Partid de guvernare: pierdut strateg. Îl declar nul

foto: bugetul.ro

Sunt șocată. Ce dracu', numai eu mă uit la House of Cards? Liviu Dragnea, printre toate defectele, are o mare calitate. De fapt, o avea: era un strateg excelent. Ori e foarte speriat, ori și-a scăpat minionii din mână.

Păi domnu' Dragnea, tre' să vă-nvăț io? Toate prevederile ordonanțelor - făcute proiecte de lege și trecute prin Parlament. Așa trebuia. Nu cred că aveați emoții cu votul din legislativ. PSD e cel mai disciplinat partid ever și, cu tot cu ALDE, aveți Parlamentul în buzunarul de la piept. Electoratul dumneavoastră v-ar fi iubit și mai tare - „vezi, dom'ne, ce transparenți sunt?” - iar ceilalți n-ar fi avut ce să comenteze - „ptiu, nenorociții, la asta nu ne așteptam”.

Ministrul Justiției, la rândul lui speriat și mai ales timorat de faptul că ideile alea nu-i aparțin, n-a fost capabil să facă față cu un minimum de eleganță și de amabilitate tirului de întrebări legitime puse de reporteri, așa că a reușit să fie doar arogant și încurcat.

Pe scurt: omul care i-a făcut „cheia” lui Geoană în 2009, care a reușit - fără loc, e drept - referendumul de demitere a lui Traian Băsescu în 2012 și care a tras după el partidul pe care îl conduce la o majoritate amețitoare în Parlament nu mai e. S-a stricat.

Altă întrebare!

Dreptatea urii

Ce bine. Ce bine că societatea reacționează și nu mai vrea infractori, dovediți sau nu, în funcții-cheie. Ce bine că oamenii se documentează, compară surse și nu mai înghit pe nemestecate opinii pe care unii și alții le vând drept informații. Ce bine ar fi să fie așa!

Doar că oamenii revoltați de protejarea corupților s-au bucurat că le-a stat în frunte un domn care contestă o decizie definitivă a instanței pentru că „nu e bună”. Decizie care stabilește fără echivoc că domnul în cauză a dobândit - împreună cu soția sa - un imobil pe baza unor acte false. Imobilul respectiv i-a adus o grămadă de bani din chirii, bani pe care nu-i dă înapoi, deși sunt obținuți în mod fraudulos, de pe urma unui bun care nu-i aparținea de drept. Și nici domnul, nici soția nu au dosar penal pentru uz de fals, așa cum ar fi fost normal.

Același domn a cerut modificarea Codului Silvic în așa fel încât să fie convenabil pentru o companie străină care fură lemn din pădurile României. Nici asta nu ne supără, dimpotrivă. Îl aplaudăm în extaz când vorbește despre voința suverană a poporului și despre găștile de corupți.

Vorbim despre noțiuni juridice pe care nu le cunoaștem și pe care cei mai mulți dintre noi nici nu se deranjează să le caute măcar pe google - există destule site-uri unde se pot găsi acte normative și articole pe deplin lămuritoare.

Închidem ochii cu îngăduință în fața ilegalităților comise de „ai noștri”, dar le-am vrea plătite cu sânge pe cele comise de „ai lor”.

Nu ne mai obosim să ascultăm și să gândim. Suntem prea ocupați să găsim contraargumente încă de la primul cuvânt al interlocutorului, dacă îl bănuim măcar că are un punct de vedere diferit.

Ne-am transformat, cu toții, în talibani. Nu mai există discuții în contradictoriu, doar războaie. Nu contează câte victime sunt, dacă sunt vinovate au ba; nici măcar ce e adevărat nu mai contează. E o luptă între percepții, nu între fapte.

Contează cine construiește perdeaua de fum cu mai multă măiestrie. Cine speculează momentul. Cine reușește să canalizeze energiile și... ura.

Aici s-a ajuns. La ură. În cea mai crudă și dezbrăcată formă a ei. Nu mai e despre dreptate. E despre dreptul de a urî. Pentru că atunci când urăști e ca atunci când iubești. Nu e nevoie de argumente.

Ce bine ar fi ca societatea să reacționeze și să nu mai vrea infractori, dovediți sau nu, în funcții-cheie. Ce bine ar fi dacă oamenii s-ar documenta, ar compara surse și n-ar mai înghiți pe nemestecate opinii pe care unii și alții le vând drept informații. Ce păcat că nu-i așa!

Ce gust are cafeaua?

foto: naturopathiccurrents.com

Undeva, pe o stradă dintr-un orășel cochet, erau cinci cafenele. În oraș, doar doi cafegii: T și Ț. Dintre cele cinci cafenele, două cumpărau boabe de măcinat de la cafegiul T, iar celelalte trei, de la cafegiul Ț. 

Nu-i vorbă, toate cafenelele aveau mușterii. Parcă mai mulți veneau să bea cafea de la Ț. Dar cârciumarii nu se supărau, trăiau în bună pace și încercau să-și servească mușteriii cât mai bine. Oamenii erau mulțumiți, veneau să-și bea cafelele și să-și mănânce deserturile, se întâlneau cu amicii, discutau de ale lor, plăteau consumația și plecau să-și vadă de treabă.

