Nu mai #rezist cu nervii

Băi, mă scuzați, dar eu nu mai pot decât să râd. Jur. Văd statusuri în care li se spune oamenilor „nu citiți ordonanța, că oricum nu pricepeți. Tot ce trebuie să știți e că scapă Dragnea!”

Ba citiți, oameni buni, ca să protestați documentat! Eu am citit-o, m-am enervat, am ascultat păreri de specialiști, de la Andon la Danileț, am înțeles, m-am mai enervat nițel, m-am întrebat de ce nu au făcut proiect de lege cu dezbatere în Parlament, m-am întrebat de-a ce se joacă și nu, încă n-am ieșit în stradă. Pentru că nu cred în „Jos cutare!” doar pentru că mi-a zis mie Gigel pe facebook că așa trebuie.

Mi se pare o mizerie că, acum vreo două-trei săptămâni, sub pretextul semnării unei petiții pentru protecția animalelor de circ, adresa mea de email a fost introdusă într-o bază de date pentru „organizarea de proteste spontane” și chemare la grevă generală - Csibi Magor, nu mă așteptam la asta. Zău.

Și dacă tot m-am apucat, nu vă supărați, dar mie nu mi se par drăgălași copiii care strigă în piață „DNA să vină să vă ia”. Adică ei sunt foarte drăgălași, că doar sunt copii, dar le distrugeți inocența. Nu, nu li se dezvoltă spiritul civic - la câțiva anișori habar n-au cine e DNA și de ce mami și tati spun că nenea și tanti din clădirea aia mare sunt hoți. Li se dezvoltă doar ura. Pentru că în piață se strigă și „PSD - ciuma roșie”, și „Duie Mragnea”, varianta 18+ și câte și mai câte.

Am înțeles și am apreciat ieșirea oamenilor în stradă. E un drept, e un curaj, e o luare de atitudine. Toate, normale într-o democrație. Dar până unde, oameni buni? La început s-a cerut demisia Guvernului. Bun. Da, a fost de porc faza cu ordonanța aia adoptată pe șest, fără un motiv real al urgenței. Și cu pragul și cu multe. După care s-a cerut demisia și abrogarea. Între timp, niște minți luminate au realizat că demisia Guvernului înseamnă executiv interimar, cu puteri limitate. Așa că s-a modificat schimbarea: „nuuuuuu, nu mai vrem demisia; abrogați și-apoi plecați!”

A anunțat Grindeanu că face ședință de Guvern ca să omoare nenorocita aia de ordonanță? „Ieșim în continuare. De ce? Păi cum, să plece Guvernul! Huooo!”

A zis cineva - vreun influencer, că la altceva nu mai reacționăm - că totuși ar fi cam penibil să se facă anticipate la nici două luni de la alegerile parlamentare, care au dat un guvern legitim. Așa că noua poezie este: „să guverneze PSD, dar nu cu miniștrii ăștia!”

Între timp, deși astă seară s-a făcut anunțul privind posibila abrogare, la București își anunță sosirea oameni din toată țara. Păi acu', maică, la spartul târgului? Sau urmează vreun after party și nu știm noi, ăștia mai fraieri de stăm acasă?

PSD a dat cu cârpa roșie pe la nasul protestatarilor anunțând - la cacealma - o contra-manifestație. Replica facebook-ului revoluționar?

„Corega/moșii/pensionarii/colivă/hăhăhă”. Mă copii, nu mai faceți mișto de vârsta oamenilor, că ați plâns cu sughițuri când a venit Șora în piață.

Aștept cu mare interes să văd ce teme se mai aruncă pe facebook în zilele următoare. Sper, doar, să aveți discernământ și să nu le mai ciuguliți așa, fără să le triați. Unele-s bune, dar altele-s pleavă.

#Rezistați? Bravo, vă felicit, jur! Din toată inima mea! Dar încercați să #rezistați și la vrăjeală. Judecați cu mintea voastră. Vă rog eu. Manipularea nu e o stradă cu sens unic.

Cu abuzul peste abuz călcând

O femeie, excelent pedagog și profesor, primește propunerea de a deveni directoarea unei școli de meserii și a căminului aferent. Ambele proaspăt înființate, un proiect promițător. Acceptă cu bucurie, îi place postul, elevele o adoră. Bătăioasă de fel, femeia face tot ce-i stă în putință ca lucrurile să meargă bine la școală și cămin. Angajează contabil, administrator, se agită să aprovizioneze căminul cu tot ce trebuie - alimente, consumabile etc - într-o perioadă deloc roz din punct de vedere economic.

La un moment dat, în gestiunea căminului încep să apară găuri. Administratorul o denunță pe directoare, care este arestată. Stă trei luni după gratii. Era însărcinată. Un avocat pasionat și profesionist reușește să-i obțină achitarea. Se dovedește că nu directoarea, ci administratorul era cel care fura. Ca să scape el basma curată, îi făcuse directoarei un denunț calomnios pentru abuz în serviciu. Deși achitată, femeia nu și-a mai putut ocupa vechea funcție. 

Femeia era bunica mea. Timp de trei luni a stat în închisoare. O purta în pântec pe mama. Avocatul care a reușit să convingă instanța că se comite o gravă eroare era Ionel Teodoreanu. Da, acel Ionel Teodoreanu. Nu era doar scriitor.

Toate astea se întâmplau în anii 50. Atunci când era suficient un denunț mincinos ca să distrugi parțial sau de tot viața unui nevinovat. Când, de prea multe ori, probele erau încropite în grabă iar decizia judecătorului era doar o formalitate. Când te puteai trezi luat de pe stradă și aruncat în arest fără prea multe explicații. Aproape ca acum.

Ce i-aș cere eu Guvernului, înainte de orice? Legea răspunderii magistraților. Pentru că, știindu-se pe deplin răspunzători de orice hotărâre pe care o dau, judecătorii ar reduce simțitor numărul deciziilor contestabile. Amendabile. Răsturnabile. Nedrepte. Atunci, n-ar mai fi nevoie nici de grațieri cu toptanul, nici de relaxarea definirii unor infracțiuni. Pentru că magistratul ar măsura de 100 de ori și ar tăia o dată. Așa cum trebuie.

Da, excesul comis de Guvernul României e foarte grav. Astfel de hotărâri se discută în mijlocul cetății, nu la umbra palatului. Însă și excesele comise în numele Justiției prost înțelese pot fi cel puțin la fel de grave. Pot frânge vieți.

Să nu zdrobim abuzul cu abuz. Moartea zdrobește moarte doar în cântarea Învierii.

