Asta-i realitatea!

Pe 11 noiembrie, Silviu Prigoană a reuşit să facă ceva ce nu i-a ieşit nici lui Einstein: o călătorie în timp.  Prighi, cum cu afecţiune l-am numit noi mereu - chiar şi când se lăsa de fumat şi ne obliga să ne consumăm viciul afară, în viscol - Prighi, zic, a reuşit să adune la fostul Măr de Aur, Realitatea, aşa cum era în primul ei anişor. Aproape toată lumea - şoferi, redactori-şefi, operatori, prezentatori, regizori, producători, tehnicieni, reporteri, editori, oameni din administraţie şi Nea' Gogu - toţi au fost acolo.

Înainte de petrecerea aniversară aveam aceleaşi emoţii de dinaintea primului jurnal pe care l-am prezentat vreodată. Iar când am intrat în sală şi am dat cu ochii de oameni pe care nu-i văzusem de aproape zece ani, mi-au dat lacrimile ca la Stupize -Stupize. Poate că sună patetic pentru cineva care nu a făcut războiul din Irak la arma "Externe", sub comanda lui Ion Cristoiu, dar a fost aşa cum îmi imaginez revederea dintre foştii camarazi de pe front, pe timp de pace.

Pentru că aşa se lucra la Realitatea lui Prigoană: în regim cazon. Ca în "Private Benjamin": nu te opreşti decât dacă leşini, verşi sau mori. Nimeni nu se oprea. Exista un combustibil care ne împingea mereu mai departe: pasiunea. Râsetele, urletele, uşile trântite, certurile, împăcările, crizele de orgoliu şi efuziunile sentimentale ţineau cam cât o BETA decentă: cel mult un minut şi jumătate.

Aşa cum scrie Lucian Cambeşteanu, păream a fi rezidenţii permanenţi ai unui balamuc. Dar în secţia de cuminţi de la Republica am învăţat multe. Am învăţat să scriu ştiri, să le comunic, nu doar să le citesc. Am învăţat că cele mai mişto traduceri simultane îţi ies când ai cele mai ale dracului migrene, că simpla acţiune de a monta cu mâna ta o ştire are efecte terapeutice miraculoase asupra nervilor întinşi la maxim. Am învăţat că "muştele" de pe casetă nu bâzâie, că un "BĂĂĂĂI! Al Jazeera zice că..." poate fi echivalentul alarmei dintr-o staţie de pompieri. Într-un cuvânt, am învăţat TELEVIZIUNE. Şi am mai învăţat un lucru, pe care mulţi patroni de trusturi media nu l-au aflat niciodată: televiziunea este, de fapt, făcută din oameni, nu din scule, cabluri şi sateliţi. Silviu Prigoană a ştiut-o de la început. Şi, pentru asta, merită mulţumirile noastre, ale tuturor celor care am lucrat acolo, la Realitatea "republicană". Pe 11 noiembrie, am făcut un salt în timp. O întâlnire cu prieteni dragi. O reuniune de familie.

Prea-prea sau foarte-foarte?

Zilele astea, dacă ne uităm la ştiri, vedem două atitudini de guvernanţi puse în atiteză: Papandreou şi Boc. Da, ştiu, singurul punct comun al celor doi este că sunt şefi ai Executivului în ţările lor - al nostru, doar pe hârtie. Grecia este, nu pe fundul găleţii cu rahat, mai degrabă pe fundul latrinei şi latrina e sigilată. Împrumutată şi răs-împrumutată, băgată în PIIGS, scuipată de toate ţările Zonei Euro, care nu ratează nici o ocazie de a mai arunca un ou clocit spre mama democraţiei mondiale. Într-un gest de clemenţă, restul Europei acceptă să şteargă jumătate din suma enormă pe care o datorează grecii. Ce fac ei? Spun că se mai gândesc dacă să implementeze sau nu măsurile de austeritate impuse de creditorii internaţionali. În fond, ca întemeietoare a însăşi noţiunii de democraţie, Grecia nu face altceva decât să rămână fidelă propriilor principii: vox populi, vox dei. Asta, repet, după ştergerea unei părţi din datorie şi în condiţiile în care Atena ar mai avea nevoie de MULŢI bani. Tupeu? Exces de testosteron? Inconştienţă crasă? Tembelism politic? Poate...

În acelaşi timp, văd un premier care, la întrebări despre buget, prognoze economice, previziuni de creştere, în general, la orice fel de întrebare legată de finanţele ţării sale, răspunde invariabil: "Să vedem ce zice FMI". Cum adică? De acord, FMI, Banca Mondială şi Comisia Europeană sunt "băncile" tale. Dar, oricâte credite ai avea, nu banca îţi scrie lista de cumpărături. Banca nu vine la tine acasă să-ţi ceară să vinzi televizorul şi să scoţi la mezat hainele puţin purtate, să îl omori pe bunicul în somn cu perna că nu mai ai bani de medicamente şi să te tratezi de diabet şi cancer cu ceai de gălbenele că nu mai ai voie să mergi la spital. Mai ales în condiţiile în care nu ai dat vreun semn cum că ai fi rău platnic. Dacă tu, Guvernul României, aştepţi să vină mereu altcineva care să-ţi spună ce se va întâmpla cu ţara ta, nu este din exces de zel în a te conforma unor reguli, ci din exces de prostie, malformaţie care te împiedică să "naşti" un program de guvernare viabil. Cum s-ar spune, e a nu ştiu câta sarcină pe care Guvernul Boc încearcă s-o ducă la termen, cu multe greţuri şi glezne umflate, iar copilul se naşte mort. Poate că ar trebui să nu mai încerce, zic. Poate că aşa au zis şi ei, şi s-au hotărât să adopte. Copilul altora. În speţă, pe al lui Jeffrey Franks. OK, dar nu au nici o preferinţă? Primul orfan care le este pus în braţe e luat acasă şi culcat în pătuţul pregătit încă din 2008? Se pare că da.

Acestea fiind spuse, mă întreb ce e de preferat? Un guvern cu prea multe cojones, sau o adunătură căreia astfel de "dotări" îi lipsesc cu desăvârşire?