Ne-singurătatea

Pinterest

Simțea ochii bărbatului fixând-o pe deasupra barului din lemn lustruit. Încă nu se aglomerase, nu veniseră găștile gălăgioase de băutori de bere care animau de regulă localul.

Era încă liniște. O liniște gâdilată discret doar de muzica bună – blues – ce răzbătea în surdină din difuzoarele ascunse prin îmbinările grinzilor de lemn care decorau plafonul.

Îi simțea greutatea privirii, o greutate pe care o știa prea bine. În ochii lui negri se succedaseră iute uimirea, fascinația, apoi dorința. Sau poate că se suprapuneau toate trei, nu-și dădea seama. Nu-și mai dădea seama de mult, învățase doar să recunoască arsura acelei căutături bărbătești ațintită asupra ei.

Știa că e o femeie frapantă – se privea zilnic în oglindă fără narcisism, dar și fără inutilă modestie, cu toată obiectivitatea. Nu era perfectă, însă fiecare fibră care o alcătuia, de la ovalul feței până la manichiura și pedichiura mereu impecabile urla „vino-ncoace” . Și mai urla ceva, paradoxal: „stai departe”. Nu pentru că și-ar fi propus ea să sperie potențialii pretendenți, ci pentru că magnetismul ei era prea mult pentru unii. Ca un drog de care ai vrea să te ferești, deși ispita de a-l încerca e uriașă.

Ridică ochii ca să îi facă barmanului semn să-i mai servească un pahar de vin. Roșu. Sec. Cel mai sec. Îl știa de mult, iar el o aprecia ca pe o clientă fidelă și care nu se zgârcește la bacșișuri. O văzuse și singură, și cu grupuri de prieteni, dar niciodată cu un iubit. A, cu câte un bărbat da. Însă era barman de prea multă vreme ca să nu facă diferența între iubit, amant, prieten, amic, aventură și alte nenumărate tipuri de relații între oameni. Femeia asta nu venise niciodată în barul „lui” cu un iubit. Cu un bărbat pentru care să simtă altceva decât atracție pură, chimie, dorință fără sentimente. Nu o judeca pentru asta – învățase de mult să nu judece oamenii în niciun fel – doar constata. Cine știe ce durere o făcuse să-și țină inima ferecată cu lacăte grele?

Ea. Ea știa. Iubise, bineînțeles că iubise. Și crezuse. De mai multe ori, chiar. Iar asta o costase atât de mult, încât hotărâse că sentimentele n-au ce căuta între ea și el, oricine ar fi el, atâta timp cât ea era ea. Iar acum, apăruse un el. Bărbatul cu ochi strălucitori din celălalt capăt al barului. Un stâlp lambrisat stătea între ei, ajutând-o să-și facă jocul pe care ajunsese să-l stăpânească, în timp, cu talent de maestră. Barmanul îi puse în față paharul nou; îi mulțumi cu o scurtă înclinare a capului, mâna ei cu degete lungi apucă băutura fără ostentație, doar cu delicatețe, și o duse la buze. Când făcu asta, avu grijă să-i arunce o căutătură bărbatului peste buza paharului – știa că ochii ei arată și mai straniu când se uită așa – și constată, mulțumită, că bărbatul nu-și dezlipise privirea de ea. Zâmbi când puse paharul înapoi, pe bar, pe biscuitul de carton.

Scoase o țigară din tabachera de argint și o aprinse cu bricheta cilindrică, de metal. Trase un fum lung și îl expiră fără grabă. Îi plăcea gustul de tutun și știa și că îi stă bine când fumează. Cu mâna liberă, își dădu relaxat părul peste umăr, cât să i se vadă scânteierea cerceilor lungi, cu cristale ce reflectau lumina caldă din local. De foarte multă vreme nu mai păstra hainele, pantofii, gențile sau bijuteriile „bune” pentru ocazii speciale. Ajunsese la concluzia că viața e prea scurtă ca să nu considere fiecare zi o ocazie specială, așa că, atunci când ieșea să bea un vin sau un whisky la barul de lângă casă se îmbrăca de parcă ar fi mers la cine știe ce restaurant cu multe stele Michelin. Nu arăta ridicol, dimpotrivă. Ieșea din rândul femeilor îmbrăcate banal – iarăși, fără să fie ostentativă, doar atentă și elegantă.

