Nu vreau să caut vinovați. Nu vreau să acuz, să analizez, să calculez timpi și coordonate. Vreau să vă spun cât de mult îi iubesc și îi respect pe piloți. Și îi invidiez. De la primul meu zbor (ca pasager de avion de linie, evident), am fost fascinată de ei. Stăteam în aeroport și mă uitam afară, prin geamurile mari ale porții de îmbarcare, la avioanele care decolau de pe pistă. Fiecare nas de metal care se ridica în aer îmi părea o provocare lansată de oameni, zeilor. Venim acolo, sus, la voi. O să urcăm, o să vă traversăm văzduhul și după aceea o să revenim în lumea noastră. Iar voi o să ne lăsați s-o facem. De cele mai multe ori, zeii îi lasă. Poate că îi surprinde tupeul, poate că îi amuză, sau poate că pur și simplu fac un joc crud în care niciodată omul nu știe când pierde. Tocmai asta mi se pare fascinant. Piloții sunt gambleri profesioniști. Nu, asta nu înseamnă că mizează pe noroc; dimpotrivă. Marii jucători de poker au niște minți extraordinare. Piloții au și minte, și talent. Și, uneori, noroc. Alteori nu. Ei nu zboară cu gândul că nu o să li se întâmple tocmai lor. Dimpotrivă. Zboară cu gândul că li se poate întâmpla. Tocmai asta mi se pare demn de respect. Dacă vreți, piloții sunt varianta modernă a lui Icar. Aripile lor nu mai sunt de ceară, ci de aliaj metalic. Ceea ce nu le face, însă, invincibile. „Suntem tot mai puțini, pentru că piloții mor tineri”. Asta spunea ieri un pilot. Adrian Iovan. Azi, când nasul avionului său s-a ridicat în aer să întrebe cerul dacă da, răspunsul a fost nu. Cum spuneam, îi invidiez pe piloți. Sunt singurii care își reglează conturile direct cu Divinitatea. Cu altcineva nici nu merită deranjul. Zbor lin, Adrian Iovan!
