Nu mai am târcoale

Banc sec: un câine dădea târcoale unui copac. La un moment dat, se opreşte. De ce? Pentru că nu mai avea târcoale.

Ca o Balanţă proastă ce, cu onor, mă aflu, am nocivul (pentru mine) obicei de a încerca să văd în oameni partea bună. Nu ŞI partea bună. DOAR partea bună. Le acord mereu circumstanţe atenuante, înghit pe nemestecate gogoşi cât mine de mari, ba mai mult, plină de înţelegere şi empatie, îi mai şi compătimesc şi le pun la dispoziţie un umăr cald şi hidrofil pe care să plângă.

Ofer cu generozitate bucăţi consistente din mintea şi sufletul meu celor despre care cred că le merită, fără să mă gândesc nicio secundă că, ale naibii, nu se regenerează... Iar unii dintre cei pe care i-am cadorisit astfel se uită nedumeriţi la bucata mea de suflet, o întorc pe toate părţile şi o aruncă peste umăr - "Ce să fac eu cu asta?"

Nu trebuie să faceţi nimic. De fapt, dacă nu ştiţi ce să faceţi cu ea, înseamnă că am greşit destinatarul. Nu trebuie să o returnaţi, e OK. Mai am ceva rămas pe fundul sacului, dar numai pentru uz propriu. Să nu fiu înţeleasă greşit: ce am dat până acum e bun dat. Păstraţi-le. S-ar putea să fie valoroase la un moment dat, mai ales că, acum, producătorul s-a retras din piaţă. E criză. M-am hotărât: îmi închid sufletul, înainte să dea faliment.

Christmas Rules! Rule #1: PIG OUT!

Astăzi s-a născut Hristos/ Mesia chip luminos/ Lăudaţi şi cântaţi/Şi vă bucuraţi!

Păi cum să te bucuri, aşa pe stomacul gol... O sarma, două, douăş' cinci, camera de gardă de la Floreasca, o damigeană de vin, "din ăla bun, de la cuscri" - câte o damigeană de căciulă, să n-avem vorbe la proces... Bonus: o trichineloză - "al dreacu' porc, parcă puteam să stau toată ziua să văd ce mănâncă şi de unde, ce, era singuru' animal din bătătură? Lu' ăla de la anu' îi dau numa'pizza, să moară Bibi!".

Spiritul Crăciunului îşi face simţită prezenţa peste tot, inclusiv (sau mai ales) în magazine: "Hai, cucoană, păi ce facem, mai stăm o dată la coadă că nu te hotărăşti mata de care cozonac vrei?", "Nu vezi că eşti ditamai malacu', dă-te, domne, din faţa raftului că nici nu văd ce-i acolo, ce, ai mâncat sticlă?"

Toată lumea cară, smulge din rafturi şi de pe umeraşe, cumpără, se împrumută, POS-urile zumzăie, gata-gata să blocheze sistemul bancar mai dihai decât criza, la semafoare, şoferii se înjură cu talent şi creativitate, grăbiţi să ajungă la hypermarket, că e coada mare la case şi parcarea e plină...

Şi, de undeva, dintr-o iesle pusă în vitrina unui magazin de decoraţiuni, pruncul Iisus priveşte uimit la toată agitaţia: "Oameni buni, mai ştiţi care-i treaba cu ziua asta? Hellooooo! Azi m-am născut eu, ştiaţi? Vă mai aduceţi aminte de ce am venit eu pe lume? Pentru voi... La mine vă mai gândiţi vreo secundă? Nu, normal, că sunt reduceri la Carrefour... Offf..."

Eu mă gândesc. Îi mulţumesc în fiecare zi pentru ce mi-a dat, Îl rog să nu mă uite cu treaba aia, ştie El care, aşa cum le ştie pe toate, chiar dacă uneori ni se pare că ne-a rătăcit dosarul pe undeva. Şi mă îndrept, cu evlavie, spre bucătărie. Să văd dacă sunt gata cârnaţii. Amin!

Ba nu.

Adică, da, există "colecţionari de oase", şi sunt exact aşa cum i-am descris. Numai că pot fi confundaţi relativ uşor cu alţii: strângătorii de cuvinte. Cei care adună vorbe, idei, strigăte... dar le strâng în ei. Şi le ţin închise acolo... Iar ceilalţi nu înţeleg. Nu reuşesc să audă muzica, zgomotul, vacarmul care răsună în sufletul unui asemenea om. Ei nu văd decât tăcerea de la suprafaţă şi li se pare rece. Dar, sub crusta de gheaţă, e un adevărat ocean, viu, cald, pulsând... Şi eu am văzut o pojghiţă de gheaţă şi am crezut-o iceberg. Nu vreau să rănesc, aşa că nu am să fac copci; poate s-o topi crusta, de la căldură...

Colecţionarul de oase

Oamenii colecţionează diverse... Timbre, pachete de ţigări, brichete, cărţi poştale... Aceştia sunt colecţionarii "clasici". Aceia care adună obiecte. Există, însă, şi o categorie aparte de colecţionari. Cei cărora le place ca elementele colecţiei lor să fie însufleţite. Ei sunt cei care, deşi par că debordează de viaţă, sunt, în realitate, morţi pe dinăuntru, creaturi care, în lipsa propriei însufleţiri, încearcă să-şi amăgească mortăciunea cu iluzia fiinţelor pe care le strâng în jurul lor. Şi atunci adună suflete, minţi, inimi, trupuri, din dorinţa nebunească, în futilitatea ei, de a împrumuta viaţă de la ele. Degeaba... Sufletul lor rămâne mort, iar răceala lui de cadavru vechi, cuprins de putreziciune, nu reuşeşte decât să contamineze căldura "colecţionaţilor" şi să o murdărească de duhoarea de hoit. Noroc că iese la spălat. Culmea ironiei, cu Persil...

Honey, I'm home!

Secretul succesului unei căsnicii este ca partenerii să mai lase de la ei, din când în când... Micile compromisuri duc la evitarea marilor conflicte...

Da, ştiu, şi eu am râs cu lacrimi când am scris chestia asta care sună ca un sfat pentru tinerele soţii, dat de grupul înţeleptelor de la revista Femeia în perioada interbelică; şi totuşi...

Tânara doamnă din proaspăta familie Guvernescu a cedat postul de premier, iar soţul iubitor i-a dăruit până la urmă un vicepreşedinte la Senat. Sigur, lucrurile nu au mers chiar atât de simplu. A fost nevoie de ceva lacrimi şi ameninţări, iar clasicul "plec la mama!" a fost înlocuit de mai modernul "nu-ţi votez preşedintele de Cameră", dar esenţa este aceeaşi. Până la urmă, domnul a cedat. Algoritmul negocierilor conjugale se păstrează: speli farfuriile murdare, te fac şef la Senat, nu duci gunoiul, nu-ţi dau ministru la Justiţie etc.

Deşi începută ca o căsătorie din interes, este foarte posibil ca RE-oficializata relaţie dintre domnul Pedele şi doamna Pesede să se transforme într-una de dragoste autentică. În fond, Home is where the heart is, şi cu toţii ştim unde sunt inimile lor: "They love money; other people's money", vorba filmului. Care film? Nu mai ştiu cum se cheamă, unul cu mafioţi.