La un moment dat, mușteriii celor două cafenele care se aprovizionau de la T au început să spună despre mușteriii cafenelelor care se aprovizonau de la Ț că sunt proști, needucați și leneși. Ba chiar să zică despre ospătarii concurenței că le pun ceva în cafea mușteriilor.

Din vorbă-n vorbă, băutorii de cafea T au ajuns să ceară ca toate cele trei cafenele Ț să fie-nchise.

Mușteriii T au început să-i aștepte în stradă pe lăptar, pe măcelar și pe băiatul cu ziare, să le spună că, dacă mai aduc marfă la cafenelele Ț, ei nu le mai calcă pragul prăvăliei. Unii s-au speriat și s-au întors din drum, alții au ridicat din umeri și au intrat să lase ce-aduseseră - era plătită marfa, contractul e contract.

Ospătarii de la cele trei cafenele se uitau și nu le venea a crede: printre mușteriii revoltați erau și foști colegi de-ai lor. Duseseră împreună tăvi, urcaseră scaune pe masă și măturaseră împreună podele după ce ultimul mușteriu plecase. Unii renunțaseră cu totul la ospătărie, dar alții se angajaseră la concurență. La cele două cafenele T. Și-acum le strigau în față tot felul de sudălmi.

Cum, necum, cele trei cafenele Ț s-au închis. Ospătarii n-au murit de foame - unii s-au lăsat de meserie; alții s-au angajat la T sau și-au făcut chioșcuri unde vindeau cafea. De-acum, cârciumarii celor două cafenele rămase aveau de unde-alege ospătari. Așa că celor pe care-i aveau deja le-au scăzut simbria și le-au spus că pot pleca, dacă vor. Era deja plin în piața mare de oameni cel puțin la fel de pricepuți într-ale ospătăriei.

Mușteriii s-au împrăștiat pe la alte cârciumi din oraș, unii își cumpărau cafea de la chioșcuri, alții își făceau acasă. Unii - puțini - au început să meargă la cele două cafenele T. Atunci și-au dat seama că, de fapt, cafeaua e la fel.

L-au căutat pe cafegiul Ț, să-l întrebe cum de se poate una ca asta. L-au găsit în cea mai scumpă cârciumă din oraș, la masă cu cafegiul T. Când au auzit întrebarea oamenilor, cei doi cafegii s-au pus pe râs. Și au hohotit minute-n șir. După ce, în fine, s-au liniștit, au răspuns așa:

- Oameni buni, noi doi suntem frați. Vindem aceeași cafea. Toți cârciumarii cumpără de la noi. Voi, cei care o beți, îi dați gustul. Unii o beți amară. Alții îi puneți zahăr. Unii, lapte. Lângă ea, mai mâncați o prăjitură, un sandwich sau nimic. Nici cârciumarul, nici ospătarul nu îi dau gust. Dacă așa ați crezut, atunci nu știți să beți cafea. 

Dacă aș mai scrie pe facebook despre politică

Dacă aș mai scrie pe facebook despre politică, aș zice că Guvernul Grindeanu-Dragnea a greșit grav mergând „pe burtă” cu ordonanța privind grațierea, în loc să treacă proiectul prin Parlament, așa cum e normal. Tot grav a greșit lăsând posibilitatea grațierii a jumătate din pedeapsă TUTUROR infractorilor de peste 60 de ani, indiferent de faptă. Un violator/tâlhar/criminal/pedofil de 60 de ani nu e un moș decrepit de 98, pe care rudele să-l ia acasă doar ca să moară în patul lui. E, încă, un infractor periculos. Cum periculos e să iei decizii la grămadă.

Dacă aș mai scrie pe facebook despre politică, aș spune că e hilar să văd iscată o ditamai discuția despre amnistie și nerecuperarea prejudiciilor, pentru că:

- nu există ordonanță despre amnistie

- în ordonanța asta se spune clar, în art. 3, alin. 2 că „Grațierea este condiționată de achitarea despăgubirilor la care persoana condamnată a fost obligată prin hotărâre judecătorească definitivă, în termen de 1 an de la punerea în libertate.”

Așa că m-aș întreba câți dintre cei care își strigă opinia și-au format-o documentat și câți se bazează pe ce au auzit de la alții.

Dacă aș mai scrie pe facebook despre politică, aș spune că, în cazul infracțiunilor „white collar”, așadar nu al celor violente, închisoarea ar trebui să fie un „stimulent” pentru achitarea prejudiciilor, nu o pedeapsă în sine. De exemplu, în dosarul Microsoft aproape toată lumea e liberă, iar din prejudiciu s-a recuperat o parte infimă. Primordială ar trebui să fie recuperarea banilor, nu? Faptul că unii sau alții stau „priponiți” nu aduce bani la buget; dimpotrivă. În schimb nu aș permite grațierea celor care au comis infracțiuni violente, nici anchetarea lor în libertate, așa cum se întâmplă acum.

