Noi suntem aici. Tu unde ești?

Dimineață am parcat pe unul din locurile „premianților”. Adică locurile alea de parcare de pe străduța din dreapta Antenei, pe care nu le prinzi libere decât dacă te iubește foarte mult Dumnezeu. Sau, în fine, nu le prindeai. Azi erau pe alese. Pentru că nu mai avea cine să le ocupe. Aproape că mi-era dor de zilele în care urcam în redacție înjurând și întrebându-mă cum e posibil să ajungi de acasă în 12 minute, doar ca să te învârți încă 20 căutând un loc și, în criză de timp (și de nervi) să lași mașina parcată aiurea, pe un colțișor de bordură pe care l-ai găsit liber.

Am intrat și am încercat să nu mă uit la pereții goi. Nici la sacii negri în care fuseseră adunate rămășițe din viața unei redacții de știri. Desfășurătoare vechi, blanchete, „ronțăieli” diverse păstrate de lene prin sertare... Am urcat în redacție și m-am surprins mergând spre locul meu pe traseul de mult știut, cel care ocolea oameni, birouri, scaune. Fantastică treabă, memoria. Abia când m-am uitat în urmă și am văzut semnele lăsate pe linoleum de birourile demontate am realizat că, în toți anii ăștia, aș fi putut merge cu ochii închiși prin redacția plină, fără să mă împiedic de ceva sau de cineva. Nici azi nu m-aș fi împiedicat. Nu mai aveam de ce sau de cine. Redacția s-a mutat deja la Romexpo; în Băneasa am rămas cu producătorul, plus echipa de emisie și platou.

Dacă mă gândesc că sunt oameni care lucrează de 22 de ani în locul ăsta, îmi dau seama că nu-i mult de când am venit la Antenă. Vreo 4 ani. Destul, însă, cât să mi se strângă stomacul când cuprind cu privirea un loc gol, prea mare pentru câte lucruri mai are de adăpostit, dar prea mic pentru câte amintiri a adunat.

Până azi, n-am vrut să fac fotografii cu ce a rămas din ce am cunoscut eu în 2012. Până azi. Până după jurnalul de 16, când nodul din gât mi-a spus că e pe bune. Chiar e ultimul „pa” dat din locul ăla. „Ei, na, sunt niște ziduri, ce mare șmecherie?”. Așa mi-am zis. Da, sunt niște ziduri, dar oamenii care au trăit, muncit, s-au certat, s-au împăcat, au avut succes sau au eșuat între ele le-au însuflețit. Cred că, de fapt, de asta nu am vrut să fotografiez. Așa cum nu vrei să te uiți la un mort pe care l-ai iubit și pe care vrei să-l ții minte exact așa cum era viu. Nu rece și jefuit de atributele umane.

Am mai dat o tură. prin platou, prin regie, pe culoar, în „borcanul” șefilor... și am început să adun amintiri. O casă goală, pustie, e tristă. Parcă-ți pare rău că o lași singură. Dar, când ți-o întipărești în memorie, rămâne cu tine. Și nu mai e singură niciodată. Nici tristă.

Justiția nu e oarbă

foto: cartoonstock.com

Acum doi ani, Kovesi spunea că prejudiciul din dosarul Microsoft e de vreo 60 de milioane de euro. Alții vorbeau de sute de milioane. Între timp, prejudiciul a (fost) scăzut la vreo 17. Azi, o instanță a decis să se confiște doar 11. Din nenumăratele nume vehiculate în dosar, din nu știu câți „băeț” care și-au tras căruțe de bani dar au știut să ciripească la timp, au rămas 4. Ceilalți s-au ales cu ce-au furat și cu libertatea. Ăia 4 rămași în dosar au fost „condamnați” la niște pedepse penibile, demne de o contravenție rutieră. A, da, și li se iau și bani. Câte puțin de la fiecare, cât să nu simtă. Oricum, dacă se menține  decizia asta, ies după câteva luni și se întorc la averile făcute din furtișaguri. Nu se mai aude corul de răcnete revoltate de acum vreo două luni, în altă speță, că „să se recupereze, domnule, prejudiciul! Dați-i afarăăăă! Afarăăăăă! Să confiște statul toooooot! Huooooo!”. Liniște. O liniște asurzitoare. Spartă doar de sunetul foii întoarse brusc de Traian Băsescu, un fost președinte care a beneficiat la maximum de „sacoșele cu bani” cărate de Cocoș&Co. pentru campanie. Un fost președinte care a numit-o pe Kovesi în funcție și care dă cu ea de pereți acum, „revoltat” de sentința de azi.