Economia cu capul pe bordură

"Adriean Videanu, ministrul economiei". Sigur, "Adriean Videanu, ministru" sună suficient de tulburător, dar să-l mai pui şi să aibă grijă de economie, asta e de-a dreptul copleşitor...

"Borduriada", "Marea asfaltare", făcută, cum altfel, ÎNAINTE de "Net City", că doar e perfect logic să torni asfalt pe care după aia să-l râcâi ca să tragi cabluri pe dedesubt. În fond, înţelepciunea populară ne învaţă aşa: cine face şi desface, tot timpul are ce face. Sunt doar câteva momente importante din viaţa bucureştenilor, momente care l-au avut ca protagonist pe inegalabilul Adriean.

De data asta, Adi nu va fi singur! El va avea alături un vechi amic de-al său, de care îl leagă fructuoasa colaborare de la Marmosim: doamnelor şi domnilor, Gheorrrrghe Pogeaaaaaa! La finanţe, normal. Au crăcănat ei Ministerul Economiei şi Finanţelor, forţându-l să stea cu câte un picior în altă barcă, dar ambele sunt în aceeaşi flotă... mă iertaţi de vorbă proastă.

Abia aştept să îl aud pe domnul Videanu explicându-ne, peste câteva luni, de ce creşterea economică e în bălării şi deficitul aşijderea, cu acelaşi zâmbet alunecos de chelner versat: "Să vă explic... deci, friptura pe care aţi comandat-o, deci, cum să vă spun, dacă îmi daţi voie, deci, ea nu este tare, însă, ştiţi, deci, dumeavoastră nu stăpâniţi tehnica de tăiere a fripturii, dacă îmi permiteţi..." Experienţă are... vă amintiţi? "Deci, să vă explic, pe Ştefan cel Mare nu sunt gropi... este vorba despre altceva, deci, daţi-mi voie, asfaltul este proaspăt turnat, şi, imediat ce schimbăm bordurile, veţi vedea că fluidizarea traficului va fi impecabilă". Sau, în fine, pe-acolo.

Unde o să ajungă economia condusă de Adriean? Tare mi-e că o să dea într-o groapă, o să se împiedice rău, o să dea cu capul de o bordură şi o să se umple de sânge... Dar, să nu ne temem: dacă Adriean scoate economia în decor, găseşte doamna Udrea unde s-o parcheze...

Dragă Stolo, iar?...

Revin. Tac'su l-a bătut pe mire mai rău decât credeam...

Azi, la drum de zi, aşa, cam după a doua cafea, i s-a arătat: "Ce ar fi să dau o şansă tinerei generaţii de politicieni?" Asta a văzut Stolo pe fundul ceştii. Şi aşa a făcut. It is happening again. Ca în 2004... Mă rog, atunci a avut o cădere nervoasă. Ca şi domnul preşedinte, de altfel, care plângea de sărea cămaşa de pe dânsul... Acum, nu ştiu dacă mai plânge. Poate doar de fericire. De încântare că, în sfârşit, i-a ieşit. O să aibă un premier aşa cum şi-a dorit dintotdeauna. Unul căruia să-i zică "SARI!" şi care să-i răspundă "Cât de sus, şefu'?"

Bine, asta, până când om auzi "dragă Boc..." că o să vină şi ziua aia. Nu se poate abţine... Cum vede un morman de cadavre, cum îi vine să se caţere. Încă o dată, Dumnezeu să ne ajute pe toţi...

Parteneriatul pentru caşcaval. Doamne ajută!

Au semnat. Unul, cu un zâmbet cât ăla al predecesorului şi cu un "Doamne, ajută!" mulţumit, după. Celălalt, cu o jale nemăsurată în priviri.

Urmărindu-i, am avut impresia că mă uit la o nuntă forţată, cu un mire deznădăjduit ca un şoarece prins în cursă, după ce l-a bătut bine tata socru (la ficat şi la coaste, să nu se vadă), pentru că a lăsat-o însărcinată pe fie-sa. Mireasa, în schimb, îl priveşte pe EL cu ochi strălucitori şi, eventual, îl mai şi mângâie cu piciorul pe sub masă.

Numai că, de data asta, pe mire l-a bătut chiar tac'su. Iar nunta A FOST forţată, dar nu din cauză de sarcină nedorită, ci din cauză de bani.

"- Ia-o, mă, nenorocitule, fir-ai al dreacu', nu vezi că singur nu eşti în stare de nimic?

- Mă, tată, da' e chioară....

- Da' ştii cum vede verzişorii cu ochiu' ălălalt?

- Tată, da' e ciungă...

- Da, mă, da' mâna ailaltă o bagă în buget până la cot!

- Tată, e şchioapă!

- Aşa, şi? N-ai văzut ce repede fuge din calea DNA-ului?

- Tată, da' e exact CA MINE!!!

- Ete na, şi ce, vrei să fie perfectă?..."

Dumnezeu să ne ajute pe toţi.

Dead Man Walking

Când e cel mai rău să te simţi singur? Nu că ar exista vreo situaţie în care e bine să te simţi aşa...

Unii spun că e groaznic să te simţi singur în mulţime, ca într-o mare agitată care îşi desparte apele, numai ca să evite să te atingă, de parcă i-ar fi teamă că îi poţi strica echilibrul, de parcă ai fi ciumat.

Alţii susţin că singurătatea în doi e de nesuportat, că e cumplit să vezi cum celălalt se uită prin tine şi nu te gratulează măcar cu privirea dezgustată pe care i-ar arunca-o unei insecte, iar asta te face să te simţi mai puţin important decât o mobilă. Se prea poate...

Dacă stau să mă gândesc, totuşi, cred că forma cea mai severă şi mai dureroasă de singurătate este aia clasică, "într-unu". În momentul în care nu mai poţi să-ţi fii prieten, să-ţi ţii, mental şi sufleteşte, companie, e grav. Dacă nu mai poţi să urmăreşti filmul propriilor gânduri, dacă muzica imaginaţiei tale a tăcut, dacă nu mai reuşeşti să dansezi după ritmul propriei inimi, înseamnă că eşti atât de singur pe cât poate fi un om. Înseamnă că, pe dinăuntru, ai murit.

Da, ştiu, mergi, vorbeşti, zâmbeşti, poate că şi râzi... Astea sunt doar artificii de Pompe Funebre care să cosmetizeze cadavrul. Priveşte-ţi ochii în oglindă şi ai să vezi acolo raportul legistului: Suflet mort. Cauza decesului: lovituri repetate cauzatoare de moarte.

Comunismul: ghid de supravieţuire

Din comunism a scăpat cine a putut şi, mai ales, CUM a putut. Pe muteşte, cu un dram de nebunie, cu mult umor, sau cu drame sfâşietoare. Eventual, cu drame sfâşietoare, tratate cu mult umor, pe muteşte. Cu mega-actori, care nu trebuie să spună nicio replică, nici măcar un cuvânt, ca să te cucerească din nou. Cu o cunună de flori mânjită de sânge, sticle de vin înfăşurate în ciorapi de lână, aripi de carton care fentează glonţul rusesc, responsabili cu propaganda imbecili şi obtuzi, amor consumat într-o mare de boabe de grâu, elefanţi de lemn, ţuică, limonadă şi halviţă... E un circ. E o nuntă. E "Nunta mută". Un film de Horaţiu Mălăele, o producţie care nu ştiu dacă va primi un premiu (deşi îl merită cu prisosinţă), dar are deja un Oscar. I l-a înmânat astă seară, sufletul meu.

