Ilegitim/Illegitimate

foto: facebook

Filmul. L-am văzut și l-am lăsat să se așeze. Nu am intrat în sala de cinema cu idei preconcepute - cu respingere sau, dimpotrivă, cu deplină îmbrățișare. L-am lăsat să mă cuprindă în poveste, în personaje, încetul cu încetul. În pânza fină țesută de regizorul Adrian Sitaru.

Mi s-a părut că totul începe cu o „burtă”. Un monolog al tatălui, care părea prea lung, prea dezlânat, prea „ne-de-acolo”. La final, aveam să descopăr că monologul tatălui era perfect, exact așa cum era. Pentru că e cheia întregii povești.

Dacă mergeți să vedeți Ilegitim - ceea ce vă recomand- nu vă așteptați ca incestul să fie, prin el însuși, în centrul întâmplărilor. E doar atât: o întâmplare. Pe care ajung să o înțeleagă ca atare chiar cei care - pe bună dreptate - o condamnau.

Întâmplarea - sau accidentul, cum o numește tatăl, jucat impecabil și savuros de Adrian Titieni - este cea care schimbă vieți. Mentalități. Perspective. Condamni ceva ce crezi că nu ți se poate întâmpla. Până când ți se întâmplă. Până când principiile îți sunt răsturnate la 180 de grade și transformate în cenușă. Până când accepți că nu poți alege pentru altul. Că, oricât te-ai răzvrăti, nu poți fi Dumnezeu. Și nici nu trebuie. Ar fi păcat să poți controla totul.

Sunt momente grele, apăsătoare; Sunt scene îmbibate de un umor fin și altele, înțesate de înjurături groase, dar nu gratuite. Sunt secvențe în care te descoperi dorindu-ți ca iubirea dintre minunații Alina Grigore și Robi Urs, interzisă de oameni și de Divinitate, să reziste. Da, e imoral. E împotriva firii. Dar, pentru ei, e ceva care a venit nechemat.

Ilegitim nu e un film despre incest. Ci despre acceptarea faptului că prea puține lucruri depind de tine. Nu ești Dumnezeu.