Nunta Slută XII. Hoaţa

Femeie cu lemne, Renoir

Udmera se opri sub un tei, să-şi tragă sufletul şi să-şi admire prada din boccea. Puse legătura în poală şi desfăcu, grjulie, nodurile. Când tacâmurile şi sfeşnicele argintate luciră în soarele mieriu de toamnă târzie, zâmbi.

Ioi, ce lucruri frumoase avea doamna Peseda în casă... Nu erea pecat se nu me bucur şi io?

Dacă ar fi întrebat-o cineva, Peseda ar fi zis că nu, nu era deloc păcat să nu se bucure Udmera de tacâmurile ei din alpaca şi de sfeşnicele argintate moştenite de la străbunica. Treaba slujnicei era să le şteargă de praf şi, o dată pe săptămână, să le lustruiască. În secret, Peseda o bănuia pe unguroaica venită de copil în sat că e mai bogată decât cel mai bogat moşier: nu exista gospodărie în care să nu fi lucrat. Şi încă pe simbrie bună. Pentru că, de fiecare dată când un sătean vroia s-o tocmească, Udmera avea grijă să ceară bani mulţi şi să se laude că, în vrednicia ei, întoarce casa pe dos cât ai bate din palme.

De întors o întorcea, nu-i vorbă. Atunci când pleca din ea cu bunuri de preţ ale celui care o tocmise. Şi pleca taman când ţi-era lumea mai dragă. (...)

Nunta Slută XI. Naşterea

Camil Ressu - Mamă cu copil

Durerea ca o suliţă încinsă îi fulgerase Buldoagăi pântecele când scotea găleata din fântâna satului. Femeia lăsase să-i cadă din mâini lanţul căldării şi se prelinsese pe marginea de piatră colţuroasă, până când se chircise în colbul bătătorit de picioarele trecătorilor însetaţi. Din capătul uliţei, Meruna o zări şi veni în fugă.

- Buldoago, ce-ai, fă? Ţi-e rău?

- Mi-a... mi-a venit... sorocul. Pruncul... Pruncul lui... Penel... reuşi ea să răspundă printre icnete de durere.

Cealaltă femeie îi privi suprinsă burta care nu părea să fie cu mult mai mare decât a unei muieri ceva mai împlinite. Asta era borţoasă? Păi cine a ştiut? N-a spus nimănui, nu s-a lăudat, nu nimic... Hm!

- Fă, poţi să te ridici? Hai măcar la mine-n curte. Te pui colo, sub gutui. E colea, la câţiva paşi.

- Nu! Nu mai... Nu mai e vreme, fă. Acu' vine.

Între timp, sătenii care erau în trecere pe acolo se opriseră să vadă ce se-ntâmplă. Făcuseră roată în jurul femeii întinse pe jos. Tot mai mulţi se strângeau. Şuşoteau între ei, şi, treptat, şuşotelile se transformară în zarvă mare. Aşa de mare era hărmălaia, că urletele Buldoagăi, aflată în durerile facerii, aproape că nici nu se mai auzeau.

Nu după multă vreme, copilul lui Penel şi al Buldoagăi văzu lumina zilei. Meruna îl şterse cu colţul şorţului, îşi scoase broboada să-l înfeşe şi i-l puse mamei în braţe. Copilul nu scosese niciun sunet.

- L-a născut mort, săraca, şopti o femeie din mulţime.(...)

Nesimțirea dăunează grav sănătății

Da, știu, peste câteva ore se deschid secțiile de votare. Așa, și? Eu vin de la spital. Floreasca. Nu, n-am pățit nimic, am fost să văd o prietenă. Nu știam ce diagnostic are, nu știam unde e, nu știam nimic. Știam doar că ultimul mesaj de la ea îmi spunea că e în pragul șocului anafilactic.

Mă urc în mașină, parchez peste drum de spital și intru. Sunt plăcut surprinsă de felul în care arată aripa nouă a clădirii. Occidental, așa. Frumos. Civilizat. Paznicul mă vede dezorientată și mă întreabă ce vreau. Îi spun. Mă îndrumă spre recepție. Acolo, două doamne așezate pe scaune. Spun ce știu și ce vreau să aflu. Nu nu mă prezint. La spital nimeni nu e „ăla/aia de la televizor”. Acolo suntem pacienți și aparținători. În fine, după îndelungi căutări, doamna cuvântează:

 - Urmați linia albastră.

Remarc, în treacăt, că dacă ar fi fost doar un pic mai acră, doamna respectivă ar fi fost numai bună de stors în salată. Mă rog, o fi sătulă de câte vede, îi găsesc eu circumstanțe. Urmez linia albastră. Ajung în dreptul unor uși, aștept afară. Ies medici, unii vorbesc la telefon, alții sunt cu nasul în hârtii. Îmi iau inima-n dinți și întreb o doctoriță tânără dacă prietena mea e acolo. Femeia îmi zâmbește și îmi spune să intru și să întreb. Fair enough. Intru. Nu, nu e acolo.

 - Dar unde e? întreb, ușor panicată.

 - Mergeți la recepție și vă spun fetele.

 - Păi fetele m-au trimis la dumneavoastră.

 - Trebuie să fie în camera care este chiar față în față cu recepția.

 - A. Mulțumesc.

Ies, revin la recepție. N-apuc să întreb nimic, că din camera unde fusesem trimisă iese un fel de doctoriță. Spun „un fel” pentru că, după atitudine, aș fi văzut-o mai degrabă ca asistenta favorită a lui Mengele.