Pe cuvânt de onoare ...pe el de cuvânt de onoare

Aţi observat că oamenii evită să se mai angajeze în vreun fel? Nu vorbesc despre piaţa forţei de muncă, nu, ci despre ceea ce în limba engleză se numeşte "commitment".

Oamenii evită să îşi mai asume responsabilitatea unei decizii. Pornind de la rahaturi şi până la guverne (tot nişte rahaturi, în fond, de vreme ce şeful statului spune că "vom avea Guvern, indiferent de care, până pe 22 decembrie", dar m-am plictisit deja de subiect...)

La întrebări simple, cu variante de răspuns a la sondaj de opinie (da/nu) primeşti replici de genul "în principiu...", "e posibil să...", "mai vedem...".

Ăştia sunt diplomaţii, pe care, în caz că nu au făcut ce ziceau că, "în principiu", vor face, nu ai cum să-i tragi de urechi, pentru că vor spune "Stai aşa, păi am promis eu ceva? Ai înţeles tu greşit, varzo care eşti tu varză, varzo" (credits to Badea :) ).

Cei mai puţin experimentaţi (dar cu potenţial) spun "da, se face", sau, şi mai rău, lansează chiar ei o discuţie, şi, pe urmă, de parcă nici tzatziki n-ar fi mâncat, nici n-ar sughiţa, te privesc senini, cu ochi de Bambi care tocmai s-a împiedicat de coupe-papier şi te mai şi întreabă ce s-a întâmplat de ai faţa aia lungă.

Cred că voi scrie Academiei, cu propunerea de a elimina din limba română inutilele, deja, cuvinte, "da" şi "nu". Încep să cred că, în orice situaţie, de la mărturia depusă sub jurământ, până la "ai un foc?", se potriveşte replica "hhmmm... stai să văd... în principiu, cu siguranţă, s-ar putea!"

Sau, ca să înţeleagă şi Traian, "definitely maybe!", vorba băieţilor de la Oasis... Hă, hă, hă...

Anna Karenina de Dristor 2

Partidele noastre nu au, de fapt, platformă; ele sunt de dreapta sau de stânga la nivel declarativ. Înclin să cred că a fi membru al unui partid de dreapta sau de stânga se referă la mâna pe care, la o adică, ai împlânta-o până la umăr în banul public.

Dar, dincolo de asta, admiţând, de dragul exerciţiului, că avem partide de dreapta sau de stânga, din '89 încoace, România a mers ca o ramă de metrou:

• '90: urmează staţia FSN, cu peronul pe partea stângă;
• '92: urmează staţia FSN2, cu peronul pe partea stângă;
• '96: urmează staţia CDR, cu peronul pe partea dreaptă;
• 2000: urmează staţia PSD, cu peronul pe partea stângă;
• 2004: urmează staţia DA, cu peronul pe partea dreaptă (şi cu grafitti PC "imoral" pe pereţii staţiei);
• 2008: urmează staţia PDL+PSD+PC+ (posibil)UDMR, cu peronul pe partea...

...hopa! Stânga sau dreapta? Uşi există pe ambele părţi, peron, însă, pe una singură. Dincolo e hău. În cazul în care conductorul garniturii (persoană importantă, nu spui cine) deschide uşile pe partea greşită şi încercăm să coborâm, ne rupem picioarele şi mai şi riscăm să ne calce metroul de pe sens opus.

Am putea trage semnalul de alarmă, să oprim trenul în tunel şi să orbecăim pe jos până dăm de lumină. Dacă nu, rămânem ca-n tren. Cum o dăm, tot la "Transporturi" ajungem...

Pacea de la Căţeaua Leşinată

Toată lumea vrea la Palatul Victoria. O fi zona bună, da' chiar aşa?...

• PSD vrea cu PD-L. Nu vrea cu UDMR. UDMR se întreabă de ce pesedeii se uită la ea cu ochi străini şi goi...
• PD-L, ca o fecioară îmbujorată care râde ca proasta la Cotroceni, se lasă curtat şi de PSD, şi de UDMR. Ce dacă PSD vine la pachet cu "soluţia imorală"? Ce-a fost, a fost, toată lumea are un trecut...
• PNL ar vrea singur, dacă s-ar putea, dar nu se poate. Nici cu alţii nu se poate. Vorba lu' U2: "I can't live/With or without you"... Ăsta s-ar putea să fie norocul democraţiei, că altfel nu mai rămânea nimeni în opoziţie. Măcar, liberalii nu par să se agaţe de putere ca înecatul de pai şi aleg să admire bălăceala, de pe mal: "înecaţi-vă, fraţilor..."
• Preşedintele cheamă partidele la consultări. Probabil, le consultă cu termometrul, să vadă dacă au ajuns la temperatura optimă. Aia la care să le zică "gata, copii, v-aţi jucat destul, luaţi şi notaţi: premier o să fie... şi Guvernul îl formează..."

De ce se întâlnesc oamenii ăştia la cârciumi? Păi, e foarte simplu: "negocierile", "consultările", adică bălăceala, se va finaliza cu o "înţelegere". Carevasăzică, un acord. Toate marile înţelegeri din istoria omenirii (mai deştepte sau mai imbecile) au purtat numele locului în care au fost parafate: Pacea de la Versailles, Tratatul de la Varşovia etc. Ăsteia n-au cum să-i zică Pacea de la Cotroceni, că se dă jucătorul de gol. Şi, în fond, Pacea de la Casa Doina sună chiar... Select. Hai să mai vină un rând, că o dată-n viaţă e omu' preşedinte! Sper...

God's Private Singer

"Beautiful blondes shouldn't die at 36, but Heaven always takes its angels back", spunea Sir Elton John despre plecarea prea grăbită a voluptuoasei Marilyn Monroe şi a nefericitei prinţese Diana.

Anca Parghel nu era blondă; nici măcar nu avea 36 de ani; ba chiar, uneori, când o ascultai cântând şi îi urmăreai şi mimica, aveai impresia că este într-o transă provocată de posesia unui demon jucăuş şi talentat.

Şi totuşi...

Dumnezeu a avut chef să asculte muzică bună. Jazz, cântat ca la mama lui acasă. Aşa cum se cântă. Cu sufletul. Cu inima. Cu totul. I-o fi cerut şi vreo lăutărească, şi pe alea le zicea tare bine Anca... Poate şi Brasil...

Tudor, unul dintre fiii Ancăi Parghel, spunea "cred că mama deja şi-a făcut o trupă şi cântă acolo unde e acuma". Nu cred. Şi ştiţi de ce? Nu are cine să o acompanieze. În semn de respect, şi îngerii au tăcut.

Clubber angajat cu acte în regulă sau Domiciliu stabil: masa 3 de la secţiunea VIP

ziare.com

Există o cultură a clubberilor. De fapt, în cluburile de la noi, există o adevărată societate paralelă, cu ierarhii, norme (de multe ori mai stricte decât cele ale societăţii reale) şi cu pedepse usturătoare. Dacă ai apucat să începi să mergi în club, trebuie să te ţii de asta. Nu creează dependenţă, nici măcar psihică. Dar e ca la serviciu: ai, n-ai chef, TREBUIE să mergi. Ba chiar, e indicat să faci rezervare în aceeaşi seară în mai multe cluburi, şi să treci prin fiecare măcar o oră-două. Altfel, e groasă. Nu te concediază, nu te exmatriculează, dar vrei să creadă lumea (pentru care te duci acolo) că eşti bolnav, arestat (pentru unii n-ar fi o variantă exclusă), mort, sau, cel mai rău dintre toate, FALIT? Niciodată...

