Oamenii vorbesc. Unii o fac mai bine în cuvinte rostite, alții în cuvinte scrise.
Există, însă, și oameni care vorbesc doar la ei în cap. Acolo au reacții prompte, spontane, spumoase. Țin discursuri întregi. Se exprimă cu elocință, sunt siguri pe ei, au un timbru cald și o cadență perfectă. Nu lasă nicio frază fără replică, ba chiar inițiază conversații profunde și interesante.
Doar că nu le scot niciodată de acolo. Poate că ceilalți îi consideră taciturni. Poate indiferenți. Poate lipsiți de aptitudini sociale sau chiar de bun simț. Ce nu știu ceilalți este că, în mintea oamenilor care vorbesc doar la ei în cap, e o lume întreagă.
Întrebarea corectă este de ce nu o scot de acolo, s-o arate (și mai ales s-o vorbească) lumii ăsteia, în care trăiesc ceilalți; în care trăiesc vorbitorii. De cele mai multe ori, nu o fac de frică.
Da, oamenii tac de frică. De teamă că nu vor fi înțeleși sau că vor fi înțeleși greșit. Sau că, dacă apucă să spună ceva, ceilalți vor râde de ei. Doar că, de multe ori, ceilalți, departe de a fi monumentele de perfecțiune închipuite de taciturni, au propriile frici. Propriile tăceri. Propriile dureri. Dacă vorbești, nu înseamnă că ești bine. La fel cum, dacă taci, nu înseamnă că ești rău. Dar e mai bine să vorbești, altfel trece viața pe lângă tine, în gura mare.
Astă seară am văzut Stutterer (Bâlbâitul), scurt metrajul care a luat Oscar anul ăsta. Un film pe care ar trebui să-l vadă orice ființă binecuvântată cu darul vorbirii. Ca să i se amintească de ce e un dar, și nu un blestem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează numai dacă ai identitate și cunoști și cuvinte care nu fac referire la părți anatomice sau rude pe linia maternă.