A thousand miles down to the sea bed
I found the place to rest my head.
Când anunți în direct, la televizor, moartea unui om pe care îl cunoști, mori și tu un pic. Îți faci rană în palma în care-ți înfigi unghiile ca să nu plângi, ca să nu-ți tremure vocea, ca să nu... Și vorbești. Pentru că asta e treaba ta. Nu interesează pe nimeni cum l-ai cunoscut pe omul ăla, cât de mult te-a impresionat, ce emoție ți-a stârnit întâlnirea cu el. Cu statuia vie.
Și e firesc să fie așa. Nu contezi tu, ci el. Acum, Ivan Patzaichin. Singurul om din vremea mea despre care știu să fi avut statuie din timpul vieții. Și i-a fost jenă din pricina asta. Da, jenă. Pentru că așa era Ivan. Mereu părea stânjenit de faptul că e atât de cunoscut, mereu părea că ar fi vrut să se ascundă cu totul într-o crăpătură din perete când oamenii se minunau că e chiar el, în carne și oase.
Dacă modestia și bunătatea ar fi fost discipline olimpice, și la astea ar fi avut medalii de aur.
Probabil că, duminică dimineață, Caron a făcut o plecăciune și i-a oferit lui Ivan vâsla, să treacă peste Styx. Iar Ivan probabil că a zâmbit fâstâcit, a roșit și a șoptit că nu merită așa o favoare.
Ape line și însorite, Ivan Patzaichin! A fost o onoare să ne intersectăm de partea asta a luciului.
Am fost marti in Bucuresti pentru un control medical si trecand prin fata clubului Dinamo, am vazut intai statuia Ivan Patzaichin, apoi multimea adunata in fata...S a creat un blocaj, unii dintre pasagerii din microbuzul in care eram au devenit nervosi "Ce se intampla?" Raspunsul soferului"Azi sunt funeraliile Domnului Ivan Patzaichin."....L am intrebat inainte de sa cobor daca l a cunoscut."Nu,stiu doar ce stie orce roman despre Campion...Si mai e ceva care ma face sa L salut de cate ori trec pe aici.Omul asta nu a vrut niciodata statuie, a fost nevoie de multa munca sa L convinga sa vina la dezvelirea ei..."Poate par vorbe mari , lozinci dar sunt sincer, am un respect enorm pentru orce sportiv , mai ales pentru cei sau cele care urca pe podium
RăspundețiȘtergere