Aşa se face că, într-o aglomeraţie atât de mare că te calci singur pe pantofi, vezi oameni aşezaţi la mese, oameni pe ale căror feţe se citeşte un sictir demn de funcţionara de la taxe şi impozite în ultima zi de plată, oameni care nu se privesc unul pe altul, nu îşi vorbesc, dar nici nu admiră peisajul; oameni care privesc în gol, având mare grijă să îşi menţină postura, şi sunt atât de concentraţi asupra acestei chestii că şi uită să mai soarbă din şampania de pe masă...
Din când în când, îi mai vezi pe ei că le iau pe ele de mână/în braţe/le sărută. Nu, nu pentru că au ieşit din transă, ci pentru că, în câmpul vizual al titularei a apărut Pisi cu care domnul a "discutat" seara trecută şi trebuie prevenite eventualele neplăceri. Titulara se prinde, ignoră, îşi priveşte ceasul (cadou de la domn), oftează când îşi aminteşte de ce stă cu el, şi îl mângâie, absentă, pe mână. Pisi vede, înţelege, şi se îndreaptă spre altă masă... Îi e sete, na, şi doar nu o să-şi plătească singură consumaţia... Abia i-au ajuns banii să-şi pună nişte unităţi pe cartelă, în caz că o sună Fabiano/Ahmed/Michel. S-o găsi cineva să-i ia şi ei măcar un Red Bull... a auzit ea că cică îţi dă aaaaripi... E ultima speranţă a îngerilor căzuţi... în club.

Barack Obama: al 44-lea preşedinte al Statelor Unite, primul Mare Şef de Trib

Obama are sânge de indian cherokee şi de kenyan. Dintr-o dată, sintagma din imnul american, "The home of the brave and the land of the free" capătă sens.

Îmi amintesc de un film în care Errol Flynn juca rolul unui ofiţer al armatei britanice, care ajunge în Statele Unite, în mijlocul luptei dintre trupele americane şi războinicii amerindieni. Un veritabil gentleman englez, Flynn se oferă să facă pe curierul şi să transporte o scrisoare foarte importantă. Comandantul Joe Something (not the plumber) îi spune că nu îi poate permite să facă asta, pentru că nu este american. Replica lui Flynn: "Nici voi nu sunteţi; adevăraţii americani sunt acolo, pe dealuri, în spatele stâncilor, au arcuri cu săgeţi şi poartă pene în păr."

Încă ceva: se spune că, dacă pe Mayflower s-ar fi aflat cu adevărat strămoşii tuturor celor care susţin asta, vasul s-ar fi scufundat înainte să părăsească portul. Naţiunea americană s-a format şi s-a ridicat datorită (sau din cauza...) imigranţilor. Doar că unii au venit cu câteva sute de ani mai devreme, alţii au fost aduşi cu forţa, iar alţii au întârziat cu câteva secole.

Dacă Barack Obama a fost ales preşedinte al Statelor Unite, probabil este pentru că americanii şi-au înţeles trecutul; iar asta înseamnă că au un viitor.

Ţopa Malli

Specia nu este rară. Nu este nici măcar nouă. A apărut în România odată cu primul mall. Exemplarele sunt foarte uşor de recunoscut: masculul este identificabil după tricoul mulat perfect pe burta proeminentă sau, dimpotrivă, pe corpul lucrat excesiv la sală, că, deh, dacă ridici numai Gramatica Academiei nu creşte bicepsu'... Pe tricoul respectiv, se află OBLIGATORIU numele creatorului, bătut în ştrasuri sau şvaroavsche, după posibilităţi şi pricepere. Acuma, dacă scrie "MESCHINO" în loc de "MOSCHINO" (nu e banc, am văzut) asta e... e greu şi cu mărcile astea înregistrate. Pe ceafă (de obicei tip "shar pei") se va odihni un lănţoi de aur, despre care te vei întreba dacă a fost luat de la fântână sau de la Azorel. Uneori, exemplarele cu adevărat reuşite au pantofi ascuţiţi din piele de crocodil (sau măcar din muşama cu textură de) şi odată l-am văzut pe unul (cred că era masculul alfa) cu o curea cu leduri. Parol. Paftaua era un display ca ăla din troleu, cu staţiile. Nu ştiu ce scria pe curea, nu m-am apropiat, mă gândeam că poate sare la om...

Perechea unui astfel de mascul este şi mai uşor de recunoscut: primul care îţi trosneşte retina va fi machiajul ei ultra-strident care îl face pe cel al Cleopatrei să pară "nude": contur de buze care pare făcut cu markerul, trei kile de fond de ten, câte două perechi de gene false, la fel ca unghiile, şi alea kilometrice, de te întrebi cum tastează pe telefonul pe care îl ţine, evident, în mână. Tocuri cât mai înalte, la cizme cât mai lucitoare, blugi cu cât mai multe paiete (am văzut şi şepci la fel, dacă nu îmi iau şi eu mor, fată!). Dacă, prin cine ştie ce întorsătură crudă a sorţii, te-ai nimerit cu ei în sala de cinema, fii pregătit pentru conversaţii ca peste şapte dealuri şi pentru un pot-pourri din manelele la modă: le va suna telefonul în timpul filmului; şi îl vor lăsa să sune de cel puţin 3 ori înainte să răspundă. Aşa o fi zicând codul bunelor maniere în habitatul lor natural.

Dar ei nu prea merg la film. De fapt, ei nu prea fac nimic. Doar bântuie pe holurile mall-ului. Să vadă lumea ce curea/unghii/lanţ/ceafă/paiete şi-au mai luat. Aaaaaa... pentru ăştia or fi făcut parcarea cu plată? Păi, atunci, şi-au cam greşit targetul. Ţoapa de mall (denumirea populară a speciei) nu mai bagă maşina în parcare. O lasă direct pe spaţiul verde din faţă.

Nu daţi banii pe prostii, luaţi parcare la copii

Ca o demnă fiică a societăţii de consum, mi-am petrecut câteva ore din weekend într-unul din locurile pierzaniei capitaliste: mall-ul din Vitan. Nu ca să admir peisajul, sau mai degrabă fauna bogată (deşi aş avea câteva comentarii şi pe tema asta), ci ca să cumpăr un cadou. Şi să văd un film. Şi ca să cumpăr nişte alte chestii. Adică SĂ CHELTUIESC NIŞTE BANI. În fond, de asta te duci la mall, nu? Intri, ţi se pune pata neagră pe creier şi începi să goleşti. Rafturi, carduri, buzunar... Chiar dacă nu cumperi cârpe şi zdrăngănele (de cărţi sau DVD-uri nu mai zic), tot ţi se face lehamite de atâta window-shopping, îţi pui fundul pe un scaun la o cârciumă, bei o cafea, mănânci o salată, un cartof prăjit, ceva... Poate rulează un film cu actorul tău preferat... sau măcar îţi e poftă de o porţie de nachos cu salsa şi intri la o comedie proastă numai ca să ai pretext să ronţăi... În fine, ideea e că, orice ai face acolo, tot laşi nişte bani. Acum, cu atât mai mult. Şi ştiţi de ce? Pentru că PARCAREA SE PLĂTEŞTE, oameni buni!!! Zece mii de lei vechi româneşti juma' de oră. Doi lei ora, adică. Tare, nu? OK, OK, primele 3 ore sunt gratuite până pe 30 noiembrie, parcă. Dacă aş avea timp, în semn de protest, mi-aş face drum pe la mall zilnic, aş parca maşina la ei fix preţ de două ore 59 de minute şi 59 de secunde şi după aia aş pleca. Şi m-aş întoarce. Şî tăt aşe de nouă ori, vorba ciobanului Gheo. Bine, cu adevărat interesant ar fi să vezi că toate maşinile din parcarea mall-ului fac chestia asta... Cum ar fi să punem de-un protest împotriva jecmănelii? Vorba aia, statul pedepseşte hoţii pentru că nu-i place concurenţa... Ne-am obişnuit să ne facă Fiscul la buzunare, da' şi mallu', tată? Păi unde o să ajungem în stilul ăsta??? Mai rămâne să mă amendeze poliţia pentru staţionare în loc nepermis când aştept la semafor...

