Familia este acolo unde eşti iubit

Am avut o copilărie fericită, pentru că am crescut într-o familie iubitoare, care a avut grijă şi de nevoile non-materiale ale copilului Laura Nureldin. Am avut parte de o familie cu care am putut mereu să vorbesc despre orice, care m-a învăţat să râd, să respect, să mă respect, să fiu pretenţioasă cu mine şi cu ceilalţi, fără să fiu arogantă.

Am avut norocul de a creşte într-o familie de oameni buni, corecţi, respectabili şi respectaţi, care m-au ajutat să devin adultul de azi. Am uitat să spun că familia care m-a crescut au fost bunica, bunicul, mătuşa şi unchiul. Mătuşa şi unchiul sunt fraţii mamei mele. În copilărie, mama nu a fost lângă mine atât cât, poate, şi-ar fi dorit. Tata a reapărut în viaţa mea anul trecut. Îl crezuserăm cu toții mort. Nu era. Aşa a fost viaţa. Mai am un frate de mamă, un frate şi trei surori de tată. Un tată vitreg şi o mamă vitregă. La şcoală mă ducea bona, minunata Tanti Lola, pe care toată lumea o credea bunica mea.

Ştiu, e complicat. Dar e familia mea. Poate cineva să-mi spună nu e o familie? Are cineva dreptul să-mi spună asta?

O familie poate fi formată dintr-o femeie şi un copil, un bărbat şi un copil, o femeie şi trei copii, un bărbat, o femeie şi niciun copil, două femei și niciun copil, doi bărbaţi şi cinci copii... Înţelegeţi voi. Dar chiar înţelegeţi?

Înţelegeţi că nimeni şi nimic nu vă dă dreptul să-i spuneţi unei femei sau unui bărbat care aşteaptă frângându-şi mâinile pe holul unui spital "nu aveţi dreptul să vedeţi pacientul, pentru că nu sunteţi aparţinător" când omul ăla care se zbate între viaţă şi moarte, într-un salon, e toată viaţa lui ? Înţelegeţi că nimeni şi nimic nu vă dă dreptul să încălcaţi un drept civil unor oameni care, ca toţi oamenii, plătesc taxe şi impozite? Da, un drept civil. Mai ales un drept pe care oamenii ăia nici măcar nu l-au revendicat.Nu încă. Dar poate că vor începe s-o facă acum, dacă tot aţi zgândărit chestiunea.

Iar dacă o vor face, eu îi voi susţine. Da, sunt hetero. Dar sunt şi om. Ca şi ei.

Jocul de-a vacanța

Oamenii se joacă. De-a orice. De-a succesul, de-a fericirea, de-a iubirea, de-a vacanța... chiar și de-a viața. Uneori uită unde se termină jocul și confundă planurile. Alteori uită planul real și trăiesc totul în joacă.

Ne face bine să suspendăm, din când în când, realitatea. Ne face bine să fim ludici. În joc putem fi oricine. Și orice. Putem fi căpitan de vas sau o mare dansatoare. În joc nu mai suntem corigenți la matematică, ci campioni la ping pong. În joc nu mai ratăm șanse. În joc timpul se dilată iar spațiul devine decor virtual.

Azi m-am jucat de-a vacanța. Preț de aproape două ore și jumătate, cât ține spectacolul regizat de Anca Maria Colțeanu, după textul lui Mihail Sebastian.

Indiferent dacă știți deja piesa ori o vedeți pentru prima oară, o veți descoperi într-o lumină proaspătă, cu nerv, cu joc spumos, cu actori care îmbracă perfect pielea personajelor. Veți râde în hohote, vă veți șterge o lacrimă sau mai multe, veți spera la un alt final decât cel pe care, poate, l-ați văzut de atâtea ori; preț de aproape două ore și jumătate, veți fi acolo, la Pensiunea Wagner, pe terasa transformată ad hoc în covertă de vapor care străbate mări învolburate. Preț de aproape două ore și jumătate, veți fi ce vreți voi; veți fi în vacanță. În Jocul de-a vacanța.

Să punem batista pe pianul de concert

fineartamerica

Când s-a închis TVR Cultural, mă întrebam dacă pentru cultură nu mai e timp. Sau disponibilitate. Sau interes. În anii care au urmat, răspunsul a venit aproape de la sine: nu, firește. Ce nevoie ai să promovezi cultura, când poți spăla creiere rapid, simplu și eficient, înecându-le în muzică de proastă calitate, spectacole de proastă calitate și oameni de proastă calitate?

Se pare că, de data asta, am reușit să fim vizionari. Am luat o decizie - proastă - înainte ca ea să vină în sticluța cu otravă, din cristal frumos ornat, pe care scrie cu caligrafie nobilă „directivă europeană”. Am închis TVR Cultural înainte să ni se ordone. Sau, cel puțin, înainte să ni se ordone oficial.

