What do you do when your reason for smiling makes you cry?

Am citit asta pe undeva. Nu cred că mai contează unde. Am văzut-o rostogolită de atâtea ori pe internet, că doar n-oi fi atât de ghinionistă încât să fiu tocmai eu aia acuzată de plagiat.

Întrebarea rămâne, însă. Ce faci?

Tragi niște concluzii. Prima - și cea mai importantă - e că, dacă plângi, îți pasă. Dacă nu ți-ar păsa, te-ar durea în cur. OK, poate că și în situația aia ai plânge, dar din cu totul alte motive.

Atâta timp cât mai ai lacrimi, e bine. Înseamnă că ești viu pe dinăuntru. Deși, nu cu multă vreme în urmă, credeai că ai murit. E mai bine viu? Nu știu. E mai sensibil. Când te știi (sau te crezi) mort, calci în picioare oameni, cu sentimentele lor cu tot. Să fii viu, în condițiile astea, e, pe undeva, ca o urmare a unui blestem. Încă îmi răsună în creier vorbele unei bune prietene: așa, fă. Să trăiești și tu, să simți, să plângi, să suferi. Ți-a ieșit, nebuno. Asta fac.

Și mă întreb. Și îmi dau singură răspunsuri. Care îmi scot și mai multe lacrimi. De unde pana mea or ieși atâtea lacrimi, nu știu. Dacă m-aș face unic exportator aș fi dracului în top 300. Pe primul loc, nu oricum.

Mda. Revenind. Ce faci? Își dorești să mori la loc? Nu. Că viața e mișto. V-ați gândit vreodată că oamenii vii sunt masochiști? Dacă să fii viu înseamnă să suferi, cum mama dracului să-ți placă asta? Tre să fii bou. Ete că sunt. Nu, nu pe modelul „dă, mamă cu biciu-n mine”. Are cine. Nu în sensul ăla, terminați cu porcăriile. Figurat, așa. Doar suntem intelectuali, bloody hell.

E păcat de tine să nu simți, tu ești făcută să simți. Și pe asta mi-a spus-o cineva. Și ție ți-a ieșit. Simt. Enorm. Și, culmea, nu văz monstruos. Doar ușor încețoșat, așa.

Deci ce faci? Păi, ce să faci? O arzi bipolar. În fond, și bătăile inimii sunt bipolare, nu? Sistole și diastole. Așa simți că ești viu. Când urci doar ca să cobori și cobori doar ca să ai de unde urca înapoi.

De ce ne construim personaje

Chiar, de ce? Atunci când natura muncii te obligă, parcă e de înțeles că, star porno fiind, nu-ți e la îndemână, ba chiar e contra-productiv să te afișezi de mână cu nevasta și cu copilul drăgălaș ca un heruvim, scobindu-se cu degețelul grăsuliu în nasul cârn.

Dar când cariera ta nu depinde de vreo imagine donjuanistică, de ce ți-ai crea-o?

„Ca să pari mai interesant”, veți spune. Corect. Dar, dacă vrei să pari interesant, înseamnă că ești și interesat. Sau nemulțumit pe persona ta reală. Poate că nu te regăsești în realitatea ta. Și vrei să trăiești într-un film, pentru că n-ai cojones să îți schimbi propria realitate. Sau să o trăiești până la capăt. 

De ce ți-ai construi o realitate virtuală, în care ești singur și (ne)ferice, dacă nu ca să păcălești, ca să te păcălești?

Până la urmă, ce rost are să te minți? Câștigul de moment e atât de important încât merită riscul atașat? Există șanse mari ca realitatea „reală” și cea închipuită să intre în coliziune într-o bună zi. Iar după ziua aceea, dragi creatori de personaje cu propriul chip, imaginația e tot ce v-ar putea rămâne.

*spoof*