuțo.- Crăciun fericit, Yad.
Vrăjitoarea se cuibări la pieptul demonului și, înainte să ațipească, zări cu coada ochiului că, dincolo de geam, spre ocean, cădeau fulgi mari de zăpadă. În noaptea asta de Ajun, pentru prima oară, ningea în San Soledad, California. Zâmbi ca prin vis: de Crăciun, Yadiel îi dăruise o frântură din copilăria ei.
duminică, 4 octombrie 2020
„A murit Di.”
miercuri, 16 septembrie 2020
Anii nebuni
![]() |
Stacker |
Bonus, tot în 1918, apărea infama „gripă spaniolă”. O boală provocată de un virus gripal considerat a fi mult mai agresiv decât alte tulpini. Atât de agresiv, încât unii estimează numărul morților lăsați în urmă de pandemia din 1918 la aproape 50 de milioane. Cincizeci. De. Milioane. De. Morți.
Ce a urmat? Au venit anii '20. „Anii nebuni”. Anii în care omenirea a decis că, după atâta suferință, e cazul să râdă, să cânte, să danseze, să se iubească, să se îmbrățișeze, să bea, să celebreze viața. Să trăiască.
Asta a fost „noua normalitate” a străbunicilor noștri.
Un veac mai târziu, când ne pomenim nas în nas cu un virus considerat mai agresiv decât altele din familia lui și căruia, în 8 luni, îi sunt atribuite (pe drept sau nu) mai puțin de un milion de morți, ne plămădim și noi o „normalitate nouă”. Una care exclude ca având potențial letal râsul, cântatul, dansul, sexul, îmbrățișarea, petrecerile, viața.
Sună straniu, nu? Să renunți la viață ca să trăiești. În fapt, renunți la a trăi ca să exiști; așa, ca un fel de microorganism pus într-o eprubetă, căruia i se pare că acolo e lumea-ntreagă.
Nu știu cum de unii dintre noi reușesc să se convingă că da, atâta e lumea, câtă încape în eprubeta aia. Că e mai bine să exiști ca amoebă, iară nu să trăiești ca om.
Anii '20. Anii nebuni. Așa au fost acum un secol, așa sunt și acum.
Doar că nebunia din ziua de azi nu ne împinge, veseli și ușor amețiți, pe unii în brațele celorlalți, ci ne trage cât mai departe pe unii de ceilalți, ne transformă într-un soi de creaturi umanoide mânate de suspiciune, de obsesie și de frică.
Mai ales de frică.
Anii nebuni? Nu, anii sunt OK. Noi...
sâmbătă, 5 septembrie 2020
Din altă viață
De demult. Din vremea în care îmbrățișarea, strânsul mâinii și sărutul nu căpătaseră valențe letale.
joi, 20 august 2020
Cercetează și crede

Mulți oameni religioși. Nu, nu credincioși; religioși. E o diferență mare între cele două.
Oamenii religioși urmează un set de reguli, de norme, de cutume, de „așa e bine, mamă”, fără să se gândească de ce o fac. Fără să se gândească la nimic. Și, mai cu seamă, fără să simtă. Deloc. Pur și simplu, fac, în mod automat, o seamă de gesturi.
Oamenii credincioși gândesc. Își pun întrebări. Se îndoiesc. Simt. Se ceartă cu Divinitatea, oricum ar numi-o. Îi cer socoteală. Se împacă. Se ceartă iarăși. O simt acolo, cu ei, vie.
Religia fără credință e mecanică pură. E automatism. E coajă.
Credința, chiar și fără dogmă, e simțire. E emoție. E carne și spirit. E culme și abis. Este orice, numai ambalaj sec nu e.
Omul religios o să pupe icoana sau statuia, o să-și facă o cruce sau mai multe, o să bată mătănii în biserică, poate o să dea un acatist și, când o să iasă de acolo, o să fie la fel de rău, de întunecat, de urâtor cum era și înainte să intre.
Omul credincios o intre sau nu în biserică și o să înțeleagă că icoana sau statuia e doar un simbol; că nu e nevoie să o atingă ca să simtă că Universul răsuflă prin el. Că lemnul și vopseaua nu țin loc de suflet, nici de lumină. Că Divinul e peste tot, dacă ai ochii și mintea deschise să-l vezi. Că, adesea, Divinitatea râde de regulile inventate de oameni. Că singurul lucru de care trebuie să ții cont ca să-i fii pe plac e bunătatea. Că Universul te acceptă așa cum ești, iar, dacă el, Universul i-a creat pe alții altfel decât pe tine, cine ești tu să-i nesocotești creația?
Omul religios crede în reguli.
Omul credincios crede. Și atât.
miercuri, 12 iunie 2019
Magia Măștilor Belles
![]() |
| foto: macaulifestyle.com |
Dacă în cărțile pe care le scriu îmi las câte o bucățică de suflet, cărțile pe care le traduc lasă câte o urmă în sufletul meu. Mai luminoasă, mai întunecată, mai adâncă sau mai discretă. Una dintre ele este „Magia Fetelor Belles”, povestea unei lumi în care oamenii se nasc gri, hidoși, insipizi. Înspăimântători.
miercuri, 17 aprilie 2019
Trolling for dummies sau Manualul comentacului
sâmbătă, 19 ianuarie 2019
J Of Nazareth
luni, 6 februarie 2017
Istoria nu se repetă, doar se bâlbâie
duminică, 5 februarie 2017
Nu mai #rezist cu nervii
Băi, mă scuzați, dar eu nu mai pot decât să râd. Jur. Văd statusuri în care li se spune oamenilor „nu citiți ordonanța, că oricum nu pricepeți. Tot ce trebuie să știți e că scapă Dragnea!”







