L-am auzit în sfârşitul ăsta de săptămână pe ministrul Sănătăţii, Eugen Nicolăescu, spunând că sistează plăţile către spitalele private. Argumentul: "banul public trebuie să meargă la spitalele publice". Corect. Doar că "banul public" înseamnă ăla alocat de la buget, nu contribuţia mea de asigurat. Ăla nu e ban public, e banul meu pentru care muncesc şi de care ar trebui să pot beneficia în condiţiile pe care le aleg eu. Şi da, prefer ca, de banii ăia, să merg la un spital privat, unde să nu umblu cu geanta doldora de plicuri, unde să am parte de asistente zâmbitoare, nu de acrituri îndulcibile cu şpagă, unde să fie curat şi de unde să nu plec pricopsită cu te miri ce infecţie care vine ca bonus de pe zidurile spitalului.
Are statul român o problemă de "nu am chef" când vine vorba să plătească serviciile prestate de unităţile private? Perfect! Sunt absolut de acord să plătesc o asigurare privată către un spital privat, dar atunci RENUNŢ la asigurarea de stat, pe care nu vreau să o folosesc. Nu mi se pare corect să fiu pusă în situaţia de a plăti de două ori pentru acelaşi lucru. Mi se pare jecmăneală pe faţă.
Aflu că Raed Arafat - pe care îl apreciez şi pe care l-am susţinut inclusiv în stradă acum un an pe vremea asta - împărtăşeşte ideea lansată de Nicolăescu. Cred că, de data asta, domnul doctor Arafat a apus un diagnostic greşit. Şi asta s-a întâmplat pentru că a citit simptomele într-o cheie eronată. Nu asiguraţii trebuie pedepsiţi pentru combinaţiile şmecherilor din sănătate. Asiguraţii sunt oameni care muncesc şi care vor să beneficieze de servicii de calitate, atât. E un drept la care e periculos să atentaţi, domnilor. Nu aplicaţi un tratament greşit, pentru că s-ar putea să pierdeţi pacientul şi să fiţi acuzaţi de malpraxis. Aveţi o asigurare suficient de bună să acoperiţi 20 de milioane de cazuri?
