Al doilea pas: Escrocul
- Ce ai?
- Nu știu cum dracu’ să fac... Mi-a blocat Fiscul conturile pentru o sumă de rahat, iar de la editură m-au sunat acum că n-avem cum să plătim hârtia. Ăla cu hârtia o să plece, n-o să putem onora comenzi, deci n-o să încasăm, după aia iar o să...
- Îți dau eu.
Și pe mine mă iau prin surprindere vorbele astea. Îi dau eu? Da, am niște bani puși deoparte. Nu-s mulți, dar poate că-l ajută pe D.
- Nu vreau, Graso, cum să-mi dai tu?!
- Nu-mi mai spune Graso, că te pocnesc.
- Păi e doar o vorbă de alint, la fel ți-aș spune și dacă ai avea douăj’ de kile udă. Nu înseamnă că ești grasă, ce-ai? Dar nu despre asta e vorba. N-am cum să iau banii tăi.
- Ba da. E doar un împrumut, nu ți-i fac cadou. Când îți deblochezi conturile, mi-i dai înapoi.
Îmi spune suma, îi las în contul de card fix banii ăia și-l trimit la bancomat. Da, cu cardul meu. Am încredere în el. Se întoarce cu cardul, cu banii și cu chitanța. Și cu lacrimi în ochi.
- Să știi că nimeni, niciodată, n-a făcut așa ceva pentru mine. O să ți-i dau înapoi, auzi? O să ți-i dau.
*
- Nu mai pot! Chiar nu mai pot. M-am mutat în București ca să-mi fie mai bine, nu mai rău! Îmi bag picioarele în tot și mă-ntorc la Alexandria!
Stăm amândoi în bucătăria mea. Bem cafea și fumăm. E adevărat, îi e greu. Tare greu. Conturile îi sunt în continuare blocate, are tone de lucru la serviciu - o firmă care face proiecte pentru obținerea de fonduri europene – are tot felul de belele. Și are de plătit chiria pentru garsoniera în care locuiește. Unde eu n-am fost niciodată. Așa-i, nu mi-e ușor să-mi părăsesc zona de confort. Dar suntem împreună de ceva vreme. Cum să plece din oraș?
- Cum adică pleci?
- Păi ce să fac, Graso? Să mă ambiționez să stau în București și să mă târăsc ca șobolanul? Nu e corect nici față de tine, nici față de mine. Pur și simplu nu e OK.
- Fă-mă să pricep: tu vrei să pleci la Alexandria pentru că acum, în momentul ăsta, nu te descurci cu banii?
- Exact.
- Și cu mine ce faci? Gata, renunți la relația asta pur și simplu?
- Păi ce să fac? Tu n-ai nicio vină.
- Poți să stai aici, dacă vrei.
M-am îndrăgostit de el. Asta e. O fi de la aprinzătorul de aragaz. De fapt, ne-am spus „te iubesc”. Amândoi. Cum să-l las să plece așa? Cum să-l las să ia o decizie ca asta la nervi, din pură frustrare? Nu.
*
Își aduce lucrurile. Genți, sacoșe, toate pline. Îi făcusem loc în dulapuri, în sertare. Ne apucăm de despachetat. Îi sună telefonul.
- Aaaa, acum ați venit? Păi cum să facem, că eu astă seară nu ies... Mda. Hai, lasă, că ne vedem altă dată și vorbim. Unde mergeți? A, acolo. Aha. Bine, păi hai că mai vorbim și ne-ntâlnim noi cumva. Bine, bine, pa.
Îl privesc întrebător.
- Niște băieți din Alexandria. Au venit încoace și ies la o bere.
- Și?
- Păi ziceau să vin și eu.
- Păi du-te.
- Cum să mă duc? Și te las așa?
Niciodată n-am fost femeia-iederă. Pentru că nici mie nu-mi place să fiu urmărită pas cu pas. Cred că fiecare are nevoie de spațiul lui, de prietenii lui și de ieșirile lui.
- Mă lași așa, cum?
- Nu știu... Mi se pare aiurea să te las singură în prima seară de când ne-am mutat împreună.
Drăguț.
- Rahat. Doar nu pleci pe Lună.
- Ei, am eu așa, ca o superstiție.
Și de cucuvele îi e frică lui D. Prostii.
- Termină cu tâmpeniile. Du-te la bere și le aranjăm mâine pe astea.
*
Îmi scrie de la bere. Mereu, când iese cu băieții – sau când pleacă la Alexandria – îmi scrie. Cel mai simpatic e atunci când se pilește un pic și începe să-mi facă declarații fierbinți, scrise cu litere încurcate. Sunt amuzante și înduioșătoare, cumva.
If he doesn’t text you when he’s drunk, you ain’t the one.
Well, I guess I am.
*
Îmi place viața asta domestică, normală, cu D. Mergem împreună la cumpărături, uneori. Casierele de la supermarketul din cartier se uită la noi cu drag. Pe mine mă știu de mult și se bucură să mă vadă iar fericită și zâmbitoare. Iar pe el îl plac. Mereu are un zâmbet, o glumiță sau un compliment pentru ele.
Facem și planuri pentru casă. Ar vrea s-o cumpărăm împreună și s-o aranjăm. Amândurora ne place mult dușumeaua de scândură și asta ar vrea să pună în tot apartamentul.
Se-nțelege bine cu pisica. Și el a avut un motan. La început, pisicii mele îi era frică de D. Când îl vedea, făcea ochii mari și fugea kamikaze, așa, drept printre picioarele lui. În timp, s-a calmat. Se bagă chiar în pat, lângă el, și toarce.
*
D. are sinuzită cronică. Și dureri cumplite. Ca să nu mă trezească, își petrece nopți întregi în bucătărie, cu laptopul. Uneori îl aud când se duce la baie să-și pună apă fierbinte pe frunte. Atunci mă ridic din pat și îi pregătesc inhalații cu ceaiuri sau cu uleiuri volatile. Îl ajută, măcar puțin. Și mă simt bine când reușesc să-l ajut. E un om bun și merită oameni buni. Merită să-i fie bine.
*
Tot nu i s-au deblocat conturile. Nu-i e ușor. Nu prea mă poate ajuta cu cheltuielile casei, așa că stabilim ca eu să mă ocup de asta, iar el, de ieșiri. Fair enough. Să nu se simtă întreținut. Știu că asta e important pentru un bărbat. Să nu se simtă neputincios. Să nu se simtă inutil. Știu.
*
De Crăciun, mergem la ai mei la masă. Ai mei par să-l placă. Mătușa mea îl privește cu oarecare suspiciune, dar e normal. Nimeni nu-i destul de bun pentru mine; așa crede ea. D. pare să fie, totuși. Cu unchiu-meu vorbește despre cărți, despre muzică; râd împreună, își spun bancuri. E bine. Chiar și mătușă-mea râde. La plecare, unchiul meu îi face cadou chitara lui.
D. îi place mult pe ai mei. Îmi spune ce oameni buni sunt și treabă minunată au făcut crescându-mă.
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează numai dacă ai identitate și cunoști și cuvinte care nu fac referire la părți anatomice sau rude pe linia maternă.