Partid de guvernare: pierdut strateg. Îl declar nul

foto: bugetul.ro

Sunt șocată. Ce dracu', numai eu mă uit la House of Cards? Liviu Dragnea, printre toate defectele, are o mare calitate. De fapt, o avea: era un strateg excelent. Ori e foarte speriat, ori și-a scăpat minionii din mână.

Păi domnu' Dragnea, tre' să vă-nvăț io? Toate prevederile ordonanțelor - făcute proiecte de lege și trecute prin Parlament. Așa trebuia. Nu cred că aveați emoții cu votul din legislativ. PSD e cel mai disciplinat partid ever și, cu tot cu ALDE, aveți Parlamentul în buzunarul de la piept. Electoratul dumneavoastră v-ar fi iubit și mai tare - „vezi, dom'ne, ce transparenți sunt?” - iar ceilalți n-ar fi avut ce să comenteze - „ptiu, nenorociții, la asta nu ne așteptam”.

Ministrul Justiției, la rândul lui speriat și mai ales timorat de faptul că ideile alea nu-i aparțin, n-a fost capabil să facă față cu un minimum de eleganță și de amabilitate tirului de întrebări legitime puse de reporteri, așa că a reușit să fie doar arogant și încurcat.

Pe scurt: omul care i-a făcut „cheia” lui Geoană în 2009, care a reușit - fără loc, e drept - referendumul de demitere a lui Traian Băsescu în 2012 și care a tras după el partidul pe care îl conduce la o majoritate amețitoare în Parlament nu mai e. S-a stricat.

Altă întrebare!

Dreptatea urii

Ce bine. Ce bine că societatea reacționează și nu mai vrea infractori, dovediți sau nu, în funcții-cheie. Ce bine că oamenii se documentează, compară surse și nu mai înghit pe nemestecate opinii pe care unii și alții le vând drept informații. Ce bine ar fi să fie așa!

Doar că oamenii revoltați de protejarea corupților s-au bucurat că le-a stat în frunte un domn care contestă o decizie definitivă a instanței pentru că „nu e bună”. Decizie care stabilește fără echivoc că domnul în cauză a dobândit - împreună cu soția sa - un imobil pe baza unor acte false. Imobilul respectiv i-a adus o grămadă de bani din chirii, bani pe care nu-i dă înapoi, deși sunt obținuți în mod fraudulos, de pe urma unui bun care nu-i aparținea de drept. Și nici domnul, nici soția nu au dosar penal pentru uz de fals, așa cum ar fi fost normal.

Același domn a cerut modificarea Codului Silvic în așa fel încât să fie convenabil pentru o companie străină care fură lemn din pădurile României. Nici asta nu ne supără, dimpotrivă. Îl aplaudăm în extaz când vorbește despre voința suverană a poporului și despre găștile de corupți.

Vorbim despre noțiuni juridice pe care nu le cunoaștem și pe care cei mai mulți dintre noi nici nu se deranjează să le caute măcar pe google - există destule site-uri unde se pot găsi acte normative și articole pe deplin lămuritoare.

Închidem ochii cu îngăduință în fața ilegalităților comise de „ai noștri”, dar le-am vrea plătite cu sânge pe cele comise de „ai lor”.

Nu ne mai obosim să ascultăm și să gândim. Suntem prea ocupați să găsim contraargumente încă de la primul cuvânt al interlocutorului, dacă îl bănuim măcar că are un punct de vedere diferit.

Ne-am transformat, cu toții, în talibani. Nu mai există discuții în contradictoriu, doar războaie. Nu contează câte victime sunt, dacă sunt vinovate au ba; nici măcar ce e adevărat nu mai contează. E o luptă între percepții, nu între fapte.

Contează cine construiește perdeaua de fum cu mai multă măiestrie. Cine speculează momentul. Cine reușește să canalizeze energiile și... ura.

Aici s-a ajuns. La ură. În cea mai crudă și dezbrăcată formă a ei. Nu mai e despre dreptate. E despre dreptul de a urî. Pentru că atunci când urăști e ca atunci când iubești. Nu e nevoie de argumente.

Ce bine ar fi ca societatea să reacționeze și să nu mai vrea infractori, dovediți sau nu, în funcții-cheie. Ce bine ar fi dacă oamenii s-ar documenta, ar compara surse și n-ar mai înghiți pe nemestecate opinii pe care unii și alții le vând drept informații. Ce păcat că nu-i așa!

Ce gust are cafeaua?

foto: naturopathiccurrents.com

Undeva, pe o stradă dintr-un orășel cochet, erau cinci cafenele. În oraș, doar doi cafegii: T și Ț. Dintre cele cinci cafenele, două cumpărau boabe de măcinat de la cafegiul T, iar celelalte trei, de la cafegiul Ț. 

Nu-i vorbă, toate cafenelele aveau mușterii. Parcă mai mulți veneau să bea cafea de la Ț. Dar cârciumarii nu se supărau, trăiau în bună pace și încercau să-și servească mușteriii cât mai bine. Oamenii erau mulțumiți, veneau să-și bea cafelele și să-și mănânce deserturile, se întâlneau cu amicii, discutau de ale lor, plăteau consumația și plecau să-și vadă de treabă.

La un moment dat, mușteriii celor două cafenele care se aprovizionau de la T au început să spună despre mușteriii cafenelelor care se aprovizonau de la Ț că sunt proști, needucați și leneși. Ba chiar să zică despre ospătarii concurenței că le pun ceva în cafea mușteriilor.

Din vorbă-n vorbă, băutorii de cafea T au ajuns să ceară ca toate cele trei cafenele Ț să fie-nchise.

Mușteriii T au început să-i aștepte în stradă pe lăptar, pe măcelar și pe băiatul cu ziare, să le spună că, dacă mai aduc marfă la cafenelele Ț, ei nu le mai calcă pragul prăvăliei. Unii s-au speriat și s-au întors din drum, alții au ridicat din umeri și au intrat să lase ce-aduseseră - era plătită marfa, contractul e contract.

Ospătarii de la cele trei cafenele se uitau și nu le venea a crede: printre mușteriii revoltați erau și foști colegi de-ai lor. Duseseră împreună tăvi, urcaseră scaune pe masă și măturaseră împreună podele după ce ultimul mușteriu plecase. Unii renunțaseră cu totul la ospătărie, dar alții se angajaseră la concurență. La cele două cafenele T. Și-acum le strigau în față tot felul de sudălmi.

Cum, necum, cele trei cafenele Ț s-au închis. Ospătarii n-au murit de foame - unii s-au lăsat de meserie; alții s-au angajat la T sau și-au făcut chioșcuri unde vindeau cafea. De-acum, cârciumarii celor două cafenele rămase aveau de unde-alege ospătari. Așa că celor pe care-i aveau deja le-au scăzut simbria și le-au spus că pot pleca, dacă vor. Era deja plin în piața mare de oameni cel puțin la fel de pricepuți într-ale ospătăriei.