Tot astăzi, am asistat la un spectacol penibil dat de o femeie care nu pricep ce caută în magistratură, o femeie care a încercat să intimideze membrii CSM, să-i strângă cu ușa ca să-i apere reputația profesională. Ba chiar a promis că va sesiza Comisia Europeană ca să fie activat MCV. Nu, nu pentru ea. Pentru sistem. Ludovic al XIV-lea spunea „statul sunt eu”. Doamna Camelia Bogdan pare să creadă că domnia sa e sistemul juridic. Adevărul e că sistemul juridic din România îi cam seamănă. Cu câteva excepții, e obedient, acționează la comandă și merge la intimidare. Un astfel de sistem nu trebuie apărat, ci curățat. Despăducheat. Deparazitat. Scufundat într-o baie de insecticid, până cad toate căpușele de pe el. Până scapă de paraziți. Interni și externi. Altfel, riscă să ajungă doar un leș urât mirositor.

Știam că justița e oarbă. Aiurea, vede foarte bine. Uneori, când crede că n-o vede nimeni, își dă cârpa aia de pe ochi și-și face semne cu inculpații. Justiția nu e oarbă. E doar șmecheră, câteodată obraznică și nițel cam curvă. Dar își rezervă dreptul de a-și alege clienții.

Taxa pe boală și dreptul la prostie

foto: evz.ro

Tocmai am aflat de la un membru al Parlamentului României că nu am drepturi. Nu, nici măcar nu a încercat s-o dea în lirisme ca doamna ministru Prună, cu „drepturile omului, un lux teoretic”. Nu. Doamna deputat Aurelia Cristea a spus clar, cu subiect și predicat, că „fumătorii nu au niciun drept, există doar dreptul la sănătate”.

Doamnă, voi încerca să mă exprim cât mai clar, în propoziții scurte, ca să fiu sigură că înțelegeți.

1. Dumneavoastră sunteți pusă acolo de noi, cetățenii români, fumători și nefumători deopotrivă.

2. Toți cetățenii români au drepturi egale, cu excepția celor care și-au pierdut prin sentință judecătorească unele drepturi civile.

3. Vânzarea și consumul produselor din tutun sunt legale și fiscalizate.

4. Trimițându-mă să fumez afară, în frig, dumneavoastră îmi periclitați sănătatea, nu mi-o susțineți.

5. Înainte de a-mi recomanda să renunț, vedeți punctul 3.

6. Ați spus că fumatul e o boală. Atunci ce faceți, doamnă, discriminați niște oameni bolnavi? Ba mai mult, statul impozitează o boală? 

7. Conform DEX, boala este definită drept:

Modificare organică sau funcțională a echilibrului normal al organismului; proces patologic care afectează organismul; maladie, afecțiune, beteșug.

În această descriere se potrivește, de pildă, obezitatea. Cu toate astea, nu există vreo lege care să interzică amplasarea de fast-food-uri în vecinătatea instituțiilor de învățământ. Sau a locurilor de joacă. Ba mai mult, există restaurante fast food care au propriile locuri de joacă. Unde se servește, evident, (și) mâncare complet nesănătoasă. Cunoașteți datele legate de obezitatea infantilă? Să vă spun eu, doamnă: România e pe locul trei în Europa.

Doamnă deputat Cristea, sper că nu v-am solicitat prea mult intelectul. Oricum, în calitate de cetățean de rangul doi, nici nu știu dacă am alt drept în afară de acela de a munci și de a contribui la bugetul de stat, cel din care sunteți și dumneavoastră plătită.

Ați merita, doamnă deputat, ca fumătorii să intre în grevă fiscală. Toți. Ar trebui să refuzăm să plătim din banii noștri un om care ne consideră semi-cetățeni bolnavi.

