Golful, tirul și deltoidul

Nu joc golf. N-am încercat niciodată, nu m-a atras, nu mi s-a părut că mi s-ar potrivi. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar nici măcar nu-l pot privi ca pe un sport. Pentru mine - cu siguranță nu sunt o ființă suficient de evoluată - sport înseamnă efort fizic, febră musculară, endorfine, musculatură definită, d-astea.

Știu că golful presupune concentrare, orientare impecabilă în spațiu, dar mai ales mulți bani cheltuiți. Golful e sportul ăla pe care îl joacă bogătașii prin filme și în reality show-uri despre oameni care câștigă milioane pe oră doar pentru că respiră.

Golful e un sport costisitor. Apreciez îndemnul prezidențial de a mă alătura milionarilor - chiar mi-aș dori asta - dar, cu tot respectul, dacă ar fi să aleg un sport scump, prima opțiune ar fi echitația. Apoi, tirul. E tot pe bază de concentrare și orientare în spațiu. Avantajul e că, pe ținta aia de carton, îți poți imagina orice. E terapeutic. Cathartic, chiar. De pildă, îți poți închipui, de-a valma sau individual, toți nechemații, incompetenții și inepții care ne conduc de 30 de ani încoace.

Dar n-o să mă apuc de tir sportiv. Rămân la exercițiile mele modelatoare de abdominali, croitori și deltoizi. Nici de golf n-o să mă apuc. Golful e pentru milionari. Și pentru președinții care ignoră cu grație situația economică a țării pe care o conduc și au impresia că au câștigat o vacanță de 10 ani la Monte Carlo, nu obligația de a gestiona, timp de un deceniu, o țară în care salariul minim pe economie nu atinge nici trei sute de euro.

foto: askideas