Mușteriii s-au împrăștiat pe la alte cârciumi din oraș, unii își cumpărau cafea de la chioșcuri, alții își făceau acasă. Unii - puțini - au început să meargă la cele două cafenele T. Atunci și-au dat seama că, de fapt, cafeaua e la fel.

L-au căutat pe cafegiul Ț, să-l întrebe cum de se poate una ca asta. L-au găsit în cea mai scumpă cârciumă din oraș, la masă cu cafegiul T. Când au auzit întrebarea oamenilor, cei doi cafegii s-au pus pe râs. Și au hohotit minute-n șir. După ce, în fine, s-au liniștit, au răspuns așa:

- Oameni buni, noi doi suntem frați. Vindem aceeași cafea. Toți cârciumarii cumpără de la noi. Voi, cei care o beți, îi dați gustul. Unii o beți amară. Alții îi puneți zahăr. Unii, lapte. Lângă ea, mai mâncați o prăjitură, un sandwich sau nimic. Nici cârciumarul, nici ospătarul nu îi dau gust. Dacă așa ați crezut, atunci nu știți să beți cafea. 

Dacă aș mai scrie pe facebook despre politică

Dacă aș mai scrie pe facebook despre politică, aș zice că Guvernul Grindeanu-Dragnea a greșit grav mergând „pe burtă” cu ordonanța privind grațierea, în loc să treacă proiectul prin Parlament, așa cum e normal. Tot grav a greșit lăsând posibilitatea grațierii a jumătate din pedeapsă TUTUROR infractorilor de peste 60 de ani, indiferent de faptă. Un violator/tâlhar/criminal/pedofil de 60 de ani nu e un moș decrepit de 98, pe care rudele să-l ia acasă doar ca să moară în patul lui. E, încă, un infractor periculos. Cum periculos e să iei decizii la grămadă.

Dacă aș mai scrie pe facebook despre politică, aș spune că e hilar să văd iscată o ditamai discuția despre amnistie și nerecuperarea prejudiciilor, pentru că:

- nu există ordonanță despre amnistie

- în ordonanța asta se spune clar, în art. 3, alin. 2 că „Grațierea este condiționată de achitarea despăgubirilor la care persoana condamnată a fost obligată prin hotărâre judecătorească definitivă, în termen de 1 an de la punerea în libertate.”

Așa că m-aș întreba câți dintre cei care își strigă opinia și-au format-o documentat și câți se bazează pe ce au auzit de la alții.

Dacă aș mai scrie pe facebook despre politică, aș spune că, în cazul infracțiunilor „white collar”, așadar nu al celor violente, închisoarea ar trebui să fie un „stimulent” pentru achitarea prejudiciilor, nu o pedeapsă în sine. De exemplu, în dosarul Microsoft aproape toată lumea e liberă, iar din prejudiciu s-a recuperat o parte infimă. Primordială ar trebui să fie recuperarea banilor, nu? Faptul că unii sau alții stau „priponiți” nu aduce bani la buget; dimpotrivă. În schimb nu aș permite grațierea celor care au comis infracțiuni violente, nici anchetarea lor în libertate, așa cum se întâmplă acum.

Dacă aș mai scrie pe facebook despre politică, aș spune că un președinte care azi merge la ședința de Guvern și le spune miniștrilor că e mulțumit de activitatea lor, apoi iese în stradă (îmbrăcat în roșu într-o mulțime unde se striga „ciuma roșie”, dar asta e treaba consilierilor lui de imagine) ca să vorbească despre „gașca de oameni cu probleme penale” și să-și exprime indignarea dă dovadă de o crasă impotență politică. Președintele are pârghii instituționale la îndemână; ieșitul în stradă nu e printre ele. Și nu consider acceptabilă nici dedublarea à la Victor Ponta - „ca președinte sunt mulțumit, ca cetățean sunt indignat.”

Dacă aș mai scrie pe facebook despre politică, i-aș spune lui Liviu Dragnea că, dacă organizează referendum pe tema familiei tradiționale, voi merge să votez împotriva modificării Constituției. Pentru că un partid de stânga ar trebui să aibă inițiative progresiste, nu conservatoare. Nu patriarhale. I-aș spune că, dacă a stat la masă cu dezastrul mondial care este Trump, nu era obligatoriu să-i împrumute ideile. Are și singur idei proaste.

Dacă aș mai scrie pe facebook despre politică, aș spune că e o mârșăvie să faci bază de date cu sute de mii de adrese de email și alte date personale sub pretextul unei (probabil, false) petiții pentru drepturile animalelor, ca o să folosești apoi pentru a convoca lumea la mitinguri.

Dacă aș mai scrie pe facebook despre politică, aș zice că discursul lui Iohannis din ajunul Unirii Mici a fost la fel de deplasat ca discursul lui Trump de la CIA. Iohannis a vorbit despre proteste, Trump despre cât de mare i-a fost publicul de la învestire. Inadecvați, amândoi.

Dacă aș mai scrie pe facebook despre politică, aș spune că m-am săturat de prieteni falși și lupi moraliști. De oameni care sunt gata să întoarcă lumea pe dos ca să găsească justificare unor acțiuni și unor vorbe doar pentru că aparțin celor pe care îi plac. Cu aceeași frenezie ar întoarce lumea pe dos ca să desființeze aceleași acțiuni și vorbe, dacă ele ar aparține celor pe care nu îi plac. M-am săturat de oameni care au uitat prea repede cum e să ai partid unic, televiziune unică, opinie unică. Și le vor înapoi. De oameni care vorbesc cu mine ca prieteni, dar care sunt gata să mă arunce în groapa cu lei. Pentru că, nu-i așa, „eu n-am nimic cu tine, dragă, tu ești fată mișto, dar nu puteai să lucrezi în altă parte?”. Sigur, cum să nu. Tu nu puteai să lucrezi în altă parte? 

Dacă aș mai scrie pe facebook despre politică, aș spune că, dacă Președintele României nu ar avea, la rându-i, probleme cu legea și nu ar încerca să răstoarne o hotărâre definitivă care spune că a obținut prin fals o casă de pe urma căreia a câștigat bani, aproape că l-aș crede când se delimitează de „gașca de penali”. 

Dacă aș mai scrie pe facebook despre politică... noroc că nu mai scriu.

Oameni care (nu) ne trebuie

foto: babaimage.com

Au spus-o alții. Au tot spus-o, așa că m-am ferit s-o spun și eu. Dar sentimentul se acutizează și a ajuns în punctul în care trebuie să-l scot, să-l țin de gât și să-l privesc în ochi: cea mai mare pierdere a anului trecut au fost oamenii. Și, dacă tot au spus-o mulți, înseamnă că o fi fost ceva în aer, de vreme ce atâția am simțit la fel.