P.S. Doamnă Cristea, (dacă vă mai puteți concentra un pic) cum vi se pare anunțata decizie a producătorilor și distribuitorilor de medicamente de a retrage de pe piața românească produsele ieftine, pentru că sunt „bad for business”? Acolo nu v-am auzit să luați vreo poziție fermă, în numele dreptului la sănătate.

Ilegitim/Illegitimate

foto: facebook

Filmul. L-am văzut și l-am lăsat să se așeze. Nu am intrat în sala de cinema cu idei preconcepute - cu respingere sau, dimpotrivă, cu deplină îmbrățișare. L-am lăsat să mă cuprindă în poveste, în personaje, încetul cu încetul. În pânza fină țesută de regizorul Adrian Sitaru.

Mi s-a părut că totul începe cu o „burtă”. Un monolog al tatălui, care părea prea lung, prea dezlânat, prea „ne-de-acolo”. La final, aveam să descopăr că monologul tatălui era perfect, exact așa cum era. Pentru că e cheia întregii povești.

Dacă mergeți să vedeți Ilegitim - ceea ce vă recomand- nu vă așteptați ca incestul să fie, prin el însuși, în centrul întâmplărilor. E doar atât: o întâmplare. Pe care ajung să o înțeleagă ca atare chiar cei care - pe bună dreptate - o condamnau.

Întâmplarea - sau accidentul, cum o numește tatăl, jucat impecabil și savuros de Adrian Titieni - este cea care schimbă vieți. Mentalități. Perspective. Condamni ceva ce crezi că nu ți se poate întâmpla. Până când ți se întâmplă. Până când principiile îți sunt răsturnate la 180 de grade și transformate în cenușă. Până când accepți că nu poți alege pentru altul. Că, oricât te-ai răzvrăti, nu poți fi Dumnezeu. Și nici nu trebuie. Ar fi păcat să poți controla totul.

Sunt momente grele, apăsătoare; Sunt scene îmbibate de un umor fin și altele, înțesate de înjurături groase, dar nu gratuite. Sunt secvențe în care te descoperi dorindu-ți ca iubirea dintre minunații Alina Grigore și Robi Urs, interzisă de oameni și de Divinitate, să reziste. Da, e imoral. E împotriva firii. Dar, pentru ei, e ceva care a venit nechemat.

Ilegitim nu e un film despre incest. Ci despre acceptarea faptului că prea puține lucruri depind de tine. Nu ești Dumnezeu.

Absent nemotivat

A fost primul bărbat care m-a cerut de nevastă. Frumos, cu un buchețel de flori și cu învoire de la mama lui. Eram colegi. Amândoi aveam 5 ani și eram la grădiniță, în grupa doamnei Grossman. 

Am zis „da”. Și am primit ca dar de nuntă un cal. Un căluț de plastic, din ferma lui mică, de trenuleț electric. Tare mult îmi plăceau caii. Fie ei și de plastic.

Lui Cristi îi plăceau trenurile. De ziua lui, pe care o serba cu alai de copii drăcoși de la școală și din cartier, ne strângeam toți ciorchine în pivniță, în camera de joacă, și ne minunam de mica lume iscată în jurul unor șine pe care gonea un trenuleț metalic, printre căsuțe cu ferestre luminate, dealuri de pluș verde pe care pășteau agale cai și vaci de plastic.

Mariajul nostru n-a durat mult, doar până-n clasa I. Dar colegi am rămas până la Bac. După care viața ne-a purtat, pe toți și pe fiecare, pe alte cărări. Nu cred că ne-am mai văzut altfel decât întâmplător. Mereu ne-am propus să ne adunăm, să povestim. Și tot mereu am amânat, mereu am spus că avem altele de făcut, de spus, de trăit...

Iar azi am primit vestea că tu nu mai ești, Cristi. Nu știu ce să spun. Nu am ce. Aveai, ca mine, 36 de ani. Împliniți în octombrie anul trecut. Oamenii calzi, buni, plini de viață și de râs nu pleacă la 36 de ani. Nu au de ce. 

Cristi, să știi că de data asta diriga chiar o să-ți pună absență nemotivată. Și noi, ceilalți. Dar... să găsești dealuri verzi și moi pe care să te plimbi acolo, sus. Ca alea de pluș din copilăria noastră.