P.S. Înainte să vă grăbiţi să mă faceţi zgârcită (chiar nu e cazul) vreau să precizez că nu suma e problema mea (vorba aia, unde-a mers mia, merge şi suta) ci principiul. Adică, dacă tot îşi lasă omu' banii de întreţinere la tine în dugheană, lasă-l măcar cu ăia de ţigări... Sau de ciungă, na, că ţigările s-au scumpit şi mai şi dăunează grav sănătăţii.

Conducător de instituţie, permis categoria B

Îmi arunc ieri ochii peste mailul de serviciu şi, chiar când să dau DELETE, observ un mesaj cu subiectul "Aplicaţie CV". Hopa!

În corpul emailului, un domn ne punea la dispoziţie abilităţile sale de "administraţie, conducere, control". Din ce în ce mai curioasă (ce manager îşi oferă serviciile trimiţându-şi CV-ul pe email, ca orice muritor de rând?) deschid CV-ul omului. Aşa descopăr că, timp de câţiva ani, dom' director a fost şoferul unei întreprinderi, pentru ca, după aceea, să-i devină administrator. Lăudabil... La rubrica "Aptitudini", omul scrisese că are experienţă în conducerea de automobile Mercedes şi nu mai ştiu de care şi... cam atât. Tare! Dacă aplica pentru un post de şofer, mai era cum mai era, dar creştinul zicea că se vrea manager...

Din două, una: ori încerca să ne spună ce maşină de serviciu vrea după încoronare (atitudinea e totul, nu-i aşa), ori Rutiera a început să elibereze permise de conducere a instituţiilor, ceea ce ar explica multe.

Bunul, răul şi atentul

Copiii cad, se lovesc, îşi julesc genunchii, coatele... deh, copii! Reacţia lor, în mare, e aceeaşi: fug în braţele adultului care e cu ei în momentul ăla, ţipând printre sughiţuri de plâns "Bubaaaaaa!"

Ce diferă este reacţia adulţilor. Eu pe astea le-am văzut:

• "Dă să pupe mama/tata/bunica/tuşica/ să treacă..." - absolut firesc. Copilul e deja lovit de soartă, materializată în asfaltul, leagănul sau colţul de gard aflat la locul nepotrivit, în momentul nepotrivit; ce poţi să-i faci mai mult decât să îi oferi puţină alinare?
  
• "A... te-ai împiedicat de piciorul patului? Te doare? Hai să-l batem, să-l doară şi pe el... O să vezi că trece mai repede" - ăsta e deja alt nivel... Te-a lovit soarta? Dă-i şi tu la ficaţi, să te ţină minte, şi data viitoare cînd te vede o să treacă pe trotuarul celălalt.
• "Ce-ai făcut, mă? Iar ai căzut? Împiedicatule! (jap!, una peste scăfârlie) Să nu te aud că-mi dai apă la şoareci, că îţi dau eu motive să te boceşti! Data viitoare să fii mai atent! (jap!, încă una, de control)" - nu ştiu dacă, data viitoare, micuţul o să fie mai atent sau nu. Dar, în mod cert, la un moment dat, va înceta să mai fugă spre cel care i-a servit replica asta. Şi, atunci, copilul (ajuns, poate, între timp, adult) o să fie mai singur. Şi mai trist.
  

Zăpada ca surpriză în miez de iarnă sau Pregătirea în detaliu şi din vreme a unei greve spontane

Aţi observat ce surpriză minunată le rezervă edililor fiecare iarnă? Nu ştiu dacă aţi remarcat "pattern-ul", cum îi spun criminaliştii, dar, an de an, cam în aceeaşi perioadă... NINGE, oameni buni!!! Aţi văzut, nu-i aşa?... După câteva repetări ale fenomenului, nu a început să vi se pară dubios? Aţi cam început să vă aşteptaţi la chestia asta, hm?... Vă scoateţi la îndemână niscaiva haine mai groase, stergeţi de praf lopata pentru zăpadă, pregătiţi maşina cu cauciucuri de iarnă şi antigel... gândindu-vă că există o cât de mică posibilitate SĂ SE ÎNTÂMPLE DIN NOU.

Dar... asta faceţi VOI. EI, nu. Într-un fel e bine, pentru că de fiecare dată se pot mira cu aceeaşi inocenţă copilărească "Ia uite, ningeeee...". Chestia se complică în momentul în care nu îşi mai revin din uimire decât după nişte scatoalce peste ceafă "Da, bă, ninge, şi ce te uiţi aşa, ce, parcă stai în Kenya... până şi acolo a nins, nu te uiţi la ştiri?"

E, când ies din catatonie, intră în panică şi dau din colţ în colţ "Aoleu, ningeeee... Săriţi, lumeeee... Acu' ce ne facem..." Ăia care ştiau şi, mai mult, îi şi avertizaseră că o să se întâmple şi chestia asta la un moment dat, că, deh, aşa-i viaţa, ticăloasă, se uită la ei ca la alte alea şi se iau cu mâinile de cap. De ce? Simplu: pentru că, până îşi ies edilii din atacul de panică, tot în mâna pârliţilor pică lopeţile. Şi dă-i, şi luptă, cu înjurături bine mestecate printre dinţi sau strigate în gura mare.

După deszăpezire, când tu stai acasă cu o blăniţă de oaie legată în jurul şalelor şi te uiţi la televizor, că oricum nu te poţi mişca de durere după repriza de muncă patriotică, îi vezi la ştiri, felicitându-se între ei pentru promptitudinea cu care au acţionat. Le zici de strămoşi şi muţi pe Discovery, întrebându-te de ce dracu' sunt aşa de (cu adevărat) prompţi când e vorba, de exemplu, să planteze Margarete (sic!) în Piaţa Victoriei...

P.S. A bon entendeur, salut!

Intoleranţi la toleranţă

"Cred că ne prefacem harnici ori toleranţi. (Mai ales toleranţi ne prefacem; aţi văzut vreodată cîtă ură reală, palpabilă, există împotriva unor minorităţi - de altă culoare, rasă, etnie, cultură, religie, preferinţe de orice fel?)" Asta scrie Mihai Dragnea, uite-aici.