De fapt, mă întreb dacă alungarea sau retragerea unor oameni din preajma noastră a fost cu adevărat o pierdere sau, mai degrabă, o curățire. O primenire. O cernere.

Uitându-mă la poveștile altora și la poveștile mele, constat că limpezirea asta de oameni-care-nu-ne-trebuie a atins cam toate felurile de relații interumane. Prietenii, amoruri, legături profesionale...

Mai cu seamă închipuiții au fost cernuți de sita lui 2016. Cei care fie se cred ceva ce nu sunt, fie îi mint pe ceilalți cu asemenea măiestrie încât ajung să-și creadă propriile povești.

Cei care - superficiali - prețuiesc o situație vremelnică mai mult decât loialitatea de durată. Deși, la rându-le, nu sunt chiar în măsură să împartă judecăți.

Cei care - scamatori - pretind că pansează rănile cu iluzii. Nu-s scamatori, doar șarlatani.

Cei care văd în tine un challenger, și nu un partener profesional.

Da, chiar a fost o curățire. O primenire. O cernere. Și tare bine că a fost. Să nu vă pară rău! În felul ăsta, au rămas doar oamenii-care-ne-trebuie. Oamenii care trebuie. Oamenii. 

Țară, țară, vrem sondaj!

Știu. Știu că, în perioada asta, partidele sunt disperate să facă un ultim profil al electoratului. Să vadă cine ar vota pe cine, care candidat e mai simpatic, care e mai nesuferit, pe cine să scoată la înaintare și pe cine să scoată de pe listă.

Știu că un sondaj serios costă, iar partidele sunt destul de zgârcite la asta. Adică mai degrabă ar da bani pe o găleată de plastic colorată adecvat și pe un mic cinstit, decât pe niscaiva consilieri de imagine care chiar să știe meserie, pe specialiști în comunicare și pe operatori de sondaj.

Mai știu, însă, că 99% din succesul unui candidat vine din imagine, din poziționare bună în „piață”, din felul în care reușește (sau nu) să atingă butoanele corecte ale celor care votează.

Dacă partidul nu știe asta, e nasol. Și angajează niște amărâți care să hărțuiască lumea la telefon cu întrebări tâmpite, puse fără pic de dicție sau de farmec (și farmecul vorbitului se învață, la fel ca dicția, nu e mare șmecherie).

Aveți aici o conversație halucinanto-stupidă între o doamnă ageră (căreia îi mulțumesc că mi-a trimis înregistrarea) și un biet băiat de la un call center.

El se prezintă ca fiind din partea PNL. Dacă am avea politicieni abili, omul ar putea la fel de bine să fie din partea PSD sau a USR și să sune doar cu scopul de a discredita concurența. Să zică lumea „ete, bă, ce proști sunt ăștia”. Dacă e așa, chapeau! Nu v-ați uitat degeaba la House of Cards. Pe de altă parte, la cum ne știm politicienii, nu-i pot bănui de atare subtilitate. Deci sunt șanse mari ca această conversație să fie exact ceea ce pare: o probă de zgârcenie, de neprofesionalism și de prostie.

Distrați-vă, dară. 

Când visul american devine coșmar

foto: ifunny.co

N-am trăit niciodată pe viu experiența unui proces dintr-un tribunal american. Era să fiu jurat, deși nu locuiesc în State. Le-am explicat de ce nu pot veni (e caz penal să refuzi) și s-a rezolvat simplu și rapid, de la un continent la altul, cu un telefon și două email-uri. Adică eu am sunat la numărul de pe citația primită în România, le-am explicat că da, acum niște ani mi-am făcut ID american, dar locuiesc, ca o vacă, pe malul Dâmboviței, nu pe al Pacificului. Doamna care a răspuns, foarte amabilă, nicidecum grețoasă - deși funcționară și cu siguranță destul de prost plătită - mi-a cerut să-i trimit pe mail o poză cu un act de identitate care să ateste că am domiciliul în România. Am primit în jumătate de oră răspuns: „gata, v-am scos din sistem, ne scuzați de deranj”. Nu mi-a cerut nici taxă, nici dosar cu șină, nici treizeci de ștampile. Iar ăsta e doar unul dintre lucrurile care fac ca America să fie great.

Alt „ingredient” este respectul față de celălalt, izvorât din înțelegerea faptului că visul american e ceva accesibil oricui. Sau, mai degrabă, că oricine poate încerca să ajungă la el. Că poporul american e de fapt un mix de nații, rase, culturi, religii și simțiri.

N-am avut, ziceam, experiența live a justiției americane. Știu doar ce am văzut în filme. De pildă faptul că, uneori, unul dintre avocați spune ceva. Celălalt ridică o obiecție, iar judecătorul, dacă o consideră întemeiată, cere grefierului să nu consemneze afirmația primului avocat, pentru că e tendențioasă.

Afirmația respectivă nu va figura în minută. În schimb, ea va rămâne întipărită cu litere de foc în memoria (conștientă sau nu) a juraților.

Așa e și cu discursul politic.

După ce, luni de zile, ai categorisit oamenii în funcție de credința lor, de culoarea pielii sau de țara din care au venit cine știe la a câta generație, degeaba îndulcești acum tonul. Răul e deja făcut. Ai reușit să-i asmuți pe unii împotriva celorlalți. De-acum, toți cei care au urât hispanicii, negrii, evreii, indienii sau musulmanii vor putea să-și dezlănțuie ura, mocnită până mai ieri. Pentru că TU ai făcut ca asta să fie acceptabil.

Și ai făcut-o zdrobind însuși principiul pe care e clădită țara pe care urmează să o conduci. Acela că toți cetățenii ei sunt egali. Că e o țară deschisă. Că e o țară construită de imigranți. Și nu, primii „imigranți” care au atins țărmul Americilor nu au fost legali.

Tu, cel care vrei să ridici ziduri în jurul țării tale ești născut dintr-o mamă venită din Scoția. Soția ta, ca și cele de dinaintea ei, este imigrantă. Copiii tăi sunt fii și fiice de imigranți. Dacă Melania Knauss ar intra la Starbucks să bea o cafea și ar da peste un xenofob probabil că ar fi umilită pentru accentul ei și i s-ar spune „du-te acasă, aici e America”. Dar acum se numește Melania Trump și nu bea cafea de la Starbucks. Sau, dacă ar face-o, xenofobul ăla și-ar trage un selfie cu ea.

