Globuri de agățat în suflet

Când eram mică, bucuria pe care mi-o pricinuia bradul de Crăciun era aproape la fel de mare - poate chiar mai ceva - decât cadourile lăsate de Moș (mereu frumoase, mereu potrivite. Chiar și în vremurile alea). Însă, invariabil, tristețea din momentul în care bradul trebuia aruncat egala bucuria de mai-nainte. Plângeam. De fiecare dată. Și, tot de fiecare dată, aveam grijă să las în brăduțul uscat, cu crengile îndoite și părăsite de cetină, ceva. O bucățică de beteală, un glob mai mititel, orice. Ceva din care bradul să înțeleagă că îmi cer iertare. Pentru că, mereu, aveam impresia că l-am înșelat. L-am luat în casă, l-am împodobit, i-am cântat, iar după aceea i-am smuls podoabele și l-am aruncat afară. Ca pe un gunoi. „Nu, nu despre asta e vorba și sper să înțelegi!” îi spuneam în gând, printre lacrimi.

Totul s-a rezolvat acum câțiva ani, când am refuzat să mai serbez Crăciunul în jurul unui copac mort. Așa că am luat unul artificial. Frumos, bogat, iar în primii ani chiar se simțea mirosul de brad „viu” cu care era impregnat. Când nu s-a mai simțit, am început să luăm coronițe sau pur și simplu spray cu parfum de brad. În fond, nu despre asta e Crăciunul, nu? Bun... Dar, bradul fiind același, parcă, parcă simt nevoia să schimb sclipiriciurile pe care le pun în el. Aproape în fiecare an îmi propun asta. În niciun an nu îmi iese. În momentul în care încep să desfac cutiile cu ornamente, constat că acolo sunt mai mult decât globuri, beteală și jucării. Sunt amintiri. Sunt bucăți întregi din copilăria mea, din viața mea.

Cum să fie Crăciun dacă în brad nu e globul galben, cu cioburi de sticlă aurie, care a bucurat atâtea Ajunuri din copilăria bunicii mele? Cum să fie bradul complet, dacă nu pun în el ciupercuța roșie pe care eu și numai eu o puneam în pom pe vremea când, de Ajun, dormeam iepurește ca să-l surprind pe Moș? Cine vestește Nașterea lui Iisus dacă, pe o crenguță, nu stă globul în formă de inimă, pe care e pictată trâmbița îngerilor din copilăria mea? Cum să nu pun țurțurii colorați, cumpărați de mătușa mea înainte de 89 și aduși acasă în cutii de carton pe care scria, tovărășește și anost, „Ornamente pentru pomul de iarnă”?

Probabil că, peste ani, bradul din casa alor mei va fi unul uriaș. Ca să încapă în el toate amintirile, vechi și noi, încremenite în sclipiri de sticlă, beteală și fir de mătase. Crăciun Fericit!

Psihodiagnoza ca hobby

Am iubit enorm cursul de psihiatrie din facultate. Evident că nouă, studenților, ne plăceau cel mai mult seminariile, când aveam posibilitatea să folosim ceea ce ni se preda la curs. Ni se aduceau pacienți ai spitalului Obregia  iar noi, pe baza discuției cu ei și a observației, trebuia să identificăm afecțiunea lor psihică. Partea ușoară: cum acești oameni erau internați într-un spital de psihiatrie, era evident că maladia trebuia să existe. Mai greu e extra muros. Pentru că dincoace de zidul spitalului sunt cei mai mulți „pacienți”. Cum ei se află de partea asta a gardului, ai tendința de a porni de la premisa - uneori eronată - că sunt sănătoși la cap. Slavă Domnului, în cele mai multe cazuri chiar așa e. Dar și când te-nșeli...

Facultatea - psihologie-sociologie - am absolvit-o acum 11 ani. Nu am profesat. Încercam să îmi mențin vii instinctele în domeniu discutând diverse cazuri cu foști colegi care deveniseră terapeuți. Dar adevăratul breakthrough a fost crearea acestui blog. Odată cu el, au venit cititorii. Și, mai ales, comentariile. Oh, da. Comentariile... La un moment dat, am introdus opțiunea de moderare a lor, din două motive:

1. eu am învățat acasă și la școală că nu e frumos să faci mișto de oamenii bolnavi;

2. multe dintre ele conțin un limbaj care i-ar face să roșească până și pe cei mai înrăiți pârnăiași.

Darrrr... trebuie să recunosc că, cedând puseelor de egoism, mă delectez uneori exersându-mi cunoștințele de psihodiagnoză. Așa, just for fun. Uneori primesc mostre extrem de suculente de dezorganizare a gândirii, asezonată cu niscaiva idei delirante care duc cu gândul la vreo tulburare paranoidă. Cei mai mulți care trimit astfel de comentarii o fac anonim- lipsiți fiind nu doar de discernământ, ci și de acele atribute masculine responsabile în general cu producerea testosteronului. Încep să cred însă că acești oameni au nevoie reală de ajutor specializat. Mă gândesc așadar ca, pe baza IP-urilor de la care ei trimit aceste adevărate semnale de alarmă privind dezechilibrul lor psihic, să le fac un pustiu de bine și să le trimit o echipă de băieți cu halate albe, care să-i ducă la loc liniștit, cu dușuri multe și unde nu-i contrazice nimeni. Sau, dacă se dovedește că psihicul lor nu e chiar de Plegomazin, să le fac o reclamație pentru injurii și hărțuire. Încă mă gândesc care ar putea fi abordarea potrivită a cazurilor. Oricum, primul pas spre vindecare e IP-ul.

