marți, 31 ianuarie 2012

Dead Can Dance

Jeffrey Franks mi-a fost, dintotdeauna, profund antipatic. Şi nu numai din cauză că vine să le dea peste degete guvernanţilor noştri înceţi la minte, când vor să-şi facă bugetul. Nici din cauză că e din cale-afară de urât - în fond, există mulţi urâţi simpatici, adorabili chiar. Dar nu. Jeffrey Franks mi-a displăcut mereu pentru că îl bănuiesc fad, rece şi lipsit de orice posibilă urmă de trăire umană. Ca un bancher de mucava.

Tocmai de asta nu puteam să-mi cred ochilor când l-am văzut învârtind o horă neaoşă cu nimeni altul decât Sorin "ANAF" Blejnar, care nu promitea, nici el, să fie vreun dansator pasionat şi pasional. Şi totuşi...

Oare ce motiv de veselie aveau? Că nu s-au dus protestatarii să-l scoată de urechi pe Divin din palatul Cotroceni? Că Boc a supravieţuit viscolului şi că nu s-a prăbuşit sub greutatea lopeţii cu care se opintea să deszăpezească nu mai ştiu ce autostradă din multele pe care le avem?

Eu cred că, totuşi, Jeffrey şi Sorin au înţeles menirea şi semnificaţia tradiţională a horei româneşti: aceea de comuniune, de apropiere interumană. Şi, mai ales, interbuzunărească. Fiecare dintre cei doi se gândea, probabil, în sinea lui, că l-a şmenuit pe celălalt şi asta îl făcea să chiuie mai ceva ca sârba oltenească. Jeffrey fremăta la gândul dobânzii pe care o va aduce noua linie de credit, iar Sorin calcula în fel şi chip posibilităţile infinite pe care amicul său Ialomiţianu le are, când vine vorba despre cheltuirea banului, nu-i aşa, public.

Şi să face o dedicaţieţieţieţieţie... specială lă lă lă lă lă... pentru domnu' Gefri dă la Femei i i i i i i...  "Cu cămaşa ruptă-n coate şi cu păru' dat pă spate"... Să dansează domnu' Gefri până i se rupe iar pingeleleeeeee!


joi, 26 ianuarie 2012

Chipuri cioplite

Ce se întâmplă atunci când crezi? Când crezi cu înverşunare, cu fiecare muşchi, cu fiecare petic de piele, cu fiecare picătură de sânge, cu fiecare circumvoluţiune a creierului, cu fiecare moleculă a fiinţei tale? Eu zic că asta înseamnă că încetezi să exişti aşa cum există o plantă, care nici măcar nu ştie că există, şi începi să trăieşti. Trăieşti, aşa cum numai fiinţele dăruite (sau blestemate) cu minte şi cu suflet pot să o facă.

Dar ce se întâmplă când obiectul credinţei tale împinsă până la religiozitate se dezvăluie în toată goliciunea sa pustie şi găunoasă? Încetezi să mai crezi, desigur. Şi? Dacă ceea ce te face să trăieşti e actul, sentimentul, ştiinţa de a crede, oare amarul dezamăgirii e cel care începe să te ucidă? Poate că, administrată în cantităţi mici, bine dozate, deziluzia te poate imuniza. Rasputin reuşise să facă asta cu otrava... Mă întreb dacă şi cu oamenii e la fel.

Mai facem o intervenţie?

Intervenţia s-a încheiat. Cea a Divinului Zero cu românii. Îmi place să cred, însă, că intervenţia românilor cu Divinul mai are câteva capitole.

Ce a făcut el, de fapt, astă seară?

Să vedem... Ne-a spus că un dictator nu e înjurat de dimineaţa până seara. Ei, nu! Da' pe Ceauşescu îl lăuda lumea pe la colţuri? Sigur, există dictaturi şi... dictaturi. Se mai adaptează şi ele vremurilor. Acum 300 de ani, mazilirea cu happy ending presupunea şi o decapitare. Acum, mazilitul este invitat la Palatul Cotroceni să-şi aplaude succesorul. Nici dictaturile nu mai sunt ce-au fost...