Pentru că ura nu are logică. Ura e viscerală și fără noimă, mai ales atunci când e îndreptată împotriva unui om sau unor oameni pe care nu-i cunoști personal și care nu ți-au făcut nimic, niciodată.

Dar de-acum e OK să urăști. Și să îți și manifești ura, repulsia și disprețul. Tu, un fiu de imigranți, cu o soție imigrantă într-o țară construită de imigranți ai reușit asta. După ce alții au luptat zeci de ani ca așa ceva să nu se mai întâmple.

Donald Trump just made America small again.

România, un Phoenix înecat în fum

foto: România Liberă

30 octombrie 2015. Seara în care 64 de vieți s-au sfârșit. Toate cumplit. Unele pe loc; altele, după zile, săptămâni sau luni de chin. Tot atunci s-au sfârșit și viețile celor care și-au pierdut acolo copii. E împotriva firii să-i supraviețuiești propriului pui. Așa că, pe dinăuntru, ești mort.

Ce a urmat? Dincolo de suferință, de moarte și de cicatrici?

A urmat o ieșire. O manifestație uriașă, o manifestare a revoltei, a frustrării și a durerii. Mesajul era clar: „ne-am săturat de voi. De voi toți cei care ați permis să se ajungă aici.” Dar ei nu au înțeles.

Victor Ponta a folosit asta ca să-și facă ieșirea semi-onorabilă din politica mare. Oricum nu mai voia. Oricum fusese împins în sus de o gașcă formată în interiorul propriului partid, ca să fie trântit mai abitir de acolo, din vârf. Așa că demisia guvernului condus de el nu a fost o victorie a străzii, ci o portiță prin care ei au ieșit, respirând ușurați. Și noi nu doar că i-am lăsat, ci le-am ținut-o larg deschisă.

Klaus Iohannis a folosit asta ca să rostească celebra frază „a fost nevoie să moară oameni...”. La acel moment, l-am scuzat. Ne-am spus că - după cum cu prisosință dovedise în campanie și după aceea - punctul lui forte nu erau vorbele. Nici meșteșugite, nici simple. Ne-am spus că a fost o formulare nefericită. Nu, n-a fost. Dacă ieri, la altarul de la Colectiv, el a găsit de cuviință să vorbească despre șansele diverselor partide în alegeri, înseamnă că, și acum un an, omul a știut foarte bine ce zice. 

Au urmat acuzații. Degete îndreptate de toți către toți. Unii au ascuns gunoiul sub preș, cu urmări dezastruoase. Aveau cu toții antrenament, în fond o făceau de 26 de ani. Nu-i uit pe cei care, anul trecut, spuneau „avem de toate, nu ne trebuie nimic”. Dar nici pe cei care, înaintea lor, au închis spitale pentru că „nu erau productive”. Ce trebuie să producă un spital? Morți? Atunci da, astea care au rămas sunt al dracului de productive.

Au urmat umilințe. De pildă, pentru cei care - deși nu aveau nicio obligație să o facă - au fugit să ajute, atunci, noaptea. Medicii și asistentele de la Maternitatea Bucur au încercat să salveze oameni acolo, pe caldarâm. Pe unii i-au pierdut. Pe alții i-au adus înapoi. Nu au făcut-o așteptând ceva. Dar un „mulțumesc” de la supraviețuitori ar fi fost frumos. Au primit, în schimb, o medalie. Nu de la vreo instituție a statului, ci de la Casa Regală. Una bucată medalie, acordată spitalului. Un fier care zace cuminte într-un sertar. Atât. Bine că nu au fost sancționați că și-au părăsit locul de muncă.

Au urmat, neperturbate, șpăgi, autorizații acordate „pe semnătură”, reguli încălcate... A, da, și patru dosare penale. Nimeni nu a fost condamnat definitiv. Nici patronii clubului, care au antifonat buncărul ăla nenorocit cu burete neignifugat, că era mai ieftin. S-a dovedit a fi al dracului de scump. Nici măcar nu ar fi trebuit să aibă această opțiune. E club, cârciumă, teatru? Îl antifonezi cu material ignifugat. Punct. Nici cei care au dat aprobări, nici cei care au montat acolo artificii...

Au urmat greșeli. Multe. De înțeles, unele. Pentru că familiile au insistat, unii răniți au fost transferați „afară”, deși nu erau transportabili. Acolo au și murit doi, din câte îmi amintesc, chiar pe aeroport, așa că n-au apucat să primească îngrijiri în spitalele impecabile din Vest. Între timp, în spitalele de la noi, infecțiile nosocomiale erau „ajutate” chiar de oameni care aveau cele mai bune intenții. Rude, jurnaliști, prieteni care tropăiau nestingheriți și neechipați prin saloanele cu oameni care, practic, nu mai aveau piele.

Ar fi trebuit să urmeze altceva. Ce ne-am dorit cu toții, cei care, după Colectiv, am ieșit în stradă. O schimbare. Nu neapărat de oameni, ci de mentalitate. De mod în care facem lucrurile. Ar fi trebuit să schimbăm sloganul „regulile sunt făcute pentru a fi încălcate” cu „nu am dreptul să mă aștept ca altul să respecte regulile, atâta timp cât nici eu nu o fac”. Și să învățăm să fim corecți. Să ne vedem fiecare de treaba lui, așa cum știm mai bine. De la măturător până la președinte. Pentru că sistemul suntem noi. Fiecare suntem o rotiță a lui. 

Colectiv nu ar fi trebuit să fie altceva decât un club. A devenit numele unei tragedii. Și, dacă tot s-a întâmplat așa, ar fi trebuit să fie cenușa din care să renască o națiune. Din păcate pentru oamenii care au murit acolo și din păcate pentru noi toți, a fost doar atât: cenușă. Pasărea noastră Phoenix n-a mai renăscut. A murit acolo, într-un buncăr de beton, sufocată de fumul toxic al unui burete care ardea pentru că cineva a încălcat regulile. Și le încalcă în continuare. 

30 octombrie 2015. Seara în care România n-a mai renăscut.

Uriaşii cu picioare de zahăr topit

foto: gomexico

Avem, ca naţie, obiceiul de a ne crea idoli doar ca să-i distrugem, după o vreme. Mai cu seamă în politică facem asta. Îi construim, îi umplem de calităţi, îi urcăm undeva, cât mai sus, doar pentru ca, la un moment dat, să-i lovim cu bâtele ca pe o piñata din care curg, în loc de bomboane, toate defectele pe care am refuzat cu obstinaţie să le vedem la început.