Astăzi aflu că Orchestra de Tineret a Uniunii Europene își încetează activitatea. După 40 de ani de existență, Uniunea Europeană a decis să-și ucidă ambasadorul cultural. O orchestră care, în patru decenii, a format oameni, a consolidat relații între diverse țări și... a bucurat suflete. Nu, nu vă gândiți că în orchestră sunt „antipatici d-ăia de belgieni, spălăciți și aroganți”. Sunt muzicieni din toate statele membre UE. Sunt artiști talentați care formează o uniune mai mică numeric, dar mai mare ca potențial.

Orchestra de Tineret a Uniunii Europene va dispărea de la 1 septembrie, anul acesta. Dacă cineva nu reușește să-i convingă pe decidenții Europei că e nevoie de ea.

Un banc zicea că un violonist, singurul supraviețuitor dintr-un avion prăbușit undeva în Africa, reușise să-și salveze iubita lui vioară din epava arzândă și rătăcea, în zdrențe, prin savană. La un moment dat, apare un leu, care mirosise prada obosită și ușor de doborât. Începe să se apropie. Cum știa clar că nu are cum să se apere de sălbăticiune, violonistul se gândește să-și petreacă ultimele clipe de pe această lume făcând ceea ce iubea: cântând. Așa că se așază, își scoate vioara și începe. Leul se oprește și ascultă. Mai apare un leu, care face la fel. Încă unul. O mulțime de lei stăteau și ascultau, ca vrăjiți, vioara. Brusc, se aude un răget, și spre violonist țâșnește un alt leu, apărut de nicăieri.

- Vezi - zice un leu către altul, știam eu că dacă apare surdul s-a terminat cu muzica.

Dragii mei, să nu ucidem violonistul. E păcat de muzică.

Kafka e român și lucrează la Primărie

Se dă una bucată casă. Nici prea mică, nici prea mare, cam (foarte) veche. Naționalizată. Fostul proprietar - despăgubit la momentul respectiv - a emigrat pe la sfârșitul anilor '70.  În casa aia locuiește o familie (cu chirie) din 1958. Întâi au plătit chirie proprietarilor, apoi, după naționalizare, ICRAL-ului. Acum 15 ani, proprietarul își aduce aminte de casă și o revendică. Nu depune multe acte, doar o notificare.

Până aici, nimic spectaculos.

Acum 9 ani, fostul proprietar moare. Soția lui, rămasă unic moștenitor, trimite în țară documente care atestă că ea, doar ea ar putea ridica pretenții asupra acelei case și că renunță la orice revendicare, ba chiar că dorește anularea notificării depuse de soțul ei defunct. Toate aceste documente au fost depuse la dosar de familia chiriașă.

Aici începe absurdul perfect.

Familia care locuiește cu chirie în imobil depune o cerere de cumpărare a casei, demonstrând, cu documente, că nu există niciun motiv care să împiedice această tranzacție. În 2007. Nu, nu primește niciun răspuns la cerere. Revine cu o petiție. Liniște. Răspunsul nu vine nici în cele 30 de zile legale, nici în cei nouă ani scurși. Oamenii merg în audiențe. La consilieri, la șefi de comisii... Toți spun același lucru: e simplu, dom'ne, asta e chestie de zece minute. Dosarul e complet, e clară situația, se rezolvă instant. Unul cere și bani. Nu mult, vreo 2.000 de euro. Nu-i primește, nu rezolvă.

După o vreme, familia mai face o încercare. Încă o audiență.

- Mda. Păi nu știu dosarul, mormăie funcționarul, în loc de bun-venit.

- Cum adică nu știți dosarul? Păi audiența e programată de nu știu când, nu ați avut timp să-l studiați? întreabă femeia, perplexă.

- Doamnă, am 6.000 de dosare alocate, credeți că am timp să le citesc pe toate?!

Nu, n-are, cum să aibă? Dar măcar pe alea despre care știe că va discuta cu niște oameni le-ar putea răsfoi. Femeia îi prezintă, pe scurt, situația.

- Domnule C., dacă îmi permiteți, vă pot arăta aici, în dosar, la ce acte mă refer, spune ea și întinde mâna să dea o pagină.

- Nu! N-aveți voie, că n-aveți nicio calitate în dosar, răspunde prompt funcționarul și apucă mai bine de copertă, nu cumva să i-l smulgă cetățeanca de peste birou.

- Domnule, dar sunt acte depuse de mine... Vi le înșir pe toate, ce Dumnezeu?

După câteva minute lungi în care domnul C. dă câte două file și pufnește nervos, rostește, cu voce gravă, de sentință definitivă, concluzia:

- Trebuie să faceți o cerere, să aflați dacă există o notificare pe acest imobil.

Femeia din fața lui clipește mărunt și se întreabă dacă nu cumva omul e surd.

- Domnul meu, notificarea a existat. Ea a fost depusă, apoi anulată de moștenitorul imobilului.

- Nu am ce să fac altceva, decât să fac o adresă către doamna asta, moștenitoarea, să spună clar dacă dorește să anuleze notificarea.

- Dar a spus-o deja. E hârtia acolo, în dosar.

- Nu se poate așa. Notificarea trebuie respinsă prin ordin de primar.

- Ce să respingă primarul? Ceva ce a fost deja anulat?

- Păi cum a fost anulat?

- Prin cerere.