Divinul şi-a recunoscut nişte greşeli. Să ne înţelegem, nu pe alea cu adevărat grave! Faptul că îi dă ordine primului ministru nu i s-a  părut suficient de important încât să-l menţioneze, în schimb şi-a asumat "eşecul" legii sănătăţii şi "gafa" de a fi intervenit în direct la TV ca să-l bălăcărească pe Raed Arafat. Ca unul care-ţi dă un cap în gură şi după aia îţi cere scuze că te-a călcat pe picior.

A mai spus că trebuie create locuri de muncă. No shit? Oricum, venind de la cineva care spunea că România nu e un stat social, ideea a fost un şoc pentru mine. Mi-am revenit repede când am înţeles la ce se referea de fapt. Industria minieră. Ring a bell? Ce, banu' lu' Roşia Montană n-are serie?

Parlament unicameral cu 300 de membri, pentru că asta e voinţa poporului, exprimată de 80% din români.. Hai să stabilim ceva, o dată pentru totdeauna: este voinţa exprimată de 80% din românii participanţi la referendum. Care au fost puţin peste pragul de validare, de 50%+1. Adică vreo 30 la sută din cetăţenii români cu drept de vot. Departe de majoritate, aş zice eu...

Divinul Zero a mai spus că el nu a cerut nimic, niciodată, vreunui procuror sau vreunei instanţe. Se poate. Sunt sigură că dosarele despre care tot spunea într-o vreme că sunt în fişetul lui de la Cotroceni, le primeşte pe prispă, odată cu laptele şi ziarul de dimineaţă.

A făcut apel la solidaritate. A spus că nu se poate ieşi din criză individual. Dacă mă uit la el, la fratele lui, la  clientela şi şmecherii  portocalii, îmi dau seama cam ce voia, de fapt, să spună: ei nu scapă de criză individual, ci în gaşcă şi, mai ales, cu ajutorul unor fraieri numiţi elegant cetăţeni sau contribuabili.

O idee pentru organizatori: partea cu "o ţară nouă" mergea ilustrată muzical cu "Macarale... râd în soare argintii..." 

Cât despre demisie, am înţeles că nu poate fi vorba de aşa ceva: "un preşedinte nu demisionează în criză". Adică, vezi Doamne, el e comandantul navei, care nu poate să lase Titanicul în derivă şi să-şi bage picioarele într-o barcă de salvare. Dar dacă o privim altfel? Dacă nu e căpitan, ci balast, şi tocmai aruncarea lui peste bord ar însemna salvarea navei?...

miercuri, 25 ianuarie 2012

O teorie


Un fost coleg de facultate, Ramon, avea o teorie despre ceea ce el numea reproducători şi nereproducători. Adică, despre oameni care au sau nu datele necesare pentru a fi părinţi. Pornind cu înfăţişarea şi terminând cu comportamentul.

Eu cred că există oameni care au sau nu vocaţie de soţ sau de nevastă. La fel de bine cum există oameni cu vocaţie de amanţi. Nu în sensul nenorocit pe care îl dă societatea acestui cuvânt, ci în sensul frumos pe care i-l dă limba engleză: lovers. Iubitori. Sau iubăreţi. Sau veşnic îndrăgostiţi.

După mine, aceştia sunt oamenii care NU pot accepta că frumuseţea unei relaţii este rezervată exclusiv perioadei de început, că fluturii din stomac trebuie puşi la insectar, că plimbările nocturne prin parc au un număr limitat, că romantismul ajunge, inevitabil, să fie sufocat de cotidian, iar complicitatea, ucisă de indiferenţa rutinei. Idealişti? Poate. Imaturi? Ca toţi idealiştii… Mulţi? Sper.

Rog internare!



E oficial: Divinul Zero fie a început să refuze tratamentul, fie trebuie să-şi schimbe medicaţia. Deja a trecut de la nevroză la psihoză. Semnele clinice sunt clare:

