Asta e ținta oricărui anorexic care se respectă. De fapt, ăsta este răspunsul „oficial” în fața oricărui om în firea lui care încearcă să-i explice anorexicului că nu e chiar bine să mănânce doar o dată la două zile, și atunci o foaie de salată verde împărțită în trei mese.
- O să mori!
- Da, dar când o să se întâmple asta, o să mă puneți într-un sicriu mărimea zero!
Mda.
Oamenii din jur, familia, prietenii, te privesc așa cum privești un bolnav suferind de o maladie incurabilă cum se stinge pe picioare. Nimeni nu pricepe ce ți s-a întâmplat, când ți-a devenit mâncarea cel mai de temut dușman. Nici măcar tu.
Știi doar că te uiți în oglindă și, în loc să vezi o mână de oase pe care abia îți mai stă pielea, remarci că „mai ai de unde să dai jos”.
Începi să suferi de palpitații, iar mușchii tăi au spasme incontrolabile. Știați că anorexicii nu mor, de fapt, de foame? Le cedează inima.
Dar nu e atât de simplu să ajungi acolo.
Mai întâi începe să ți se usuce pielea pentru că, nu-i așa, grăsimile sunt moartea. Dacă, din când în când, mai mănânci ceva, acel ceva trebuie să fie complet degresat.
Apoi începe să-ți cadă părul.
Mai târziu, dacă ești femeie, ți se oprește menstruația. Organismul tău își spune „dacă proasta n-are ce mânca așa, singură, la ce bun să mai trântească și-un plod?” (da, Olivia Steer, menstruația ARE legătură cu fertilitatea.)
Faptul că te simți tot timpul slăbit e deja banal.
Îți apar vânătăi și bătături pe fund pe locul unde înainte aveai fundul, pentru că, practic, te așezi direct pe oase.
În cazurile fericite - așa cum a fost al meu - anorexicul își abandonează țelul nobil de a deveni mumie încă din timpul vieții și reîncepe, treptat, să mănânce și altceva decât scaieți și Cola Light. La început vomită fiecare îmbucătură. Pana mea, stomacul ăla a ajuns și el să creadă că mâncarea e cea mai nașpa chestie de pe fața pământului. Pas cu pas, redevii un om normal. Mănânci oarecum sănătos, faci mișcare cât să te simți bine în pielea ta. Bine, dar nu relaxat. Pentru că imaginea de sine ți-a fost afectată iremediabil.
Dacă vreți, anorexicul e ca un soi de alcoolic. Îi trebuie doar o picătură ca să recadă. Să reînceapă să-și măsoare șunci (imaginare sau nu), să se cântărească obsesiv, de 7 ori pe zi și să cocheteze cu ideea de înfometare.
Nu este o apologie a corpului deformat de grăsime. Ci o mărturie a unei foste anorexice care a reușit să revină dintre mumiile vii.
Acum nu îmi mai doresc un sicriu mărimea zero. Vreau o viață King Size.