Uniți ne revenim un pic?

O să vă zic o surpriză: „presa trebuie să fie echidistantă” e la fel cu „toate miresele sunt frumoase”. Adică bullshit. Există mirese urâte cu draci. Iar majoritatea entităților de presă au poziții asumate mai mult sau mai puțin oficial. Nu mă refer neapărat la România. Să luăm exemplul SUA, considerate modelul libertății și democrației, unde nu există o organizație inchizitorială gen CNA. Acolo, CNN e democrat iar FOX e republican și nu se mai bășică nimeni din cauza asta. De ce trebuie să fim noi mai catolici decât papa, beats me.

La noi, văd siderată cum colegii mei, care își văd de treaba lor în redacție sau pe teren, sunt scuipați și îmbrânciți pe stradă de manifestanții anti... anti Roșia Montană, cred. Nici eu nu mai știu sigur ce vor. Cred că nici ei. Sau mulți dintre ei.

Sigură rămâne flegma „protestatară” care se prelingea scârbos pe geamul mașinii de Antena 3. Mașină care nu, nu era doar în trecere, și se afla la Universitate ca să transmită. Adică să facă ce i se reproșase - nedrept- că nu a făcut. Deci? Avem puțină logică și noi? Sau doar multă energie și adrenalină de consumat?

Eu nu vreau explorarea gazelor de șist. Nici exploatare cu cianuri. Nici la Roșia, nici în altă parte. Cred că suntem idioți patentați dacă ne oferim pământul să fie jefuit și otrăvit. Dar tot idioți patentați suntem și dacă ne opunem AȘA. Grobian, ca o gloată care vrea doar ceva pe care să-l urască. Ne revenim un pic și chiar facem ceva?

Tevere 3, ce Pufulica voastră

NU mă înțelegeți greșit: am prieteni la TVR, oameni mișto, excelenți profesioniști, care merită respect și admirație. Dar... ASTA - care ȘTIU că nu are legătură cu ei - e mai presus de puterea mea de înțelegere. Adicăștelea cea mai bună formulă de relansare a lu' TVR 3 pe care au găsit-o luminații postului e asta? Un domn care, cu alură de pedofil în plin proces de atragere a „mărfii”, mângâie pervers o oaie de pluș? Despre care ne mai și spune că se intitulează Pufulica și îi scapă de stress? Cu ocazia relansării TVR 3, mi-am amintit un banc.

Irak, război, etîcî. Un soldat mai nou în garnizoana din mijlocul deșertului își întreabă camarazii ce fac ei când simt nevoia să se apropie de o femeie.

- Păi... ne urcăm pe Zaza, cămila.

- Serioooos?

- Da, păi ce altceva să facem?

Ușor oripilat, ăsta se conformează la un moment dat, că trecuse cam mult de la ultima lui întâlnire romantică.

A doua zi, la micul dejun, le spune camarazilor:

- Am făcut cum ați zis voi, dar e ciudat rău să te culci cu o cămilă.

Văzând că ăia sunt gata să leșine de râs, îi întreabă ce au.

- Când ți-am zis că ne urcăm pe cămilă, ideea era că o călărim până în primul sat, UNDE SUNT FEMEI!!!

S-aude, domnu' cu oaia? Până-n primul sat, atât!

Vezi aici momentul kinky.

Tac'su e cool

Când vine vorba despre fapte de vitejie ale taților, cei mai mulți copii se pot lăuda cu vreo bătaie promisă în curtea școlii, bătaie de care au scăpat când amenințătorul „te spun lu' tata” s-a concretizat în apariția părintelui respectiv, însoțită de nemuritoarele cuvinte „care ai zis, mă, că vrei să-l bați pe fi-miu?”. Cele mai multe povești se referă la felul în care tata i-a apărat la un moment dat de  smardoiul din curtea școlii. Sunt însă aproape sigură că nu mulți se pot lăuda cu faptul că tata i-a apărat de smardoii din Curtea Supremă. Însă gogoșica cea mare a Divinului va putea să se laude cu asta, în curând, dacă madam Justiția nu își dă naibii cârpa aia de pe ochi ca să privească în jur. Tata chiar e cool când folosește tribuna Administrației Prezidențiale pe care cu dezonoare o reprezintă, ca să își apere fetița care a luat și ea un amărât de credit de un milion de euro. De la CEC, bancă de stat. Condusă de domnul Radu Ghețea, pentru a cărui menținere în funcție a intervenit chiar Tata Președintele. Asta, în condițiile în care același Tată Președinte recunoaște cu gura proprie că „nu orice român poate să ia un asemenea credit”. Și fie-ta ce-i, ciuciungheză?

Revenind, tata chiar e cool când condiționează promulgarea bugetului DE STAT, de renunțarea la a investiga modul în care o bancă DE STAT i-a acordat un credit fiicei lui. Tare, sau ce? Practic, e ca și cum ar juca bugetul pe 2014 la păcănele. Deși, acolo mai există o șansă de câștig. E cu adevărat cool să pui o țară întreagă pe „așteptare” când copiii răi din curtea școlii îți necăjesc fetița. Da, Ioana, tac'tu e cool*. Pentru încă un an. Ș-apoi what? Să-i urăm răcoare?

*cool=tare, mișto, dar și răcoros