  • Fuga de idei (într-un discurs care a durat mai puţin de zece minute, omul a trecut de la televiziuni la Voronin, făcând inclusiv o voltă prin armată şi munci agricole) 
  •  Idei delirante („reuşite recunoscute internaţional”?!) 
  • Dezorganizarea gândirii (cum Doamne, iartă-mă, putea Iliescu să se lanseze în consideraţii politice de pe masa de operaţie? Şi, chiar dacă ar fi facut-o, Divinul de unde ştia asta? Se deghizase Nuţi în asistentă şi se strecurase în sala de intervenţii?) 
  •  Idei obsesive (indiferent de subiectul pe care ar încerca să-l abordeze, trebuie să aducă în discuţie faptul că Iliescu – acum doar un bătrân bolnav şi inofensiv care nu mai e preşedinte de vreo opt ani – este, cum altfel, duşmanul poporului) 
  • Schimbări bruşte şi nejustificate de dispoziţie (îi tremura bărbia a plâns, iar Stolojan nici nu era în încăpere) 
  • Cel mai grav: nu are conştiinţa bolii.
Având în vedere toate acestea, precum şi pericolul pe care întâiul pacient al ţării îl reprezintă pentru sine, dar mai ales pentru ceilalţi, propun tratament într-o instituţie specializată, de preferat undeva în străinătate, într-o ţară cât mai îndepărtată. Pe viaţă!

P.S. Oare aseară membrii Guvernului erau îmbrăcaţi TOŢI în negru pentru că purtau doliu după minţile pierdute ale preşedintelui, fie-le mahmureala uşoară?

luni, 23 ianuarie 2012

A Tribute to Friends

Prietenii sunt îngeri fără aripi.

Dacă îmi amintesc corect, am citit-o pe un magnet pentru frigider, dar asta e mai puţin important. Chiar cred că prietenii sunt îngerii noştri păzitori. Ei sunt cei care ne înconjoară cu dragoste atunci când alţii ne rănesc. Cei care ne fac să râdem în hohote după ce alţii ne-au făcut să plângem. Cei care îţi spun că e OK să fii tu, pentru că asta te face special. Că, dacă ai fi altfel, poate că nu aţi mai fi prieteni. Că te iubesc pentru că ai şi calităţi, şi  defecte, iar ei te iau la pachet.

Prietenii sunt cei cu care am petrecut o minunată seară de sâmbătă, în restaurantul unor alţi prieteni, Abdin şi Vanda. Tulin, un restaurant libanez deschis acum câţiva ani într-o veche şi superbă vilă, într-o zonă extraordinar de frumoasă şi de liniştită, chiar peste drum de Parcul Cişmigiu. Cum, pe la 12, noaptea părea încă prea tânără ca s-o lăsăm să meargă la culcare, am decis să ne mutăm într-un alt loc, în care chiar dacă nu cunoşti pe nimeni, ai senzaţia că toată lumea e prietena ta: Tribute. Un club care, deşi e chiar pe Calea Victoriei, în buricul târgului, între magazine unde un toc de sanda costă cât salariul minim pe economie, este aproape pisi-free, iar muzica, departe de a fi genul zduf-zduf, te plimbă din anii '70 până azi, cu tot cu cântări live de excepţie.

Cum ziceam, o sâmbătă extraordinară, nu atât prin locuri şi prin activităţi, cât prin faptul de a le fi împărtăşit cu nişte oameni dragi. Alexandra - cum ar veni, sor'mea, chiar dacă, din întâmplare, avem părinţi diferiţi - care ar reuşi să mă facă să râd şi dacă aş fi cu un picior în aer, cocoţată pe Intercontinental, gata să-mi închei socotelile cu lumea şi pentru care 4 dimineaţa e o oră ca oricare alta, dacă simte că am nevoie să fie lângă mine; Simona, pe care o suspectez că este în permanenţă conectată la un soi de acumulator, pentru că îmi este imposibil să găsesc o altă explicaţie pentru energia pozitivă şi contagioasă pe care o dăruieşte cu generozitate. Irina, cu care nu mi-aş dori să mă întâlnesc în instanţă decât dacă ar fi avocatul meu, dar cu care aş sta oricând la poveşti şi la pus ţara la cale, pentru că meticulozitatea de avocat îi este egalată - cred - doar de naturaleţea cu care dăruieşte bucăţi de timp şi de suflet. Ele au "uneltit" la sâmbăta mea senzaţională.

Dar... mai am... o Irină, care nu încetează să mă uimească prin puterea de a nimici obstacole care pe alţii i-ar fi îngenuncheat. Iar Adeona - mama lu' Gogu - este singura femeie  - în afară de mama şi mătuşa mea - care poate să îmi spună că mă iubeşte şi asta să mi se pară absolut firesc, ba chiar să-i răspund "Şi io". O fi de la luuuuungile noastre discuţii aducătoare de cistită, purtate pe treptele din Casa Presei. Să mai zic? Călina, care sper să mă menţioneze în discursul de mulţumire când îşi va lua Oscarul pentru cel mai bun regizor, Iorga, căreia trebuie să i se amintească, din când în când, că uneori e nevoie să funcţionezi la ralenti, şi nu doar în viteza a cincea. Mihaela, Dana, Cristina, Mihai... Aş mai zice şi de alţi prieteni dragi, care îmi vorbesc atât de frumos despre mine, încât am senzaţia uneori că e vorba de altcineva. Se recunosc, ştiu asta.

