Mamă, este numai una...

Nu o singură chiftea, ca în bancul cu Bulă, ci o singură sinapsă, ca în bancul cu Traian. Ăla prost. Bancul, desigur. Şi actorul... Iar a trecut la repertoriul de telenovelă de mâna a paişpea, cu lacrimi de glicerină alternate cu hăhăială groasă. Şi asezonate cu poezii, creaţie proprie, dedicate mamei, tot proprii. Nu alea pe care i le dedică bietei femei vreo juma' de ţară, nu, unele pline de sensibilitate. Şi de viziune. O viziune în care săraca de ea e moartă, chiar dacă de fapt e bine-mersi la Constanţa. Ce nu e clar? Omul a scris acum nişte zeci de ani, pe vremea când era marinar practicant, ca să zic aşa, o poezie despre cum se întoarce el de pe mare şi se duce direct la ţintirim, la mormântul mamei care s-a prăpădit aşteptându-l. Repet, nefericita era şi atunci la fel de vie ca acum, respectiv avea puls, semnal cerebral şi respira fără aparate. Deci, cum ar veni, vie. În locul ei, dacă îmi recita fiu-meu aşa ceva, cred că îi rupeam capul. Asta aşa, de încălzire. Chit că, în poezie, el îi aduce la mormânt (câh!)o lacrimă (haide, mă, că la Divertis dădeai ditamai viitura) 3 (trei) trandafiri şi un sărut. Lacrima ca lacrima, poate era deshidratat. Un sărut, ok, atâta poate el. Iar cu trandafirii... m-a luminat mătuşi-mea, care, în înţelepciunea ei, a zis aşa: "Păi, la mort, se duce un număr PAR de flori. Putea să ducă doi. sau patru. Dar vezi tu, el de atunci visa la cei 3 trandafiri." Eu o propun de prim ministru, după moţiunea de mâine!

Luaţi cu poezie:

Deasupră-ţi cerul se înalţă

Şi de pe el privesc în jos

Sute de stele ce-l admiră

Pe bravul om prietenos

Iar după luni de mers pe-ntinderea albastră,

Întors din nou la ţărmul tău iubit,

Ai alergat grăbit spre casă,

Să vezi iar chipul mamei fericit.

Casa era pustie şi cernită

Şi ai plecat încet, spre cimitir,

Ca să aşezi în ţărâna încă proapsăt răvăşită

Un trandafir, trei lacrimi şi-un sărut,

La capul mamei ce murise tristă,

Cu gândul la copilul ce-a crescut.

foto:mariusmina.blogspot.com