Post-ul lui m-a făcut să-mi amintesc de ceva ce am scris eu, în timpul campionatului european de fotbal, ale cărui meciuri mă prindeau la serviciu, că, deh, aşa e în teve... Inevitabil, un televizor din redacţie era "dat pe meci", iar băieţii - şi nu numai - se simţeau ca pe stadion. Aşa se şi purtau. Tocmai "hora lor cu strigături" m-a făcut să scriu asta:
Despre toleranţă

Din start, mă deranjează cuvântul, care s-a împământenit ca având o conotaţie pozitivă; în realitate, înseamnă că o castă (superioară, nu-i aşa), îi tolerează pe alţii. Adică îi suportă. Zău? Şi, aşa, se duce pe copcă însăşi ideea de la care se porneşte: aceea de anulare a conflictelor, generate de ideologii imbecile şi superficiale.
Acceptând că "toleranţă" ar putea avea un sens pozitiv, românii sunt consideraţi o naţie în genere tolerantă. Ku Klux Klan nu s-a născut pe meleaguri carpatine, iar Stone Wall nu este pe strada principală din Afumaţi. În fond, te-ai aştepta ca, ei înşişi arătaţi cu degetul de alţi europeni "toleranţi", şi băgaţi de-a valma în oala hoţilor şi a violatorilor, să aibă o oarecare aversiune faţă de generalizări. Greşit. Când se vede adevărata natură "tolerantă" a românului? Atunci când i se dă posibilitatea, într-un context acceptabil din punct de vedere social, să scoată la iveală omul de Neanderthal din el. Cum ar fi... să zicem... un meci de fotbal al naţionalei?... Ei, atunci e momentul în care, pe lângă diverse organe "strigate" pe numele lor ne-academic, în aer plutesc expresii fermecătoare ca "daţi-le ciorilor gol, băăăăăă", sau "dă-i la gioale poponarului". Din motive care îmi scapă, în astfel de momente, oameni care, altfel, se bat în piept cu cărămida toleranţei şi a minţii lor deschise, văd lumea împărţită în ei şi restul, care obligatoriu sunt diferiţi şi, prin asta, bineînţeles, mult inferiori.
Acelaşi lucru se întâmplă atunci când un "majoritar" este supărat în vreun fel de un "minoritar": nu contează că celălalt te-a deranjat prin prostie, neatenţie, incompetenţă şamd. În momentul ăla, el e "cioara-", "jidanu'- " sau "poponaru' dreacu' ". Şi asta nu e valabil NUMAI pentru români... Mi se pare incredibil că, după milenii de evoluţie, oamenii sunt mai puţin evoluaţi decât o haită de câini. În cazul patrupedelor, măcar, nu contează cărei rase îi aparţin: dacă e să se bată pe un os, se bat între ei; dar dacă e să fugă după o pisică, fug împreună.

P.S. Hai că jucăm ping-pong, Mihai :) Dar dacă mă provoci... E (aproape sau mai bine?) ca atunci când lucram împreună.

România cu mâinile reci

Căluţi roz cu zvastica pe fund, figuri biblice făcându-şi reciproc propuneri indecente, în faţa unui bordel pe care scrie "Smart Workout" (adică sex, zice lumea), harta României "împodobită" de un organ genital feminin în toată splendoarea...

Astea au fost interpretările date de cei care au comentat "operele de artă" prezentate de "creatori" români, în expoziţii patronate şi finanţate cu zeci de mii de euro de Institutul Cultural Român (adică de tine, de mine...)

Acuma, eu, o biată muritoare fără veleităţi artistice (şi mioapă pe deasupra) am văzut aşa:

• una bucată cal roz de plastic (altfel, drăguţel) "însemnat" cu o zvastică pe fund; nu am înţeles: acolo îl doare (pe cal sau pe autor) de Holocaust sau de nazişti?
• un desen naiv în care două personaje stau de vorbă în faţa unei ciuperci pe care scrie "Smart Workout" (whatever that means, nu stau bine cu slang-ul)
• harta României, din mijlocul căreia o duduie (neidentificabilă) se străduieşte să ne arate amigdalele, numai că pare să fi greşit calea de acces.

Din punctul meu de vedere, posibilităţile sunt următoarele:

1. Toate astea înseamnă mai mult decât ce se poate vedea cu ochiul liber.

Nu sunt critic de artă, dar ştiu că rezultatul creaţiei artistice trebuie să atingă ceva în interiorul privitorului (sau cititorului, sau ascultătorului), şi acel ceva nu trebuie să fie vezica biliară.

2.Toate astea nu înseamnă nimic mai mult decât ce se poate vedea cu ochiul liber.

OK, atunci putem propune ICR să organizeze (în străinătate, desigur, şi pe bani cât mai mulţi) expoziţii cu suculentele urări de bine adresate diverselor echipe de fotbal pe pereţii blocurilor din cartiere mărginaşe, cu "reclamele" foarte plastice pe care şi le fac prostituatele pe uşile toaletelor din cârciumi...

Până şi eu, dacă sunt suficient de bine motivată, pot să înjur o juma' de oră fără să mă repet... Îmi organizaţi şi mie un recital, domnule Patapievici? Eventual la Covent Garden, da' merge şi la Met, dacă nu se poate.

"Zilele culturii române în bazinul Ruhr-ului" - aha, deci nu la Gogâlţa-Sat, ci în Germania. Un stat membru al Uniunii Europene. Ca şi noi. Asta e cultura noastră? Aşa vrem să ne ştie Europa şi restul lumii? Ca pe o ţară vulg(v)ară?

În ritmul ăsta (ca să păstrez "domeniul"), România o să ajungă pentru restul lumii ca un ginecolog cu mâinile reci: s-ar putea să fie un bun profesionist, dar nimeni nu vrea să aibă de-a face cu el.

P.S. Nu cer demisia lui Patapievici, aşa cum nu îi cer lui Moş Crăciun garsonieră în Luvru. Nu cer lucruri pe care ştiu că este imposibil să le primesc; or, în cazul ăsta, demisia ar fi un gest de onoare...

A murit ca un câine

"Heaven goes by favor; if it went by merit, you would stay out and your dog would go in."
Mark Twain

Ca un câine a murit. Nici măcar nu a scâncit, ca să spună că o durea. Nu s-a plâns şi nu ar fi vrut să deranjeze pe nimeni. În ochii ei frumoşi se vedea o dublă suferinţă: durerea care îi măcina trupuşorul şi... jena, chiar aşa, jena că atâţia oameni roiesc în jurul ei.

"Îmi pare rău că vă agitaţi atâta pentru mine..."

Dar era bine. Era bine că oamenii ei erau acolo. Oamenii pe care îi iubea şi care au iubit-o atât de mult, încât au hotărât că era prea bună ca să mai sufere. O masă rece de inox, mâini, sărutări şi lacrimi calde, o perfuzie aducătoare de linişte şi... gata. A plecat în cel mai mare şi mai verde parc din Univers. Acolo unde poate să alerge cât vrea, fără lesă, fără zgardă, fără durere.

Aema a fost un câine. Aşa a şi murit, ca un câine: demn.

În ce zi pică Marţea Neagră?

Pe blogul lui, Mihai Dragnea propune o temă de gândire (OK, mai multe, dar la asta vreau să mă refer aici): "ne putem pregăti, vreodată, pentru criză? Pentru momentele cu adevărat grele, pentru cumpenele care îţi seacă toate fîntînile? Pentru "crash-ul" din viaţă? Şi în ce constă devalorizarea vieţii noastre, pentru fiecare dintre noi? Cînd spunem că nu valorăm mai nimic?"