Prietenii chiar sunt îngeri fără aripi. Deşi, după câteva cocktail-uri la Tribute, s-ar putea să-i vezi înaripaţi...



vineri, 20 ianuarie 2012

N-am nimic, sunt sănătos!


E bine să ai o părere bună despre propria persoană. Asta te ajută mult în viaţă, mai ales când ai de-a face cu oameni care tind să te subestimeze. Însă, ca în orice alt caz, e bine să ai o justă măsură a lucrurilor. Adică, e OK să te prinzi când ceilalţi au o părere greşită despre tine, dar şi mai bine e să te prinzi când părerea lor e corectă. Varianta ideală este să ştii să  te apreciezi obiectiv. Vorba aia, dacă doi îţi zic că eşti beat, iar tu simţi că ameţeşti şi sub masă, te duci şi te culci, nu te apuci să faci scandal.

Se spune că frumuseţea e în ochii privitorului. Din păcate  -  sau din fericire – asta nu se aplică atunci te priveşti pe tine însuţi. E bine să îţi cunoşti calităţile, dar e minunat să îţi ştii la fel de bine şi defectele. E normal să fii conştient de lucrurile bune pe care le faci, dar e excelent să îţi conştientizezi şi greşelile. Pentru că:

1. poate că aşa nu le vei mai repeta

2.asta te împiedică să devii un mic (sau mare) tiran.

O persoană care susţine că nu are nici un fel de vină, că deciziile celorlalţi în ceea ce o priveşte sunt unilaterale şi că, în general, nimic din ceea ce i se întâmplă nu este o consecinţă a propriilor acţiuni are o mare problemă. De sănătate mintală.  Aproape totul în lumea asta funcţionează conform principiului cauză-efect. Calci un câine pe coadă – te muşcă; arzi un ciocan într-o vază de cristal - se sparge; îţi jigneşti nevasta - te părăseşte (eventual, după ce îţi cârpeşte şi o palmă); sărăceşti populaţia - iese în stradă. Asta, în cel mai fericit caz. Dacă îmi amintesc corect, a existat un băiat care începuse să dea mâncarea pe buletin şi căldura pe sponci. Când oamenii au urlat HALT!, băiatul ăsta a zis că nu el e de vină, ci agenturili… Săracul, a sfârşit din cauza unei banale pneumonii. El transpirat, glonţul rece… 

marți, 17 ianuarie 2012

Flori de mucigai

Din bube, mucegaiuri şi noroi,
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi...

Trăim într-o lume urâtă. Dar nu într-una urâtă pur şi simplu, pentru că asta ar însemna că am trăi, totuşi, într-o lume cinstită. Nu e cazul. Lumea în care trăim e îndeajuns de perfidă încât să se prefacă frumoasă, strălucitoare, uneori altruistă, adesea amabilă şi politicoasă şi, aproape mereu, seducătoare. Însă, de fapt, în lumea reală, frumuseţea se transformă în urâţenie, strălucirea în sclipiri înşelătoare de pirită, altruismul în pur egoism deghizat ca să dea bine în poză, iar amabilitatea şi politeţea devin răcnet şi lovitură năprasnică. Ce mi se pare şi mai înspăimântător este faptul că lumea trece prin transformarea asta chiar sub ochii mei. Când mă uit în jur, am senzaţia că urmăresc un film de groază în care personajele se metamorfozează în monştri. Pielea le crapă, lăsând loc solzilor, zâmbetul devine rânjet de gură cu colţi însetaţi, mâna menită să mângâie devine gheară făcută să sfâşie.