Azi, de pildă, purta o salopetă neagră, până peste genunchi, fără mâneci sau bretele, la care potrivise o pereche de balerini argintii ca toate bijuteriile ei. Părul rubiniu îi cădea în cascadă pe spatele pe jumătate gol, iar genele rimelate, lungi și întoarse de la natură, îi desăvârșeau aerul de Malena modernă.

Spre deosebire de personajul cu pricina, pe ea nu o huiduia nimeni. Nu în față, cel puțin. La un moment dat, se gândise că poate ceilalți clienți fideli ai localului, cei care o vedeau acolo – mereu cu altcineva – ar putea avea o părere destul de proastă despre ea, dar alungase ideea ca pe un țânțar agasant. Nici că o putea interesa mai puțin ce credea lumea despre persoana ei.

Aruncă din nou o privire bărbatului și, de data asta, o însoți cu un zâmbet mai larg. Așa cum se aștepta, bărbatul se ridică și porni încet spre ea. Pe față nu îi tresări niciun mușchi, nu clipi mai des, nu își înfășură părul pe deget, nu folosi niciunul din trucurile clasice ale multor femei care încearcă să atragă. Nu făcu nimic altceva decât să-i susțină privirea. Când cineva se uită în ochii tăi mai mult de cinci secunde fără să clipească, înseamnă că se gândește fie la sex, fie la crimă. Citise asta pe undeva. Poate o văzuse în vreo postare, nu-și mai amintea. Dar era adevărat – nu neapărat partea cu crima. Era perfect adevărat că în ochii unui om poți citi emoția crudă, nefardată, oricare ar fi ea – dorință, furie, groază, bucurie sau tristețe.

Bărbatul gesticulă spre scaunul înalt de lângă ea, cerându-i permisiunea de a se așeza. Îi răspunse tot cu un gest care însemna doar atât: E liber. Ia loc, dacă vrei. Nu era o invitație, era doar un răspuns care nu o angaja cu nimic.

Abia după ce el se așeză, femeia se întoarse iarăși spre bar și mai sorbi delicat o gură de vin. Bărbatul își puse paharul pe blatul din lemn – whisky sec – și, cu gesturi relaxate, ca de felină mare, scoase din buzunar un pachet de țigări. Își aprinse una cu o brichetă vintage și, la fel cum făcuse și ea mai devreme, trase un fum pe care îl expiră încet și prelung.

– Ești o femeie spectaculoasă.

Spusese asta fără să se uite la ea, cu ochii ațintiți în scrumiera grea dintre ei. Femeia zâmbi în colțul gurii – în primul rând, îi plăcea vocea lui. O voce plină, joasă, masculină și puțin răgușită din pricina tutunului și a whisky-ului. În al doilea rând, îi plăcea cuvântul pe care el îl alesese ca s-o descrie. Nu îi spusese că e drăguță, superbă, nu-i pusese vreo întrebare cretină – Ce face o femeie așa de frumoasă singură aici? –, nu. Făcuse o constatare fără drept de apel. Mai trase un fum, apoi se roti spre el cu tot corpul, nu doar cu fața.

– Mulțumesc.

– Vlad, spuse el ridicând ușor paharul în direcția ei.

– Ana, răspunse ea, oglindindu-i gestul.

– Pinot Noir?

Femeia încuviință din cap, apoi arătă cu bărbia spre băutura lui:

– Oban?

Bărbatul râse și dădu aprobator din cap, în vreme ce scutura scrumul. Avea mâini frumoase, cu degete lungi și unghii îngrijite. Și brațele lui îi plăceau, atât cât se vedeau de sub mânecile suflecate până aproape de cot. Avea oroare de cămășile cu mânecă scurtă, iar asta i se părea varianta cea mai bună, vara, pentru un bărbat care nu voia să poarte tricou. Îl studie din colțul ochiului – cămașa bleu, de in subțire, se așeza bine peste un trup bine proporționat, lucrat fără excese. Aprecie că avea cămașa băgată în jeanșii cu o curea din piele crem, tocită, potrivită cumva cu mocasinii parcă făcuți din șevro.

Femeia își schimbă poziția picioarelor și le încrucișă din nou – nu pentru că ar fi încercat să reia celebra scenă din Basic Instinct; nici n-ar fi avut cum, cu salopeta – ci pentru că, pur și simplu, amorțise și mișcarea aceea îi dădea ocazia să-și etaleze gambele netede și bronzate.

