Oameni care (nu) ne trebuie

foto: babaimage.com

Au spus-o alții. Au tot spus-o, așa că m-am ferit s-o spun și eu. Dar sentimentul se acutizează și a ajuns în punctul în care trebuie să-l scot, să-l țin de gât și să-l privesc în ochi: cea mai mare pierdere a anului trecut au fost oamenii. Și, dacă tot au spus-o mulți, înseamnă că o fi fost ceva în aer, de vreme ce atâția am simțit la fel.

De fapt, mă întreb dacă alungarea sau retragerea unor oameni din preajma noastră a fost cu adevărat o pierdere sau, mai degrabă, o curățire. O primenire. O cernere.

Uitându-mă la poveștile altora și la poveștile mele, constat că limpezirea asta de oameni-care-nu-ne-trebuie a atins cam toate felurile de relații interumane. Prietenii, amoruri, legături profesionale...

Mai cu seamă închipuiții au fost cernuți de sita lui 2016. Cei care fie se cred ceva ce nu sunt, fie îi mint pe ceilalți cu asemenea măiestrie încât ajung să-și creadă propriile povești.

Cei care - superficiali - prețuiesc o situație vremelnică mai mult decât loialitatea de durată. Deși, la rându-le, nu sunt chiar în măsură să împartă judecăți.

Cei care - scamatori - pretind că pansează rănile cu iluzii. Nu-s scamatori, doar șarlatani.

Cei care văd în tine un challenger, și nu un partener profesional.

Da, chiar a fost o curățire. O primenire. O cernere. Și tare bine că a fost. Să nu vă pară rău! În felul ăsta, au rămas doar oamenii-care-ne-trebuie. Oamenii care trebuie. Oamenii.