Primul Mesia a fost Emil Constantinescu. Oamenii au văzut în el un nou Alexandru Ioan Cuza - iar candidatul la preşedinţie a cultivat şi speculat asemănarea fizică - şi o şansă de a curăţa România de orice reminiscenţă a comunismului întruchipat de contracandidatul său, Ion Iliescu. Nici măcar şarjele actoriceşti - celebra întrebare adresată lui Iliescu, însoţită de gestul de a-şi scoate ochelarii "dumneavoatră credeţi în Dumnezeu?" - nu au ridicat o sprânceană electoratului.

După ce acelaşi preşedinte providenţial s-a dovedit a fi unul slab, fără vână politică şi cu decizii păguboase pentru politica din zona Balcanilor, oamenii au început să vadă. Şi să critice. 

Al doilea şi cel mai longeviv Mesia politic a fost Traian Băsescu. Grobian, dar "de-al nostru", promitea să fie cel care să-l înfrângă pe "ciocoiul" Năstase  (oare cât o să mai gândim ca la 1907?). Cel datorită căruia aveam "să trăim bine". N-a fost aşa. Dimpotrivă. Economia s-a dus în cap iar corupţia a crescut.

Fostul preşedinte care, timp de 10 ani, a strâns în uşa Cotrocenilor degetele Serviciilor Secrete, acum se simte încolţit şi scuipă venin. De fapt, adevăruri. Fireşte, contribuţia sa la caracatiţa letală care a devenit Sistemul a fost substanţială, fapt care îl face rizibil când vorbeşte despre justiţia trunchiată.  Dar până acum un an, a avut parte de apărători sinceri şi pasionali, care luptau feroce pentru "singurul preşedinte care vrea eradicarea corupţiei". Oameni care te-ar fi sfâşiat într-o clipă dacă ai fi îndrăznit să spui că el, chiar el e "pacientul zero" al ciumei şpăgilor şi şantajului. Aceiaşi oameni îl ridiculizează acum. Acum, când personajul îşi arată adevăratele culori. Cele în care era zugrăvit de la bun început, dar peste care un popor întreg a lipit abţibilduri ca să nu vadă.

Al treilea a fost Klaus Iohannis. Era salvarea ţării în faţa "ciumei roşii". Online-ul era plin de "oricine, numai Ponta NU!". OK, dar chiar oricine? E drept, unii au început să aibă dubii după replici ca "ghinion", dar şi le-au redus rapid la tăcere. El avea să fie preşedintele "neamţ", "progresist", "european" pe care ni-l doream. Nimeni nu-l vedea prea tăcut, nelalocul lui în diplomaţia mondială şi complet lipsit de charisma necesară unui şef de stat. Abia după ce, de nervi, şi-a aruncat paltonul pe maşina care îl lăsase la o întrunire internaţională, după ce soţia lui a făcut nişte gafe de protocol, după ce s-a văzut că nu e capabil nici măcar să citească de pe foaie, cu noimă, un text, necum să-l slobozească direct din propria-i minte, abia atunci au început unii să se îndoiască.

Al patrulea Mesia e Dacian Cioloş. Văd un festival întreg de laude şi încântare la adresa "platformei lui Cioloş" - în fapt, o listă de deziderate adaptabile oricărei formaţiuni politice implicate în alegeri. Deziderate, nu măsuri, nu politici. Dorinţe. Aşa, ca lista pentru Moş Crăciun. Adică, nimic concret. Un soi de wishlist pe care poporul ăsta masochist îl are încă din decembrie '89. Şi pe care nu i le concretizează nimeni.

În schimb, diverşi Mesia găunoşi promit, din patru în patru ani, îndeplinirea lor. Tare mi-aş dori să învăţăm să privim cu ochii deschişi de la bun început, nu să-i deschidem abia după ce ne luăm palme peste ei. Din păcate, părem să avem memoria unui caras auriu. 

P.S. Pe Nicuşor Dan nu l-am inclus pe această listă. Nu pentru că nu ar fi fost investit cu aşteptări şi încredere, ci pentru că, în cazul lui, par a fi mult mai mulţi cei care reuşesc să-l vadă deja, aşa cum e: un om mic cu ambiţii mari şi fără strategii sau mijloace de a le realiza. O piñata în care nu există nici măcar o bomboană cip.

Morții guvernului și ANAF-ului

foto: gadgette.com

Nu, nu e înjurătură. E știre. Chiar știrea săptămânii, dacă-mi permiteți. După umila mea părere, bate tot. Și avioanele de luptă trimise încoace de aliați (la mișto, ca să deturneze atenția lui Putin dinspre Siria, but why did it have to be us?), și eliminarea taxei radio-tv, și listele electorale, și tot.

Ce vrea „cel mai bun guvern din ultimii 26 de ani”? Să le pună brățară morților. O să vă gândiți că e o nouă tradiție „păgână, importată de la americani, ca mizeria aia de Halloween pe care noi nu îl serbăm pentru că suntem daci liberi”. Nu, va fi o nouă tradiție fiscală. Pentru că, dragii mei, Guvernul vrea morții cu brățări ca să identifice firma de pompe funebre care i-a așezat întru odihnă veșnică.

Nu pot să nu mă întreb, în primul rând, ce se va întâmpla mai exact dacă firma respectivă are o problemă. Se dezgroapă mortul, sau, pur și simplu se îngroapă cu o mână afară, să i se vadă brățara? Așa cum își țin meltenii ceasul, „să să vază că ie dă firmă”? Și dacă se dezgroapă mortul, se descoperă că firma aia a făcut mânării (iertat să-mi fie jocul de cuvinte), ce se face mai departe? Se „dezîmbălsămează” mortul? I se înfige un țăruș în inimă, ca la vampiri? Se ia și i se pune familiei aparținătoare pe masa din sufragerie?

Uite, vă dau gratis o idee de afacere: fabrică de brățări de identificare pentru morți. Deși, având în vedere că noua modă se aplică deja de luna viitoare, sunt sigură că niște băieți deștepți s-au apucat să le producă.

Guvernul zice că brățările astea trebuie să fie, firește, din materiale nebiodegradabile. Să vedeți fițe și pe lumea ailaltă acum. „Păi ce, băăă, io am brățară din oțel, ca săracii? Io am de platină, băăăă, că am fost șmecher și șmecheria o iei cu tine când te duci!”

Apropo de lumea ailaltă, oare se va ajunge la punctul în care Sfântul Petru să stea la poarta Raiului cu un catastif în mână unde să fie notate, nu păcatele sau faptele bune, ci date despre situația fiscală a firmei care s-a ocupat de răposați? „Dumneavoastră? Hm, v-au înmormântat cei de la firma X... Ah, ne pare rău, noi nu mai lucrăm cu ei pentru că nu sunt cu taxele la zi. Încercați un etaj mai jos, la colegii din Iad. Ei nu sunt așa pretențioși și puteți ajunge la o înțelegere. Următorul!”