Estetica urâtului? O neînţelegere. Pentru că lucrurile se petrec exact invers decât credea Arghezi: florile adevărate nu răsar în mijlocul mocirlei, ci sunt înghiţite de ea. Şi încă ceva: cele de mucigai put.

sâmbătă, 14 ianuarie 2012

Oameni şi nevertebrate


Azi am fost în Piaţa Universităţii. Trebuie să recunosc, a fost ideea mătuşii mele, care, la 67 de ani, are o fire mult mai războinică decât aş putea eu să am vreodată. Am ajuns pe la 3 şi ceva şi mi-a plăcut ce am văzut acolo. Oameni, vârstnici şi tineri, cu toţii frumoşi, curaţi, civilizaţi şi care chiar credeau că gestul şi voinţa lor contează. Oameni liniştiţi, care scandau din când în când, sau suflau în câte o goarnă, dar care, în cea mai mare parte a timpului credeau - ca şi mine, de altfel - că simpla lor prezenţă la Kilometrul 0, zona liberă de neocomunism e suficientă ca statement. Unii veniseră cu copiii. Alţii, cu căţei în lesă. Unii se jucau cu maidanezii  paşnici, care apăruseră acolo atraşi de mulţime şi de posibilitatea unui prânz nesperat. Pot să spun că era plăcut. Era atmosfera potrivită pentru o "revoluţie de catifea".

Dar la un moment dat, am auzit doi tineri care spuneau "Ăştia sunt fraieri, ia să vină două galerii de suporteri, să vezi atunci!". Eu am plecat. Dar ei au venit. Toată revoluţia mea de catifea s-a dus pe copcă. Au început să arunce cu pietre în jandarmii pe care până atunci îi crezusem inutili şi prea mulţi. De ce? De ce nu putem fi civilizaţi până la capăt? De ce nu putem înţelege că o vorbă aspră spusă calm cade mult mai greu decât una strigată? De ce nu vedem că tăcerea loveşte mai dur decât o piatră? De ce nu ne putem comporta la nivelul treptei pe care se presupunem că am atins-o în evoluţie? Răspunzând grobianismului cu grobianism, nu facem decât să ne lăsăm traşi în jos de animalul din noi. Ăla neevoluat. Omul care nu ştie să-şi folosească "armele" de om, e doar ceva mai mult decât o amoebă. 

miercuri, 11 ianuarie 2012

Minte de femeie. Sau "De ce au miresele rochia albă?"


Ce înseamnă să fii femeie în Anno Domini 2012? Dar ce înseamnă să fii bărbat? Oare, în secolul XXI, ne mai putem raporta la felul în care stăteau lucrurile acum 100 de ani? E drept; pe vremea aia, era mult mai simplu: nu mai trebuia să-ţi pui întrebări. Din clipa în care te năşteai, erai sortit să munceşti în afara casei, dacă erai bărbat, sau în gospodărie, dacă erai femeie. Ba mai mult, era un prilej de mândrie pentru o doamnă să spună "soţul meu mă ţine acasă". Asta pentru că femeile care munceau - ca spălătorese, cusătorese, călcătorese, menajere şi, cele ceva mai educate, ca guvernante - erau împinse la muncă de raţiuni pur pecuniare, nicidecum de aspiraţii sau dorinţe de împlinire profesională. Nici măcar nu ştiau ce e aia. Pentru o femeie, la vremea respectivă, încununarea existenţei era un număr cât mai mare de copii şi un mascul care să-i conceapă şi să-i întreţină.

La un moment dat, probabil extenuate de treburile casei, femeile şi-au cerut dreptul la muncă. Şi au tot muncit. Fără să-şi dea ochii peste cap, fără să spună că este sub demnitatea lor să contribuie la bunăstarea familiei şi fără să le spună bărbaţilor lor "Eu nu o să muncesc niciodată, pentru că sunt FEMEIE şi asta e treabă de bărbat!" Greşeala lor? Nu au ştiut să delege responsabilităţi. Iar domnii au înţeles că, dacă a lor consoartă munceşte cot la cot cu ei, este pentru că ea poate, la fel de bine, să facă şi toate celelalte lucruri pe care le făcea înainte. Domnilor, apreciem încrederea acordată, dar suntem nişte biete fiinţe umane, la fel ca voi. Dacă nu ar fi fost aşa, ne-am fi fost autosuficiente şi am fi trăit ca amazoanele, folosindu-vă exclusiv pentru reproducere şi apoi descotorosindu-ne de voi ca de un borcănel de la banca de spermă.