– Să înțeleg că e un accident că bei vin acum? întrebă el, privind-o iarăși cu aceeași arsură în ochi.

– Nu mai mult decât faptul că tu bei whisky, zâmbi ea, ridicând din umeri.

El râse din nou:

– E mai ușor de recunoscut un vin decât un whisky, de asta te întreb.

– Știu, glumeam. Dar Oban-ul are un miros destul de ușor de recunoscut. Sau, nu știu, poate că așa mi se pare mie.

El dădu din cap și trase iar din țigară. O vreme fumară în tăcere, privindu-se din când în când. Mâinile li se atinseră în treacăt, când își stinseră țigările în același timp, în aceeași scrumieră. Atunci, bărbatul o prinse ușor de vârful degetelor:

– Îmi dai voie să-ți sărut mâna?

Femeia înclină capul într-o parte și se uită la el pieziș. Asta nu i se mai întâmplase. Cel puțin, nu în trecutul recent. Parcă fusese transportată brusc într-o altă epocă, una în care bărbații nu abordau femeile cu mesaje grobiene trimise la-ntâmplare pe vreo platformă socială, iar femeile nu începuseră să se transforme în bărbații pe care le-ar fi plăcut să-i aibă drept parteneri.

Încuviință cu un zâmbet. Fără să-și ia ochii dintr-ai ei, bărbatul îi atinse ușor dosul palmei cu buzele, apoi îi lăsă mâna înapoi, pe lemnul barului.

– Pot să ți-l ofer pe următorul? întrebă el, arătând spre paharul din fața ei.

– Abia l-am început, râse ea.

– Știu, dar sper că nu ți-ai propus să fugi după ce îl termini.

Nu, nu-și propusese să fugă. Bărbatul ăsta cu apucături din alte vremuri avea ceva care îi plăcea. Îi plăcuse de când îl zărise – nu, de când îl simțise peste bar. Și mai avea ceva. Ceva ce sclipea în lumină acum, când el își apucase paharul cu vârfurile arătătoarelor de la ambele mâini și se juca mecanic cu el, răsucindu-l pe bar. O bandă simplă, din aur alb, care i se odihnea pe inelarul stâng.

Fără o vorbă, femeia se uită lung la verighetă, suficient ca el să-i urmărească privirea; când, ușor stânjenit, el se pregăti să spună ceva – vreo scuză clasică, „Da, sunt însurat, dar nu ne mai înțelegem/stăm împreună doar pentru copii/sunt în divorț” îl întrerupse fără să schimbe tonul sau expresia feței:

– Nu, nu mi-am propus să fug.

Cuvintele pe care el le-ar fi spus rămaseră suspendate între ei, deasupra scrumierei, ca un fum ce se risipește fără urmă. Nu o interesa de ce înșela el. Ea, una, nu o făcuse niciodată, deși fusese înșelată crunt. Nu simțise nevoia nici să plătească trădarea cu aceeași monedă, nici nu fusese ispitită. Pe vremea când încă mai credea în relații autentice, dacă lucrurile nu mai mergeau, se străduia să le repare. Invariabil, nu după multă vreme constata că e singura care face acest efort, așa că prefera să se retragă înainte să își caute consolarea în brațe străine.

Nici nu o urâse pe cealaltă. De ce ar fi făcut-o? Femeia aia nu îi datora nimic. Nu se cunoșteau, nu ea îi datora loialitate sau fidelitate. El, în schimb, da. El îi promisese lucruri în fața primarului și a preotului. Îi veni să-și atingă, din reflex, locul gol de pe inelar, acolo unde și ea avusese, cândva, o bandă simplă din aur. Tot alb. Dar nu. Nu o urâse nicio clipă pe cea cu care fusese înșelată. Și nu pricepea, în ruptul capului, de ce o femeie cu care cineva înșală e „curvă”. Poate că femeia aia, amanta, s-a îndrăgostit. Poate că, la fel ca un bărbat, s-a lăsat copleșită de dorință. De ce ea, amanta, e curvă, iar el, trădătorul, nu? Femeile n-au dorințe? Slăbiciuni? Nevoi?