În același context, Guvernul a calculat și de câți oameni e nevoie ca să care un sicriu. Cică de 3. Minimum. Acuma, nu știu, mie mi se pare cam descentrat așa, dar eu nu-s tehnocrată și la matematică n-am excelat. Au zis ei că greutatea medie a unui adult e de 70 de kilograme. O fi, nu zic. Dar dacă nu e? Adică, dacă răposatului i-au plăcut viața și șaorma și trage spre sută? Vine firma de pompe funebre cu cântarul? „Are 85. Cum facem, lăsăm așa? Treaba dumneavoastră, dar trebuie mai aducem un om și vă costă mai mult.”

Ce doream să zic, cumva mă bucur că Guvernul a ajuns să se ocupe de morți. Înseamnă că tehnocrații chiar sunt realiști. Și-au dat seama că, pentru vii, nu-s în stare să facă mare lucru.

P.S. Sper, totuși, că e doar o farsă de Halloween a unor jurnaliști. Altfel, e o farsă perpetuă a unor guvernanți.

Fetița cu o viață mică

foto: belle-epoque-dolls.com/

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti... 

A fost odată ca niciodată o fetiță. Mică, foarte mică. Atât de mică încât a fost nevoită să-și fabrice o viață pe măsura ei. Pentru că, dragii mei, întreaga ei viață, cea pe care le-o povestea cunoștințelor de ocazie, era fabricată. Custom made.

Iar ei, bieții, credeau. Credeau de pildă că, deși fetița asta studiase, lucrase și trăise mulți ani într-o țară străină - să zicem Anglia - hotărâse brusc să uite engleza. Și nu mai vorbea boabă din limba lui Shakespeare.

Fetița asta - care se prezenta drept croitoreasă - spunea că a făcut rochii pentru cele mai elegante femei din lume. Cu toții credeau. Până când ajungeau să descopere că nu există nici măcar un petic de pânză care să-i poarte urma acului.

V-am zis, vorbim despre o fetiță mică. Foarte mică. Și totuși, ea povestea oricui voia s-o asculte cum a înfrânt ea oști întregi de bărbați înarmați și răi. Pentru că ea putea. Putea orice. Putea să stârnească rebeliuni la școală, pe vremea unui regim asupritor, care, pentru așa îndrăzneală, a trimis-o la muncă silnică. Ceea ce nu se mai întâmpla de mult, dar fetița asta mică nu se încurca în repere istorice.

Ea putea și să spună că se știe din leagăn cu oameni pe care nu-i văzuse niciodată. Dar, cum viața și-o fabricase exact pe măsură, putea spune orice. O mai slăbea pe la cusături sau îi mai adăuga un clin, în funcție de cel pe care-l avea în față. Uneori uita unde a înfipt câte un bold în această viață inventată, așa că se mai și înțepa în el. Dar trecea, grațioasă, peste incident și se îndrepta către următorul ascultător. Spun „ascultător” și nu „prieten”, nici măcar „amic”, pentru că ea căuta doar un public în fața căruia să joace rolul momentului.

Și juca atât de bine, încât nici ea nu mai știa cine e în realitate, sub toate măștile și istoriile inventate.

De fapt, fetița era într-adevăr croitoreasă. Dar nu de rochii, ci de povești. Despre ea, despre oameni. Și mai croia ceva: drum pentru ea însăși, în viața celor care aveau nenorocul să o creadă. Asmuțea prietenii unii împotriva celorlalți, pentru ca, după ce se așeza praful, să-și netezească viața croită la comandă, s-o modifice pe ici, pe colo și s-o ia de la capăt. 

A fost odată ca niciodată o fetiță. Mică, foarte mică. Atât de mică încât a fost nevoită să-și fabrice o viață pe măsura ei.

Partidul de buzunar, uninominalul și accesul la putere

foto: gabrielbodnariu.blogspot.com

Să mă scuzați dacă nu mă revolt că nu ne întoarcem în anii 90, când erau 244 de mii de partide, partidulețe și partidulicuțe. Dar eu cred că un partid ar trebui să fie reprezentativ; altfel, nu prea își are rostul.

Ce sens are să aglomerezi un buletin de vot cu 50 de partide a câte 4 membri bucata? Oricum nu ating pragul de 5%. Și dacă l-ar atinge, s-ar transforma într-un soi de elastic de care să tragă marile partide, în încercarea de a-și obține o majoritate. Una extrem de volatilă.

Aud că se restricționează accesul cetățenilor la putere? Păi cum așa? Accesul cetățenilor la putere este votul. În primul rând votul.

În loc să ne crizăm că nu poate participa la alegeri vreun partid mai mic decât grupa mijlocie de la grădinița din cartier, nu mai bine ne-am supăra că s-a renunțat complet la ideea de vot uninominal pur? În două tururi, ca la președinție? Și că acum vor ajunge iar o groază de nechemați în Parlament, agățați de câte o locomotivă care va fi cap de listă?

În loc să facem spume că nu intră în cursă mini-partidele, nu mai bine cerem ca, peste patru ani, să putem vota UN OM, și nu un catalog întreg? Pentru că, dragii mei, abia aia înseamnă responsabilizarea politicianului. Nu când intră cu valul. Ci când tu, Ghiță Bumbea din circumscripția X, te duci și-l iei de guler și-i spui, cum fac americanii „Domnu' deputat, EU te-am pus acolo pe DUMNEATA. Mintea ta și mâna cu care votezi îmi aparțin pentru următorii 4 ani. Ești al meu. Mie îmi dai socoteală.”

Eu nu vreau 700 de partide. Vreau doi oameni. Deputatul MEU și senatorul MEU. Abia asta înseamnă să am acces la putere.

Cod Penal vs Cod Vestimentar

foto: cloudfront.net

Mă consider un om cu mintea deschisă. Nu semnez scrisori care limitează drepturile civile ale altor oameni, nu cred că rostul femeii e doar să facă sarmale și copii (cu excepția cazului în care atât își dorește ea) și nu cred că locul câinelui e în lanț. Mă rog, sunt mai multe aspecte în care vederile mele nu coincid cu cele conservatoare, dar n-am de gând să le enumăr pe toate.

Într-o privință, însă, sunt destul de strictă: adecvarea ținutei. La funcție, la ocazie, la loc, la momentul zilei.

Nu cred că e OK să porți rochie lungă cu paiete și spatele gol când iei micul dejun pe o terasă, în parc, la fel cum nu mi se pare în regulă să porți trening la Ateneu.

foto: fiercelyglamazonian

Sunt prezentator de știri și detest ținutele office. Dar, slavă Domnului, după ce intră publicitatea pe post, pot să-mi abandonez sacoul pe spătar și să revin la tricourile mele lălâi, cu mesaje tembele gen ”I miss you when I'm bored”. Sau cu pisici. Sau cu capete de mort. Sau cu ”rich and famous”. Le-aș purta și la știri, dar știu că nu „cadrează”.

