Bizonul român

Nu mă corectaţi; nu am vrut să scriu "zimbrul". Nu. Chiar Bizonul, ca ţăranul cu Maserati şi târtanul cu clima. Aia bizonică. Ăştia există printre noi, îşi conduc maşinile mai mult sau mai puţin bengoase, votează, fac copii şi scriu pe Facebook. Mai mult, au impresia că cele 10 cărţi citite (între care doi popi şi un as de treflă) le conferă o vastă cultură şi îi îndreptăţesc să îţi dea peste mână atunci când nu pricep la ce te referi, când eşti prea subtil sau pur şi simplu prea inteligent. De ce nu "mistreţul român"? Mistreţul e ăla care face grătar în parcarea de la bloc, râgâie cu talent, îşi suge dinţii şi se scarpină în fund pe stradă. Bizonul e varianta cu upgrade: face tot ce face un mistreţ, dar, peste toate aceste lucruri fermecătoare, poartă o foarte subţire spoială de "cultură" pe care simte nevoia să o împărtăşească vulgului, neapărat pe reţelele de socializare. Cu predilecţie, pe Facebook. HI5 e preferata mistreţilor. A! Şi încă ceva: bizonul român este o specie pe cale de apariţie. Deci, nu endangered, ci endangering (the rest of us), dacă pot să spun aşa. Pentru ăştia chiar aş organiza vânători. Aş şi participa.

Casina

M-am gândit mult ce să scriu despre Casina. Nu despre personaj, ci despre piesă. Pe care am văzut-o sâmbăta trecută, la Jewish Community Center, în interpretarea unor actori absolut minunaţi. Probabil că nu aş fi ajuns să văd piesa dacă nu ar fi venit invitaţia din partea lui Adi Hostiuc, un OM extraordinar de talentat, în tot ce şi-a propus vreodată să facă. Un prieten, pe care îl consider ca atare în ciuda faptului că, până sâmbătă, nu îl văzusem de vreo 6 ani. Un make-up artist (Adi, nu mă înjura, eu aşa te-am cunoscut şi apreciat prima dată) care a ales să nu mai folosească fardul pentru a-i înfrumuseţa pe alţii, ci pentru a construi, din el însuşi, personaje.

Lysidamus în interpretarea lui este un ticălos îngrozitor, un depravat care s-ar culca oricând cu tot ce mişcă şi nu s-ar da în lături de la nimic pentru asta; în ciuda - sau poate tocmai din cauza - acestor trăsături, personajul este infinit de simpatic. Inteligenţa cu care urzeşte planuri pentru a-şi asigura măcar o noapte de amor cu sclava Casina este egalată doar de iscusinţa cu care soţia sa, Cleostrata (interpretată de Adriana Guluţanu), i le nimiceşte. Amuzantă prin simpla sa prezenţă, eterna vecină curioasă, Myrrhina (Cerasela Trandafir) este cea care, în final, oferă cheia unei succesiuni de situaţii aparent fără ieşire. Incredibil de flexibilă (ca stări, ca joc actoricesc şi, nu în ultimul rând, ca articulaţii) este Simona Vlad Sabie, care interpretează rolul Pardaliscăi. Nu în ultimul rând, nesfârşitele împunsături dintre Olympio (George Creţu) şi Chalinus (Lucian Radu) aduc un plus de umor unei comedii clasice, jucată într-un mod şi într-un decor absolut neconvenţionale. Peste toate acestea, domneşte vocea raţiunii (sau, uneori, a responsabilului cu inventarul: Xenofronea (Mirela Hurjui). Vă las să descoperiţi singuri personajul Casina. Dacă nu ştiţi piesa lui Plaut, nu vă spun mai mult; n-aş vrea să vă stric prăjitura. Dacă o ştiţi, vă spun doar că merită să vedeţi Casina prelucrată de Doina Ruşti şi montată de Alexandra Baina. Nu vă aşteptaţi să regăsiţi pe scenă toate "nenorocirile" născute de mintea kinky a lui Plaut: multe dintre cuvintele "cu pătrăţel roşu" sunt mai degrabă sugerate, ceea ce le face cu atât mai savuroase. 

Prietena mea, Maricica

E frumoasă. Când se înfurie, devine uşor înspăimântătoare dar asta nu o urâţeşte absolut deloc. Dimpotrivă, parcă te atrage şi mai mult, deşi ştii că apropierea s-ar putea să fie ultima ta greşeală. Uneori, nu vrei decât să stai lângă ea şi să o priveşti. Să te aşezi pe jos, cu genunchii strânşi la bărbie, şi să te umpli de mirosul ei. Se va schimba sub ochii tăi, va fi calmă, apoi te va plesni fără veste, pentru ca, înainte să apuci să-ţi revii, să înceapă să-ţi mângâie gleznele cu blândeţea unei amante. Nu e nebună; aşa e ea de când se ştie. Îţi va întoarce spatele şi se va preface că pleacă. Să n-o crezi; dacă te ridici şi mergi după ea, în câteva secunde se va întoarce şi te va  cuprinde într-o îmbrăţişare cu miros de alge şi sare.

Da, e marea. După mine, e atât de mare încât, atunci când stau aşezată pe ţărm şi o privesc, mă simt aproape cât un grăunte de nisip. Brusc, mi se pare că totul e atât de mic şi de insignifiant, încât nu merită să te necăjeşti pentru nimic, în schimb merită să te bucuri de câte ori poţi. De fiecare răsărit, de fiecare plimbare în parc, de fiecare floare, mângâiere sau zâmbet. Şi chiar de fiecare lacrimă. Fiindcă leacul pentru orice este apa sărată: sudoarea, lacrimile sau marea. (Isak Dinesen)