sâmbătă, 25 septembrie 2021

Toți avem certificat verde



 Întâi m-am enervat. Apoi, m-am revoltat. În sfârșit, am avut revelația: AM CERTIFICAT VERDE!

L-am avut mereu, de aproape 42 de ani. De când am venit pe lume. Este certificatul meu de naștere, cel care atestă faptul că m-am născut în România, că sunt cetățean român cu drepturi depline, că sunt ființă umană și că toate drepturile și libertățile prevăzute în Constituție și în Carta Internațională a Drepturilor Omului mi se aplică fără echivoc.

Așadar, da: am certificat verde - bine, după atâția ani, e un verde mai spălăcit, așa. S-a estompat culoarea, la fel cum s-a estompat noțiunea de drepturi și libertăți fundamentale. Așa cum ar fi, de pildă, dreptul la sănătate, încălcat - culmea! - în numele dreptului la sănătate al altora.

Statul român îmi cere să-mi ignor situația medicală și să accept administrarea unui ser despre care medicul meu curant a scris negru pe alb că nu îmi este recomandat. Asta, în numele binelui comun. Asta, în condițiile în care nimeni - dacă nu cumva nu are ca nume de familie „Mengele” - nu poate constrânge pe altcineva să participe la o testare clinică (atâta timp cât toți producătorii serurilor anti-covid cu proteină spike au lăsat goale o grămadă de rubrici din prospect și tot ei spun că „îi vor monitoriza pe o perioadă de 24 de luni pe cei care au primit serul respectiv pentru a afla ce efecte are acesta pe termen mediu și lung”, marea campanie de vaccinare globală este o testare clinică derulată la o scară inimaginabilă).

Pot să-mi fac vaccin anti-covid? Pot. Unul realizat după metoda clasică, unul cu virus viu atentuat, despre care știu deja că nu îmi va transforma limfocitoza cronică în leucemie. Fiindcă am făcut nenumărate astfel de vaccinuri și aș mai face. Există acel vaccin? Există, dar nu îmi este oferită opțiunea de a-l primi. Este chinezesc și nici EMA, nici CDC nu îl aprobă. De ce? Asta nu mai știu. Chiar nu știu de ce au dat aprobare de urgență unei tehnologii pe care, vreme de peste un deceniu, nu au considerat-o îndeajuns de sigură, dar nu și unui produs farmaceutic realizat printr-o metodă clasică și confirmată în zeci de ani. La fel cum nu știu de ce „singura soluție” o reprezintă niște seruri care nu te împiedică nici să iei sau să dai virusul, nici să faci boala, ba chiar nici măcar să mori. 

Dar nu despre eficiența sau ineficiența serurilor aprobate vreau să discut aici. Ci despre aberația segregării oamenilor în „vaccinați” și „nevaccinați”, deși - practic - și unii, și ceilalți avem șanse egale de a răspândi boala. Despre faptul că, de la o anumită incidență în sus, doar „vaccinații” mai au voie să iasă din casă seara, în weekend, chiar dacă „nevaccinații” au o urgență, de exemplu. Despre faptul că, în momentul de față, deși am un test negativ făcut de mine acasă, acum câteva ore, nu am acces în locuri în care aș avea acces dacă aș plăti triplu valoarea testului ca să-mi fie făcut într-o clinică și să primesc o hârtiuță parafată. 

Despre faptul că Guvernul țării al cărei cetățean sunt își împarte poporul în privilegiați și paria. Dragi guvernanți - de azi și de ieri - toți avem certificat verde. E cel care atestă că suntem născuți aici și că suntem cetățeni cu drepturi depline. Inclusiv cu drept de vot. Datorită nouă, celor pe care acum îi priviți de la înălțimea fotoliilor de ministru, premier, parlamentar sau președinte ați ajuns în vârful scării. 