Întrebările lui vin după un post despre prăbuşirea băncilor, burselor... banilor. Mihai, îţi răspund aici, pentru că ar fi fost un comentariu luuuuung...

Nu. Nu te poţi pregăti pentru "crash"-ul din viaţă. Nu poţi să faci previziuni despre el, nu îl poţi pune pe ordinea de zi în AGA. Firmele de audit cu care lucrezi (prieteni, familie), pot să te avertizeze în legătură cu prăbuşirile previzibile, dar nu şi despre alea gen "mi-a explodat rafinăria". Când ţi se întâmplă aşa ceva, ai următoarele variante:
- acţionarii (tot prietenii şi familia, o fi vreun conflict de interese?) decid să susţină compania şi îşi majorează capitalul social, ca să prevină falimentul, sau
- acţionarii (da, tot ăia) se retrag ca să limiteze pierderile (naşpa moment, oi fi greşit tu cu ceva, eventual când i-ai ales).

Acuma, important e şi CUM ai ajuns în pragul falimentului... Dacă ai primit tot felul de avertismente, ţi-a scăzut ratingul de credit etc şi totuşi te-ai încăpăţânat să mergi pe acelaşi plan de afaceri... prietene, ţi-ai căutat-o! Vorba ceea, "ţi-am trimis barca de trei ori!" Dar, dacă pur şi simplu a venit uraganul şi ţi-a nenorocit platforma petrolieră, asta e, ghinion de neşansă... În a doua situaţie, nu mai trebuie să te uiţi înapoi, să vezi unde ai greşit; tot şpilul e să te uiţi înainte.

Aici intervine echipa de "crisis management".

Poţi fi singurul membru al echipei - s-au mai văzut cazuri. Dacă te ţin baierele, e bine. De obicei, dacă te ocupi singur de chestia asta, până o rezolvi, va fi singurul tău task, pentru că e mâncător de timp şi, mai ales, de energie. Pe de altă parte, dacă alţii sunt dispuşi să ţi se alăture (ăia de la firma de audit, de obicei, dar poţi să nu păstrezi chestia asta in-house şi să vorbeşti cu un consilier/psiholog) o să fie mult mai uşor pentru toată lumea. Pentru tine, fiindcă nu o să te mai chinui singur, dar şi pentru ceilalţi, pentru că vei ieşi mai repede din c...riză şi te vei putea ocupa şi de alte chestii.

Factorii care duc la devalorizarea acţiunilor variază de la o companie (a se citi persoană) la alta.
- Unii simt că "valoarea" lor este nulă, atunci când nu au cum să ajute pe cineva drag; de obicei, în astfel de situaţii, textul comunicatului sună cam aşa "la ce bun că.. dacă nu sunt în stare să...".
- Alţii, dimpotrivă, simt că fac umbră pământului degeaba dacă nu reuşesc să atingă un scop în care şi-au investit toată energia, cunoştinţele şi, uneori, abilităţile de manipulare a pieţei; dacă o companie concurentă atinge respectivul scop înainte, situaţia se agravează, iar acţiunile cunosc o prăbuşire drastică. Textul comunicatului: "Ia uite mă, şi io m-am chinuit atâta... Nici concediu nu mi-am luat..."

Mai există exemple, nu le voi aminti însă aici.

Bottom line: numai TU ştii când ţi-au scăzut acţiunile ca persoană, că doar nu ţi le vezi pe site-ul BVB. Faptul că asta nu e o chestie publică, e cu două tăişuri: poţi să bluffezi şi să te prefaci că totul e OK. Dar ceilalţi pot să nu bănuiască ce e în sufletul tău şi să îţi mai administreze nişte palme pe spinare, exact peste coastele rupte...


P.S. Dumnezeule, în ăia 4 ani de psihologie nu m-aş fi gândit că poţi privi şi analiza o persoană ca pe o companie. Jeez... mai rău: nu m-aş fi gândit vreodată că după doi ani de post de business, aş putea ajunge să disec trăirile umane ca un analist contabil. Sau poate că asta face şi psihologul, doar că în alţi termeni? Asta iese când un psiholog vorbeşte în limbi străine. În speţă, afacereza.

Pace ţie, cititorule!

memyselfandi mă ceartă din nou. "get a fuckin' life", he says. Well, my friends, hope this doesn't come as a shock to you, but, guess what: reading IS a part of my fuckin' life!!!

Vouă cât timp vă ia să citiţi o carte? Că, mie, zău că îmi rămâne timp să mă vad cu prietenii (aproape) în fiecare seară, să ies cu câinele în fiecare zi... Iar aerul ăla de vară-toamnă, take my word for it: e deja de toamnă ţapănă; am intrat în casă de curând (da, memyselfandi, cu prietenii m-am văzut), şi e cam friguţ. Nu sunt nici pesimistă (ok, ok, câteodată, dar toţi avem voie să fim, din când în când) şi nici negativistă. Râd, spun bancuri, fac poante (şi nu din alea la care să râd numai eu) şi nu îl citesc numai pe Saul. Aşa sunt eu: fac câte o pasiune pentru un scriitor şi vreau să citesc toate cărţile publicate de el, pe care pot pune mâna. Aşa am făcut cu Dumas când eram mică, cu Ojog-Braşoveanu sau Agatha Christie în adolescenţă, cu Garcia Marquez acum câţiva ani (omul ăla scrie cărţi parfumate, aţi observat?), cu Mario Vargas Llosa... Mi-a plăcut mult şi Bulgakov (clasicii ruşi mai puţin, recunosc). Da, mi-au trecut prin mână şi cărţulii chick-lit (vezi, memyselfandi, citesc şi chestii "funny"), unele chiar foaaarte simpatice. Tot la capitolul "simpatic" îi amintesc şi pe Ilf şi Petrov. Am ajuns şi la inevitabilii (şi de multe ori nedreptăţiţii) Paulo Coelho şi Dan Brown - după Codul lui Da Vinci am luat la mână toate albumele de artă din casă, să văd io cu ochii mei... Să mai zic?... Dragul meu memyselfandi, tu te relaxezi citind chestii funny, unii se apucă de grădinărit, iar alţii se relaxează devenind criminali în serie... Whatever turns you on or getts you off!... Tre' să facem toţi la fel? Gata, ne aliniem? Cu cântec, înainte! Stângul... stângul... stâng, drept, stângul!

The Devil's Labyrinth

Este un roman scris de John Saul, unul dintre autorii mei preferaţi. Aşa cum îi povesteam unui prieten, mai demult, cărţile lui Saul le cumpăr fără să mai citesc ce scrie pe coperta IV, pur şi simplu pe principiul "asta am, asta n-am" (ştiu, nu e foarte "intelectual" din partea mea). Când am văzut cât de puţin am citit eu din ce a scris el, şi când am constatat că în librăriile noastre nu mai găsesc nicio carte de-a lui pe care să nu o fi citit, am intrat în panică. Pe bune! O prietenă s-a milostivit de mine şi, până să intru în sevraj, mi-a adus de la Londra cărticica asta. Pentru cine nu ştie, John Saul scrie romane horror. Dar, în scriiturile lui, înspăimântătoare nu sunt neapărat creaturile fantastice, zombie, extratereştri sau mai ştiu eu ce vampiri. Înspăimântător este ce se poate petrece în mintea şi în sufletul omului. Acolo sunt cei mai urâţi monştri. Şi cel mai uşor de anihilat. Sau poate cel mai greu... încă nu m-am hotărât. Nu vă zic mai mult, poate vă pică în mână vreo carte de-a lui şi, dacă nu aţi făcut-o deja, aş vrea să îl descoperiţi singuri. Tot ce vă mai spun este că, într-o zi ca asta, când te prinzi că vara, fir-ar să fie, chiar s-a terminat, dar încă mai stai cu geamul deschis pentru că de-afară vine un aer numai bun, care te indeamnă să zaci într-un fotoliu şi să ronţăi mere cu o carte în mână, într-o zi ca asta, Dumnezeu să mă ierte, dar Labirintul diavolului poate fi un loc foarte mişto...

