Suntem minunaţi. Construim, inventăm, descoperim, gândim. Şi avem impresia că ni se cuvine totul. Suntem convinşi că tot ce există pe planeta asta are unica menire de a ne asigura nouă confortul. Omorâm ursul care se apropie de aşezările noastre, fără să ne gândim că noi am tăiat pădurea care îl hrănea. Omorâm elefanţi ca să ne bucurăm ochii cu ornamente de fildeş, dar întoarcem privirea de la leşul care zace decapitat în mijlocul savanei. Ne emoţionăm când un câine salvează oameni de sub ruine la cutremure, găseşte droguri, bombe şi cadavre, sau pur şi simplu ne simţim liniştiţi când ne păzeşte casa, dar ne deranjează când latră, muşcă sau doar există, dacă nu-i al nostru. Ce nu credem că ne e util, e deranjant. Asta e: ne deranjează tot mai multe lucruri. Şi, normal, vrem ca lucrurile "deranjante" să dispară, nu? Oare ce o să facem când, considerând că avem nevoie de tot mai puţin, o să ne trezim că, de fapt, nu mai avem nimic?
Demult, am citit undeva o vorbă. Nu mai ştiu cine, unde şi când a spus-o. Dar e perfect adevărată: "abia când ultimul râu va fi secat, când ultimul copac va fi fost tăiat şi ultimul cerb omorât, oamenii vor înţelege că nu pot mânca bani". Dar vom înţelege, oare?
Pentru asta, trebuie să ne amintim ceva: avem inteligenţă, abilităţi şi înţelepciune nu ca să fim stăpânii Pământului, ci păstrătorii lui. Asta presupune să pricepem că, pentru ca vulturul să trăiască, e nevoie să trăiască şi şoarecele.
Altfel, mă văd nevoită să îi dau dreptate personajului negativ din Matrix: oamenii sunt cea mai mare nenorocire care a lovit vreodată Terra.