Toți avem certificat verde. Și toți suntem la baza scării pe care aveți senzația că stați atât de bine, încât vă permiteți să organizați congrese și alte cumetrii politice cu sute și mii de participanți, în vreme ce spre noi îndreptați un deget mustrător și ne mai strângeți lesa, aproape transformată în ștreang din cauza calității vieții tot mai proaste, a accesului deficitar la servicii medicale pentru altceva decât covid și a prețurilor explodate.

Toți avem certificat verde. Stați bine acolo, în vârful scării? Probabil că n-a început să se clatine. Încă.

miercuri, 22 septembrie 2021

Golful, tirul și deltoidul

Nu joc golf. N-am încercat niciodată, nu m-a atras, nu mi s-a părut că mi s-ar potrivi. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar nici măcar nu-l pot privi ca pe un sport. Pentru mine - cu siguranță nu sunt o ființă suficient de evoluată - sport înseamnă efort fizic, febră musculară, endorfine, musculatură definită, d-astea.


Știu că golful presupune concentrare, orientare impecabilă în spațiu, dar mai ales mulți bani cheltuiți. Golful e sportul ăla pe care îl joacă bogătașii prin filme și în reality show-uri despre oameni care câștigă milioane pe oră doar pentru că respiră.

Golful e un sport costisitor. Apreciez îndemnul prezidențial de a mă alătura milionarilor - chiar mi-aș dori asta - dar, cu tot respectul, dacă ar fi să aleg un sport scump, prima opțiune ar fi echitația. Apoi, tirul. E tot pe bază de concentrare și orientare în spațiu. Avantajul e că, pe ținta aia de carton, îți poți imagina orice. E terapeutic. Cathartic, chiar. De pildă, îți poți închipui, de-a valma sau individual, toți nechemații, incompetenții și inepții care ne conduc de 30 de ani încoace.

Dar n-o să mă apuc de tir sportiv. Rămân la exercițiile mele modelatoare de abdominali, croitori și deltoizi. Nici de golf n-o să mă apuc. Golful e pentru milionari. Și pentru președinții care ignoră cu grație situația economică a țării pe care o conduc și au impresia că au câștigat o vacanță de 10 ani la Monte Carlo, nu obligația de a gestiona, timp de un deceniu, o țară în care salariul minim pe economie nu atinge nici trei sute de euro.

foto: askideas
 

marți, 7 septembrie 2021

Ivan Patzaichin

And it's breaking over me
A thousand miles down to the sea bed

I found the place to rest my head.


Când anunți în direct, la televizor, moartea unui om pe care îl cunoști, mori și tu un pic. Îți faci rană în palma în care-ți înfigi unghiile ca să nu plângi, ca să nu-ți tremure vocea, ca să nu... Și vorbești. Pentru că asta e treaba ta. Nu interesează pe nimeni cum l-ai cunoscut pe omul ăla, cât de mult te-a impresionat, ce emoție ți-a stârnit întâlnirea cu el. Cu statuia vie.

Și e firesc să fie așa. Nu contezi tu, ci el. Acum, Ivan Patzaichin. Singurul om din vremea mea despre care știu să fi avut statuie din timpul vieții. Și i-a fost jenă din pricina asta. Da, jenă. Pentru că așa era Ivan. Mereu părea stânjenit de faptul că e atât de cunoscut, mereu părea că ar fi vrut să se ascundă cu totul într-o crăpătură din perete când oamenii se minunau că e chiar el, în carne și oase. 

Dacă modestia și bunătatea ar fi fost discipline olimpice, și la astea ar fi avut medalii de aur.

Probabil că, duminică dimineață, Caron a făcut o plecăciune și i-a oferit lui Ivan vâsla, să treacă peste Styx. Iar Ivan probabil că a zâmbit fâstâcit, a roșit și a șoptit că nu merită așa o favoare. 

Ape line și însorite, Ivan Patzaichin! A fost o onoare să ne intersectăm de partea asta a luciului.