- A dumneavoastră?

- Nu, a fostului proprietar. O aveți acolo, spune femeia, pe un ton ceva mai ridicat. O aveți acolo de nouă ani și nu vă interesează.

- Auziți, doamnă, credeți că în dosarul dumneavoastră stăm noi? V-am zis că numai eu am șase mii de dosare? Mă rog... faceți o cerere și o depuneți la Registratură.

- O cerere de ce?

- De anulare.

- Nu, nu, deci nu o luăm iar de la capăt. O să depun ceva la Registratură, dar acel ceva nu va fi o cerere, ci o reclamație. Registratura e aici, la intrare, da?

- A, nuuu... Registratura e vizavi de fostul sediu al Primăriei, la Cișmigiu.

- Domnul meu, eu vreau să cumpăr casa în care locuiesc de aproape 60 de ani. Înțelegeți? Nu cer nimic gratis, vreau să dau statului niște bani. Nu e nimic complicat. Pentru ce mă tot plimbați?

- Așa e procedura, doamnă. Până în 2008, când a venit domnul Oprescu, dosarele astea se rezolvau în cel mult o lună din momentul în care intrau în comisie. Din 2008 s-a blocat tot.

- Bun, și ce faceți, totuși, cu dosarul ăsta?

- Păi depuneți actele X și Y în copie legalizată, că astea-s xeroxuri, la Registratură...

- ...la Cișmigiu?

- ...da, și vă interesați dumneavoastră în toamnă, așa, cum s-a soluționat.

- Aha. Deci mă interesez eu, nu trimiteți dumneavoastră răspuns conform legii?

- Nu, doamnă. Și-așa, dacă nu v-ați mai interesat... eu ce să vă fac? Răspundem și noi oamenilor care se interesează, nu așa, tuturor.

Se dă una bucată casă. Nici prea mică, nici prea mare, cam (foarte) veche. Naționalizată. Se dau niște funcționari. Și un primar. Și multă, foarte multă indolență.

Deci? Ce votați pe 5 iunie?

Project manageri de oameni

foto: fastcompany

Există oameni care nu ştiu să-ţi fie aproape decât asumându-te. Aşa cum un project manager îşi asumă un proiect nou. În mintea lor - poate că şi pe hârtie - şi-au făcut deja un plan de dezvoltare a ta. Ştiu că ai potenţial, ştiu exact ce şi cum trebuie schimbat la tine. Ca să devii cel pe care ei îl visează. N-are legătură cu ce ai vrea tu să rămâi sau să devii, ci cu ce cred ei că văd în tine. Nu, nu se cred Pygmalion, pentru că tu nu eşti piatră moartă. Se cred mai mult, mult mai mult de atât. În cazul tău, provocarea e mai mare, pentru că tu eşti o fiinţă cu gândire, afecte şi voinţă. Proprii. Independente. Încă.

Încet, încet, vor începe să le clatine pe ale tale. Te vor face să te îndoieşti de tot ce ştii sau crezi că ştii despre tine şi despre alţii. Ei sunt singurii care-ţi spun adevărul, ce naiba? Cum să n-ai încredere?

Atunci când convingerile, obiceiurile, valorile tale vor fi fost fisurate îndeajuns cât să le fie afectat fundamentul, project managerii de oameni vor începe să toarne, încetişor, mortar. Alcătuit tot din convingeri, obiceiuri şi valori. Doar că ale lor.

Unii o fac conştient. Aceştia chiar reuşesc să-şi ducă la bun sfârşit proiectul. Pentru că au strategie şi, mai ales, răbdarea să o aplice. Ştiu să-ţi lase destul spaţiu să respiri, în aşa fel încât să nu simţi dalta care te sculptează în altă formă. Aceştia sunt puţini.

Alţii, însă - cei mai mulţi - o fac fără să-şi dea seama. Au un fel de strategie; una pe care nu o conştientizează şi nu au răbdarea să o aplice şi nici înţelepciunea de a-ţi lăsa spaţiu să respiri. La un moment dat simţi tăişul dălţii şi spui că ţi se pare. Îl simţi din nou şi încerci să-i dai peste mână sculptorului. Când îl simţi iar, încerci să te scuturi. Celălalt nu înţelege de ce, pentru că nici măcar nu realizează că mânuieşte dalta. La fel cum nu realizează că se lasă purtat şi transformat de poveştile pe care ţi le spune şi pe care şi le spune sieşi, despre el. Pe care, cumva, ajunge să le creadă.

Problema apare atunci când tu nu le mai crezi. Şi începi să te îndoieşti. De  convingeri, obiceiuri, valori.  Şi îţi verbalizezi îndoiala. Iar project managerul de oameni vede, în sfârşit, crăpăturile din planul său pentru tine. Poate încerca să le repare; dar, pentru asta, e nevoie - aşa cum spuneam - de răbdare şi de înţelepciune. Dacă cele două îi lipsesc, îşi va pierde cumpătul, va sfâşia planul în mii de bucăţele şi îşi va folosi dalta ca să-şi distrugă opera scăpată de sub control.

Apoi va căuta o alta.