Mai bău puțin vin. N-avea chef să-și reia filosofiile din serile pe care le petrecea acasă, singură, încercând fără succes să prindă firul logic al comportamentului uman.

Scoase încă o țigară din tabacheră și, înainte să se atingă de propria brichetă, în față îi apăru prompt o flăcăruie care răspândea un vag miros de gaz lichid ars. Știa că primul fum nu trebuia să-l tragă în piept, dar îi plăceau și gestul, și bricheta care trebuie să fi împlinit măcar vreo sută de ani.

– Nu te-ai speriat, constată el în vreme ce închidea capacul metalic.

– De foc? Niciodată.

Ea știa exact la ce se referise el, dar nu voia să intre în acea discuție. Bărbatul râse.

– Îți place să te joci cu focul?

– Să mă joc? Nu. Știu că e periculos, doar că nu mi-e frică de el.

Bărbatul se sprijini cu cotul pe bar și își așeză obrazul în palmă:

– Ești nu doar spectaculoasă, ci și foarte interesantă.

– Mulțumesc.

–...Și foarte obișnuită să ți se spună astfel de lucruri, râse el când ea repetă ce îi spusese la început, primind complimentele fără mare tam-tam.

Râse și ea:

– Și asta, da.

Bărbatul întinse mâna și o prinse iar de vârful degetelor, pe care începu să le mângâie, absent.

– Mi-ar plăcea să petrecem mai mult timp împreună.

– Păi mi-ai oferit încă un pahar de vin. Sau, între timp, ți-ai propus tu să fugi?

– În niciun caz. Doar că... aș vrea să vorbim mai mult, să te descopăr. Parcă ești...

Pocni din degete:

– O să sune a text din ăla prost de agățat, dar chiar așa îmi pari: parcă ești un mister care trebuie dezlegat cu migală și talent de detectiv.

Femeia zâmbi și își arcui sprâncenele, jucând uimirea:

– Și cum ți-ai propus să faci asta?

Bărbatul îi eliberă mâna ca să-și frece, gânditor, bărbia cu degetele. O privi cu ochii mijiți, ca și cum deja s-ar fi apucat să construiască o strategie:

– Încă nu știu. Dar, crede-mă, nu mă las cu una, cu două.

Nu-l crezuse, dar plecaseră împreună după câteva pahare de vin – ea – și de whisky – el. Petrecuseră câteva ore în dormitorul apartamentului ei cochet, apoi fumaseră în tăcere, iar el plecase. Ieșise pe ușă fără multe vorbe – doar cu promisiunea că o va căuta, că data viitoare o să-i povestească nu știu ce...

Amândoi știau că nu-i adevărat. Că nu exista nicio dată viitoare.

După ce închise ușa în urma lui Vlad – dacă l-o fi chemat așa – Ana (Beatrice, în realitate) se așeză pe canapea și își aprinse o țigară.

Aș vrea să vorbim mai mult, să te descopăr. Parcă ești... o să sune a text din ăla prost de agățat, dar chiar așa îmi pari: parcă ești un mister care trebuie dezlegat cu migală și talent de detectiv.

Pufni, amuzată. De ce or face toți la fel? De ce or fi incapabili să priceapă că nu, nu e nevoie de povești cu zâne și cu Feți-Frumoși? Oare Vlad chiar avea impresia că el a convins-o să cedeze? Oare nu-și dădea seama că, în seara asta, ea îl alesese pe el, din tot barul ăla? Oare Vlad credea cu adevărat că a făcut o cucerire și nu realiza că el fusese o distracție pentru o seară în care ea se simțea singură și plictisită?

Probabil că nu. Probabil că nici Vlad, nici alții înaintea lui sau după el nu puteau admite în ruptul capului că, atunci când o femeie li se oferă pentru o noapte sau pentru niște ore, nu dăruiește nimic. Doar acceptă, ca pe o ofrandă nu foarte prețioasă, câteva momente de plăcere și de ne-singurătate.

Beatrice râse încet, își scutură părul care se încurcase, însetat de un șampon bun, și porni spre duș, să se limpezească de privirea grea de uimire, fascinație și dorință de peste bar. După aceea, nu avea să mai rămână nimic din Vlad. Nici atingerea. Nici împletirea trupurilor lor. Nici sunetul vocii lui.

Nici măcar amintirea.