Oameni şi nevertebrate

Azi am fost în Piaţa Universităţii. Trebuie să recunosc, a fost ideea mătuşii mele, care, la 67 de ani, are o fire mult mai războinică decât aş putea eu să am vreodată. Am ajuns pe la 3 şi ceva şi mi-a plăcut ce am văzut acolo. Oameni, vârstnici şi tineri, cu toţii frumoşi, curaţi, civilizaţi şi care chiar credeau că gestul şi voinţa lor contează. Oameni liniştiţi, care scandau din când în când, sau suflau în câte o goarnă, dar care, în cea mai mare parte a timpului credeau - ca şi mine, de altfel - că simpla lor prezenţă la Kilometrul 0, zona liberă de neocomunism e suficientă ca statement. Unii veniseră cu copiii. Alţii, cu căţei în lesă. Unii se jucau cu maidanezii  paşnici, care apăruseră acolo atraşi de mulţime şi de posibilitatea unui prânz nesperat. Pot să spun că era plăcut. Era atmosfera potrivită pentru o "revoluţie de catifea".

Dar la un moment dat, am auzit doi tineri care spuneau "Ăştia sunt fraieri, ia să vină două galerii de suporteri, să vezi atunci!". Eu am plecat. Dar ei au venit. Toată revoluţia mea de catifea s-a dus pe copcă. Au început să arunce cu pietre în jandarmii pe care până atunci îi crezusem inutili şi prea mulţi. De ce? De ce nu putem fi civilizaţi până la capăt? De ce nu putem înţelege că o vorbă aspră spusă calm cade mult mai greu decât una strigată? De ce nu vedem că tăcerea loveşte mai dur decât o piatră? De ce nu ne putem comporta la nivelul treptei pe care se presupunem că am atins-o în evoluţie? Răspunzând grobianismului cu grobianism, nu facem decât să ne lăsăm traşi în jos de animalul din noi. Ăla neevoluat. Omul care nu ştie să-şi folosească "armele" de om, e doar ceva mai mult decât o amoebă.