Nu sunt o conformistă și, dacă aș lucra într-o bancă sau într-o companie unde ținuta office ar fi obligatorie, cred că aș sfârși într-o cumplită depresie.

Dar când ești ministru și mergi la întâlniri oficiale, practic, taman ce-ți exerciți funcția, cred că, oricâte haine cool și hip și mișto ai avea, e bine să te îmbraci altfel decât o faci când bei un cappuccino cu fetele, la mall. Sau, în fine, un ceai la vreo crâșmă hipsterească. Chiar și ținutele office pot fi cool. Dacă mă uit la Olivia din Scandal, la Mrs. Underwood din House Of Cards sau la Jessica din Suits... Wow. Trebuie doar să-ți pese.

foto: thestitcherati.com

Și nu, nu-mi spuneți că sunt superficială. Până la urmă, hainele pe care le porți înseamnă respect față de ceilalți. Sau, dimpotrivă, lipsa lui. Dacă ești ministru și mergi, în calitatea asta, la o întâlnire oficială, îmbrăcată hippie- grunge- claiepestegrămadă, înseamnă că nu dai pe interlocutori nici o Prună ceapă degerată.

Să presupunem că nu presupunem nimic

- Bună ziua, aș vrea să lucrez aici, ca barman.

- Ce experiență aveți?

- Am absolvit trei facultăți, am un doctorat luat la Harvard și am mai făcut niște specializări post-universitare. A, da, și am condus o multinațională în ultimii 5 ani. Bineînțeles, am făcut și curs de bartending, altfel nu veneam aici.

- ...

- De ce tăceți? S-a dat postul? Că anunțul încă e pe ușă...

- A, nu, dar nu vă putem angaja.

- Păi de ce?

- Pentru că sunteți supracalificat.

- Ce importanță are?

- Păi are, că, pe dumneavoastră postul de barman nu o să vă satisfacă.

- Domnule, dar dacă asta îmi doresc, ce treabă ai dumneata?

- Îmi pare rău, nu se poate. Cu studiile dumneavoastră, cu stilul de viață cu care sunteți obișnuit, ce să căutați la noi?

- Domnule, încă o dată îți zic: eu asta îmi doresc să fac. Nu mai vreau corporație, cu studiile nu mai fac nimic, vreau să mă liniștesc la cap și să lucrez aici, în barul vostru de pe plajă.

- Păi io vă cred, dar noi nu suntem ce vă trebuie.

- De unde știi dumneata ce-mi trebuie mie? Adică, îți imaginezi că ai putea ști mai bine decât mine?

- Păi... la ce pregătire și la ce experiență aveți, la un moment dat o să vă doriți altceva. Și e păcat să vă pierdeți vremea așa.

- Te-ai gândit că poate am senzația că vremea am pierdut-o până acum?

- Eh, așa gândiți în momentul ăsta. Dar mâine-poimâine primiți vreun post de CEO plătit cu un milion pe an și ne lăsați cu ochii-n soarele ăsta frumos. Păi nu știm noi cum merge treaba?

blogs.cornell.edu

Normal, ăsta e un dialog imaginar. Dar real, în același timp. De la oameni de HR la oameni pur și simplu, toți credem că știm mai bine ce își dorește celălalt. Ce merită celălalt. Presupunem că, dacă noi ne considerăm neîndestulători pentru el/ea, și reciproca e valabilă. Că și celălalt ne vede ca pe o piatră de hotar. Ca pe o toană de moment. Ca pe un „ceva” numai bun până la „altceva”. „Ești prea bun pentru jobul ăsta”, „ești prea bună pentru mine” „ești prea talentat ca să-ți irosești viața așa”, „sunt sigur/ă că, dacă apare ceva mai bun dispari și mă lași baltă” și tot așa. Cum ar fi dacă, atunci când omul din fața noastră ne spune ce își dorește, l-am crede? „Vreau jobul ăsta”, „te vreau pe tine”, „îmi doresc să fac asta”.

Dacă am înceta să mai facem presupuneri? Dacă nu am mai reacționa la ce credem noi că se va întâmpla, și am începe să reacționăm la ce se întâmplă cu adevărat? Dacă ne-am suprima convingerea că știm mai bine ce merită și vrea celălalt?

Și dacă, atunci când un om ne spune că-i suntem destul, l-am crede? Cum ar fi?

- Bună ziua, aș vrea să lucrez aici, ca barman.

- Ce experiență aveți?

- Am absolvit trei facultăți, am un doctorat luat la Harvard și am mai făcut niște specializări post-universitare. A, da, și am condus o multinațională în ultimii 5 ani. Bineînțeles, am făcut și curs de bartending, altfel nu veneam aici.

- Păi hai să vedem cum merge. Bine ați venit.

Turcia: repetiţie cu costume şi morţi

foto: usa today

Concluziile mele după deranjul de aseară, de la turci:

• A fost foarte simpatic să identific, în diversele informaţii (sau zvonuri) care circulau online, cele două şcoli de propagandă, rusă şi americană. E foarte american să spui, de pildă, că dictatorul nenorocit se teme de furia poporului şi vrea să ceară azil pe la nemţi şi englezi; e perfect ruseşte să tai accesul la social media şi să spui că totul e sub control şi "elementele destabilizatoare" au fost anihilate de susţinătorii preşedintelui ales democratic. 

• A fost, cred, prima dată în ultimii mulţi ani când americanii nu au condamnat/dezavuat/stuchit în ochi violenţa împotriva civililor. Şi nici ruşii nu s-au declarat prea îngrijoraţi de smardoiala politico-militară de la Ankara şi Istanbul. 

• Şi ruşii, şi americanii s-au comportat ca nişte băeţ care şi-au aruncat în ring câinii de luptă şi, de pe margine, aşteaptă să vadă care are muşcătura mai puternică şi pragul de durere mai ridicat. 

• Cred că noaptea trecută am asistat la o repetiţie cu costume. Doar că, pentru a menaja actorii principali, la repetiţie au participat dublurile de lumini. 

Spectacolul s-a încheiat când a fost pusă în circulaţie sintagma "puterea desemnată prin vot democratic". Actorii s-au demachiat, reflectoarele s-au stins, recuzita a fost băgată înapoi în depozit... Doar petele de sânge de pe caldarâm au rămas în urma piesei de teatru, ca nişte programe de spectacol boţite şi aruncate sub scaun. Păcat că morţii nu-s de mucava.