 - Bună seara, știți cumva dacă acolo înăuntru este o pacientă pe nume X?

 - Întrebați la recepție, a lătrat ea (iartă-mă, Mara. Tu, draga mea cățelușă, ești de un miliard de ori mai drăgălașă când latri, chiar dacă o faci ca și cum ai vrea să rupi gardul și pe toți cei aflați dincolo de el). Deja simt cum îmi crește tensiunea și nu e de la panică.

 - Am întrebat deja la recepție, doamnă, și am fost îndrumată greșit.

Lătrătoarea ridică din umeri și merge mai departe. I se pune în mână un telefon și reîncepe să latre, de data asta la un pacient care îndrăznise să sune pe cineva să întrebe dacă e cazul să vină la spital. Proaspăt operat de apendicită și cu dureri mari. Nu am tras cu urechea, lătrătoarea repeta, urlând, tot ce spunea omul ăla.

În fine, mă vede, mă privește mirată  - tot aici ești? - și mă întreabă:

 - Cum ziceați că o cheamă?

Îi spun.

 - Păi e la Observator Critici.

 - Nu e acolo, am fost eu.

 - ATUNCI NU ȘTIU UNDE E!!! urlă și se întoarce pe călcâie.

 - Îmi cer scuze că am îndrăznit să vă deranjez.

 - Hm!

Ies. Fumez o țigară. Două. Niște oameni buni - despre care nu voi scrie cu ce se ocupă în lanțul trofic din sistemul sanitar, pentru că nu vreau să le fac rău - îmi spun că au asistat la scenă și că așa se poartă „doamnele” și „domnii” de acolo și cu ei, deși sunt colegi.

 - Le-ați făcut prea multă reclamă și li s-a urcat la cap.

Posibil.

Între timp, prietena mea vede mesajele mele și îmi răspunde. Ieșise cu perfuzia după ea ca să meargă la toaletă. O găsesc pe hol, în dreptul celebrei de-acum recepții. Între timp, acriturile îmi recunoscuseră fața - cine e? a, da, e aia de la știri? a...  - și, cum frica păzește pepenii, au început un dialog penibil și strident, menit să justifice atitudinea lor de nesimțire și nepăsare crasă.

 - Păi zi și tu, fată, de unde să știu io dacă pe mine n-a venit nimeni să mă anunțe că au mutat pacientul? Vezi, și tot pe noi se supără lumea.

Le spun de dulce în gând și continui să vorbesc cu prietena mea. Mă asigur că e bine și plec. Nu înainte de a le ura „doamnelor” o seară bună.

Da, în câteva ore se deschid urnele. Se schimbă președintele. Degeaba. Schimbarea nu începe de sus, ci de jos. De la acritura care răspunde în doi peri unui om venit să-și caute un prieten la spital. De la medicul care răcnește la pacient de parcă bietul bolnav ar fi de vină că a ajuns acolo. Sistemul nu e ceva abstract. E făcut din oameni. E ca mecanismul unui ceas. Degeaba unele rotițe sunt din aur, dacă altele sunt din tinichea ruginită.

Voi continua să am tot respectul pentru medici. Însă locul măcelarilor n-ar trebui să fie la spital.

De ce-l detest pe Crin

www.nasul.tv

Nu există resentiment mai puternic, mai din măruntaie, decât față de cineva care te-a dezamăgit crunt. În Crin Antonescu l-am văzut, din 2009 până anul trecut prin toamnă, pe viitorul președinte al României. Un om civilizat, cu verb, cu minte și cu echilibru. Un om care ar reuși să „mingle” fără probleme printre mai-marii Europei. Nu l-am apreciat ca ministru; pe de altă parte, am știut mereu să fac diferența între ce presupune „fișa postului” de ministru și cea de președinte. Sunt atribuții, prerogative, niveluri diferite și, ca atare, e nevoie de calități diferite.

Din motive pe care nu le voi discuta aici, Crin Antonescu s-a sinucis. Nu fizic, deși a dispărut complet din peisajul politic și public românesc. S-a sinucis politic. Nu a făcut-o dintr-o dată, aruncându-se de la înălțime sau înfigându-și un cuțit în burtă. Nu. Și-a tăiat venele și a sângerat așa, câte puțin, până când energia de politician rasat s-a scurs complet și din el a rămas o carcasă lividă, care mai avea, rareori, câte o zvâcnire de orgoliu în memoria a ceea ce obișnuia să fie cândva.

Da, îl detest pe Crin Antonescu. L-am votat în 2009, l-am aplaudat la dezbaterea cu Traian Băsescu și am visat cu ochii deschiși în vara lui 2012 când l-am văzut vorbind de la pupitrul Cotrocenilor.  Cam atunci a făcut prima crestătură în propria venă politică. O fi fost beția puterii, o fi fost altceva, nu știu. Știu doar că, ceva mai târziu, când deja sângera periculos, a primit lovitura de grație, dată mișelește, din spate, chiar de la cel pe care, trecând peste statut, împotriviri și orgolii, îl pusese într-o funcție înaltă în partid.

Îl detest pe Crin Antonescu. Fiindcă, din cauza lui, duminică, pe 16 noiembrie, o să mă abțin de la vot, pentru prima oară în viața mea de cetățean român major.

Îl detest pe Crin Antonescu așa cum urăști un mort drag pentru că s-a dus.