Dacă merge, s-o stricăm, dacă-i prost, să-l promovăm!

Mi-am amintit un banc (da, ştiu, mai râd şi eu de ce-mi aduc aminte...)
Cică intră unu' într-un pet shop şi vede un cimpanzeu într-o cuşcă.
-Bună ziua, cât costă?
-10 mii de euro.
-Cum dom'ne , atâţia bani???
-Da, păi cântă la pian, dansează vals, passo doble...
Se mai învârte omul prin magazin, mai vede un chimp.
-Da' ăsta cât e?
-15 mii.
-Cum dracu'?
-Păi, pe lângă pian şi dans, ăsta ştie şi 5 limbi străine, scrie, citeşte...
În fine, după câteva ture prin pet shop, individul zăreşte într-o altă cuşcă, un cimpanzeu mai amărât.
-Ei, hai că ăsta trebuie să fie mai ieftin, nu?
-Nu, ăsta e cel mai scump, costă 30 de mii de euro.
-Ei, na, da' ăsta ce mai ştie să facă???
-Nimic, e manager.

Bine, nu toţi sunt aşa. Managerii, nu cimpanzeii. Există şi oameni capabili, care ştiu să te motiveze, ştiu ce să-ţi ceară (asta, în primul rând!) şi pentru care ţi-e drag să munceşti. Oameni cărora nici prin cap nu ţi-ar trece să nu le fii loial. DAR... există şi ăia de 30 de mii. Care habar n-au de nici unele. Care cred că strategia cea mai tare e să îi pui pe fraieri să facă ziua ce ai visat tu noaptea şi nu îţi mai aminteşti exact, dar parcă se făcea că... Ăia care cred că yala succesului e să schimbi mereu chestii, indiferent dacă trebuie sau nu. Mai ales când nu trebuie. Ăia care, în lipsă acută (sau cronicizată) de idei, merg pe principiul "Băieţi, am o veste bună şi una proastă. Aia bună: azi schimbaţi chiloţii. Aia proastă: îi schimbaţi între voi..." Din fericire, eu nu am întâlnit până acum din aştia din a doua categorie. Manageri, nu chiloţi. OK, nici chiloţi. Nici cimpanzei...

Napoleon fugea repede

Napoleon era un cal. Un cal de curse, bătrâââân, care, în mod neaşteptat, ajunge să câştige o cursă. Nu mâncase jăratic, ci nişte ovăz "tunat" de îngrijitori, şi destinat altui cal, unul din favoriţi. Dar nu povestea lui vreau să v-o spun, mai ales că Neagu Rădulescu o face foarte frumos. Merită să citiţi cartea, eu am citit-o acum mulţi, mulţi ani, dar, de ceva vreme, îmi tot revine în minte un moment din ea. Este o poveste paralelă, a unui proprietar de cai de curse, trăpaşi campioni. În timpul războiului, personajul se alătură nenumăraţilor oameni disperaţi care încearcă să fugă din calea nenorocirii ce se abătea asupra oraşului lor. Fiecare foloseşte ce are la îndemână: unii, maşini, ce e drept, cam rare pe atunci; omul nostru alege să înhame la căruţă, trăsură, şaretă sau ce o fi fost, cea mai bună pereche de trăpaşi pe care îi avea. Ăştia - cai de rasă, antrenaţi, ţanţoşi, orgolioşi chiar, şi, mai ales, obişnuiţi să fie primii, să nu înghită praful nimănui; acum, pe drumul mare, se trezesc în situaţia neplăcută şi complet nouă pentru ei de a fi depăşiţi de maşini. Se ambiţionează şi fug şi mai repede – degeaba. Şi mor. Nu de oboseală, spune Rădulescu, ci… de inimă rea. Ştiţi ce? Au dreptate. Alergi ca disperatul, faci febră musculară, cazi, te loveşti de îţi vine să nu te mai ridici niciodată, simţi că o să-ţi sară inima din piept şi te întrebi dacă nu cumva ţi-ai pierdut splina pe drum la un moment dat, şi, când, în fine, eşti gata să treci de linia de sosire, trece pe lângă tine cineva călare pe un Harley. Te îneci cu fumul, cazi în genunchi şi te uiţi tâmpit cum toată lumea îl aclamă şi îl declară câştigător absolut şi te întrebi cum de nu realizează nimeni că era, totuşi, un maraton…

De ce?...

... Pai... de-aia! M-am săturat de mitocani cu pretenţii de domni. De cocote cu condicuţă, care se dau femei de carieră. Mă rog, de ALTĂ carieră. De ţoapa (de orice sex) care te stropeşte la semafor din maşina-şalupă, musai cu "xenoane", care, în pachetul full-option plătit cu banu' jos, are inclusă prioritatea în faţa "ălorlalţi". M-am săturat de faptul că nişte simple accesorii vestimentare au fost ridicate la rangul de amulete, că nu exişti dacă nu ai poşetuţa musai imprimată cu vreun logo celebru, atârnată regulamentar de cot, cât să îţi taie circulaţia şi, implicit, oxigenarea creieraşului, şi aşa insuficient solicitat. M-am săturat de "iuuubiiiii, ştii ce am văzut la Ză Pleeeeeiiiis? Vreau şi ioooooo..." La care Iubi, cu un cont dolofan şi un abdomen pe măsură, bine asortat la o ceafă de taur şi la un "beemveu", se execută urgent, nu cumva să apeleze Pisi la un buzunar mai bine garnisit... M-am săturat să văd politicieni şi oameni de afaceri bălăcărindu-se public după toate regulile punerii artistice a poalelor în cap, pentru ca, atunci când ei cred că nu îi mai vede nimeni, să se bată reciproc pe umăr "Hai, bă, că i-am făcut şi de data asta, hai că dau un whisky, ce dreacu', noi să fim sănătoşi...Auzi, cum rămâne cu banii ăia..." M-am săturat de oamenii care au impresia că se pricep la orice; de oamenii care îşi închipuie că, dacă într-un moment de rătăcire, cineva le-a dat o funcţie măricică, e ruşinos să îşi recunoască limitele şi atunci te fac prost ca să nu apuci să te prinzi că e taman invers. M-am săturat de copii care deschid ochii pe lume în câte un tomberon, de câini alungaţi cu picioare în coaste de oameni mai puţin deştepţi decât ei, de credite "instant" pe care ţi le respinge banca după două luni de aşteptare ... De toate astea, m-am săturat. Vorba lui Badea, "simt cum mi se nivelează creierul...". Aş vrea să mai păstrez o circumvoluţiune-două, aşa, de sămânţă. Cine ştie? Poate o reveni moda...