În ţările civilizate, este înjositor pentru o femeie să muncească în afara casei? Dar în aceleaşi ţări, este înjositor pentru un bărbat să muncească în interiorul casei? De ce o femeie nu se simte ofensată atunci când este nevoită să îşi ia două joburi pentru a îşi susţine familia, dar unii bărbaţi sar ca arşi când le ceri să te ajute în gospodărie? Ba mai mult, dau şi replica năucitoare: „pentru că sunt bărbat!” Adică? Pentru că eşti bărbat, nu eşti în stare? Nu ştii? Nu poţi? Crezi că ai nevoie de studii de specialitate ca să dai cu mopul? A… când răspunsul este „pentru că nu vreau”, deja e altceva. Ne-aţi prins: noi VREM să o facem! De fapt, făcutul curăţeniei, spălatul vaselor, ştersul prafului şi, mai ales, frecatul cuptorului trezeşte o plăcere vinovată dar intensă, aproape erotică, în reprezentantele sexului feminin. Cu voi poate ne mai prefacem, dar când spălăm cu Triumf cuptorul ars, sau când frecăm oala în care s-a prins mâcarea, vin multiplele fără număr…

De ce au miresele rochia albă? Pentru că e culoarea standard la electrocasnice. Nu ştiu de ce, dar am senzaţia că bancul acesta a fost inventat de o femeie cinică.

foto: gettyimages.co.uk

Elogiu nebuniei

Divinul Zero vorbeşte despre "clienţii televiziunilor". Acele persoane care, spune el, se cred capabile să vorbească despre orice, de la avioane de luptă, la educaţie şi sănătate. Asta, în condiţiile în care el face, cu asiduitate şi exces de ridicol, fix acelaşi lucru. În condiţiile în care afirmaţia de mai sus o face în cadrul unei conferinţe de presă, organizate de administraţia prezidenţială, pentru ca EL, Unicul, Atotştiutorul, să poată vorbi despre legea sănătăţii. Nu e nici medic, nici manager de spital, nici profesor de medicină. De ce o fi organizat conferinţa aia? Nu i-a răspuns nicio televiziune la telefon?...

luni, 2 ianuarie 2012

Cea mai tare zonă erogenă

Să nu ne mai... atâta pe noi. Prima dată când vezi pe cineva nu ai cum să remarci că e deştept/deşteaptă, că are o inimă bună sau că citeşte o carte în două zile. Vezi că are ochi, sâni, fund, păr, mâini etc, mişto sau nu. Că ştie sau nu să se îmbrace. Sau, dacă asta te interesează, poţi să aproximezi cam câţi bani are/face. Dacă, după această sumară scanare iniţială, persoana respectivă ţi-a trezit interesul, începi să descoperi ce e dincolo de ambalaj. Dacă îţi place ce găseşti, mergi mai departe (cu persoana respectivă vreau să spun, nu să zici NEXT şi să mai tai un nume de pe listă). Când ai început să cunoşti sufletul şi mintea celuilalt, primele lucruri care "ţi-au luat faţa" trec cumva în subsidiar.

Darrr... asta înseamnă că vorbele frumoase, complimentele, micile gesturi galante trebuie încuiate în sertarul cu "ce mişto e începutul unei relaţii"? După ceva vreme petrecută cu acelaşi bărbat, femeile tind să se simtă din ce în ce mai confortabil în compania lui. Asta e foarte bine, atâta timp cât starea asta nu se transformă în bigudiuri şi  mască de argilă, purtate lângă el, pe canapea, în "lasă, dragă, ce să mai dau banii la cosmetică, mă epilez la primăvară, ce, parcă mă vede cineva pe sub blugi?" şi în a te aranja numai când mergi la nuntă/botez/parastas.

De multe ori, nici ei nu sunt mai prejos. Nu o să mă apuc să înşir tot "arsenalul" masculin de "relaxări" în confortul unei relaţii stabile, dar am remarcat că, îndeobşte, după ceva vreme, bărbatul începe să creadă că o palmă pofticioasă aplicată peste posteriorul titularei (belciugată sau nu) ţine loc şi de "eşti frumoasă" şi de "mi-a fost dor de tine toată ziua" şi de "hai să ne iubim". Dragilor, în afară de fund, sâni şi alte părţi componente, avem şi suflet. N-ar strica să vă amintiţi să-l pipăiţi şi pe ăla din când în când. Efectul s-ar putea să vă surprindă...