Dacă aș mai scrie pe facebook despre politică, aș spune că un președinte care azi merge la ședința de Guvern și le spune miniștrilor că e mulțumit de activitatea lor, apoi iese în stradă (îmbrăcat în roșu într-o mulțime unde se striga „ciuma roșie”, dar asta e treaba consilierilor lui de imagine) ca să vorbească despre „gașca de oameni cu probleme penale” și să-și exprime indignarea dă dovadă de o crasă impotență politică. Președintele are pârghii instituționale la îndemână; ieșitul în stradă nu e printre ele. Și nu consider acceptabilă nici dedublarea à la Victor Ponta - „ca președinte sunt mulțumit, ca cetățean sunt indignat.”

Dacă aș mai scrie pe facebook despre politică, i-aș spune lui Liviu Dragnea că, dacă organizează referendum pe tema familiei tradiționale, voi merge să votez împotriva modificării Constituției. Pentru că un partid de stânga ar trebui să aibă inițiative progresiste, nu conservatoare. Nu patriarhale. I-aș spune că, dacă a stat la masă cu dezastrul mondial care este Trump, nu era obligatoriu să-i împrumute ideile. Are și singur idei proaste.

Dacă aș mai scrie pe facebook despre politică, aș spune că e o mârșăvie să faci bază de date cu sute de mii de adrese de email și alte date personale sub pretextul unei (probabil, false) petiții pentru drepturile animalelor, ca o să folosești apoi pentru a convoca lumea la mitinguri.

Dacă aș mai scrie pe facebook despre politică, aș zice că discursul lui Iohannis din ajunul Unirii Mici a fost la fel de deplasat ca discursul lui Trump de la CIA. Iohannis a vorbit despre proteste, Trump despre cât de mare i-a fost publicul de la învestire. Inadecvați, amândoi.

Dacă aș mai scrie pe facebook despre politică, aș spune că m-am săturat de prieteni falși și lupi moraliști. De oameni care sunt gata să întoarcă lumea pe dos ca să găsească justificare unor acțiuni și unor vorbe doar pentru că aparțin celor pe care îi plac. Cu aceeași frenezie ar întoarce lumea pe dos ca să desființeze aceleași acțiuni și vorbe, dacă ele ar aparține celor pe care nu îi plac. M-am săturat de oameni care au uitat prea repede cum e să ai partid unic, televiziune unică, opinie unică. Și le vor înapoi. De oameni care vorbesc cu mine ca prieteni, dar care sunt gata să mă arunce în groapa cu lei. Pentru că, nu-i așa, „eu n-am nimic cu tine, dragă, tu ești fată mișto, dar nu puteai să lucrezi în altă parte?”. Sigur, cum să nu. Tu nu puteai să lucrezi în altă parte? 

Dacă aș mai scrie pe facebook despre politică, aș spune că, dacă Președintele României nu ar avea, la rându-i, probleme cu legea și nu ar încerca să răstoarne o hotărâre definitivă care spune că a obținut prin fals o casă de pe urma căreia a câștigat bani, aproape că l-aș crede când se delimitează de „gașca de penali”. 

Dacă aș mai scrie pe facebook despre politică... noroc că nu mai scriu.

Oameni care (nu) ne trebuie

foto: babaimage.com

Au spus-o alții. Au tot spus-o, așa că m-am ferit s-o spun și eu. Dar sentimentul se acutizează și a ajuns în punctul în care trebuie să-l scot, să-l țin de gât și să-l privesc în ochi: cea mai mare pierdere a anului trecut au fost oamenii. Și, dacă tot au spus-o mulți, înseamnă că o fi fost ceva în aer, de vreme ce atâția am simțit la fel.

De fapt, mă întreb dacă alungarea sau retragerea unor oameni din preajma noastră a fost cu adevărat o pierdere sau, mai degrabă, o curățire. O primenire. O cernere.

Uitându-mă la poveștile altora și la poveștile mele, constat că limpezirea asta de oameni-care-nu-ne-trebuie a atins cam toate felurile de relații interumane. Prietenii, amoruri, legături profesionale...

Mai cu seamă închipuiții au fost cernuți de sita lui 2016. Cei care fie se cred ceva ce nu sunt, fie îi mint pe ceilalți cu asemenea măiestrie încât ajung să-și creadă propriile povești.

Cei care - superficiali - prețuiesc o situație vremelnică mai mult decât loialitatea de durată. Deși, la rându-le, nu sunt chiar în măsură să împartă judecăți.

Cei care - scamatori - pretind că pansează rănile cu iluzii. Nu-s scamatori, doar șarlatani.

Cei care văd în tine un challenger, și nu un partener profesional.

Da, chiar a fost o curățire. O primenire. O cernere. Și tare bine că a fost. Să nu vă pară rău! În felul ăsta, au rămas doar oamenii-care-ne-trebuie. Oamenii care trebuie. Oamenii.