Cum să-ți ucizi sufletul în trei pași. Partea a III-a și Epilog

 Al treilea pas: Târful

Treptat, nu știu cum, am devenit un soi de colegi de apartament care dorm în același pat. Distanța rece dintre noi s-a lățit și s-a transformat în crevasă înghețată.

Îmi pun întrebări. Cum nu reușesc să răspund la ele, i le pun și lui.

- Sunt stresat, Graso. Sunt cu nervii praf, am o groază de chestii de făcut, nici nu mai știu cum mă cheamă. Îmi revin eu. Te iubesc, tu n-ai nicio vină.

N-am, așa cred și eu. Dar crevasa e tot acolo.

*

Continuăm să ieșim. Cu prieteni. Mai mult ai mei. Inclusiv cu S., ospătărița. Ba chiar, cu S. am mers odată la Alexandria. Cu ea, cu soțul ei și cu D. Soțul ei nu-l place deloc, dar deloc pe D.

- E nebun, măi, îmi spune ea. Nu-nțeleg ce are cu omul. Că se uită nu știu cum, că ce-s glumele alea, că nu știu ce... Oricum nu mă mai înțeleg cu el. Nu mai seamănă deloc cu G., așa cum l-am cunoscut. Nici fii-mea nu mai comunică la fel cu el. Și e tac-su!

Mi-e milă de ea. O dată a și plâns, povestindu-mi despre soțul ei, G. Și cu banii se descurcă greu...

Așa că ieșim în oraș. Fără soț. Doar ea, fata ei, D. și cu mine. S-o scoatem puțin din starea aia proastă. Și reușim. S. râde, se simte bine, la fel și fata.

Mai ieșim. Fără fată, dar cu S. și cu alți prieteni, într-un club. Undeva prin Centrul Vechi. Într-un local unde e muzică tare bună, mai din adolescența noastră, așa. Bem, dansăm, chiar e o seară reușită.

La un moment dat, D. îmi spune că vrea să mergem acasă. Atunci, pe loc.

- Mai stai, măi, puțin. Oamenii mai au băutură în pahare, nici nu-i așa de târziu, ce te-a apucat?

- Nu mai pot, că nici azi noapte n-am dormit.

Așa-i, n-a dormit. A ieșit cu băieții. Iar. Chestie care nu mă deranjează neapărat, dar cu ei ai stat până dimineață și acum ți-e somn?

S. parcă îmi aude gândurile:

- Păi de ce n-ai dormit?

- Că am băut până la 4.

- Și ce? Ai băut cu mine?

Ceva îmi sună aiurea. Nu-mi dau seama exact ce anume, dar ceva e greșit, foarte greșit.

„Ai băut cu mine?” Asta e ceva ce aș fi putut zice eu, nu? De ce o spune ea? De fapt, de ce se bagă ea în discuția asta? Ar trebui să fie între mine și D., nu între mine, D. și S.

Nu spun nimic atunci, pentru că nici nu știu ce aș putea spune.

Plecăm.

*

În zilele următoare, încep să mă gândesc. La ieșirile lui tot mai dese, cu prieteni pe care nu îi știu. La veșnicele lui cheltuieli neprevăzute, la evenimentele firmei unde nu au ce căuta iubitele sau iubiții. La crevasa înghețată și neclintită dintre noi. La biletul galben, rupt în bucățele, pe care scria „mă mai iubești?”, pe care l-am pescuit cu peria din toaletă pentru că nu pricepeam ce naiba plutește acolo, așa de încăpățânat.

- Ce-i cu ăsta? l-am întrebat.

A râs.

- O glumă a unei colege. „Îndrăgostita”, îi spunem noi. Îmi poartă sâmbetele de nu știu când, doar ți-am mai povestit de ea.

Așa-i, mi-a povestit.

- Și?

- Și... mi l-a lăsat pe birou. L-am luat cu gândul să ți-l arăt și să râdem.

- Atunci de ce l-ai aruncat la WC?

- M-am gândit că poate o să te superi...

- Și așa nu crezi că mă supăr, sau ce? Pe bune?

- Graso, între mine și ea n-a fost, nu este și n-o să fie niciodată nimic. O știu de mult. Dacă până acum nu s-a întâmplat, nici că o să se-ntâmple de-acum încolo.

*

Într-o zi, vine cu o sacoșă de mărunțișuri. Un tablouaș, niște agende, rahaturi.

- Ne mutăm cu biroul, astea erau prin sertarele mele. Nu le mai car în partea cealaltă. Lasă-le și tu aici, că m-oi uita eu prin ele să văd ce țin și ce arunc.

Le las.

*

El scrie în continuare pe facebook. Normal, și eu scriu. Dar, acolo, el e altcineva. Cineva care suferă, care e singur pe lume, care se retrage, seara, în casa lui goală, și pe care nenumăratele și empaticele lui cititoare îl consolează, în comentarii care mai de care mai profunde. Cineva în a cărui viață eu nu par să exist.

Oare așa se simte cu adevărat? Sau își creează un personaj? Dacă își creează un personaj, atunci o poate face dintr-un singur motiv. Nu?

*

Alexandria nu e pe Lună. Am destui cunoscuți de pe acolo. Oameni cu care lucrez, oameni care locuiesc prin apropiere. Oameni.

La un moment dat, cineva îmi spune că ar trebui să-l întreb despre o tipă, V.M.

- Ce să-l întreb?

- Tu întreabă-l. Vezi ce zice.

Îl întreb.

- Ce te-a apucat? Cum adică?

Aproape că i-au alunecat ochelarii de pe nas de mirare.

- Cine e V.M., asta te-am întrebat. Te rog, nu-mi răspunde cu întrebare la întrebare.

- E o tipă din Alexandria. O nebună. Am fost combinați la un moment dat, ne-am despărțit, după care n-am mai scăpat de ea.

- Băi, mai bine-mi zici. Adică, e mai nasol să mă minți. Că vezi ce mică e lumea. Orice ar fi vreodată, crede-mă că e mai bine să-mi spui adevărul.

- Asta e tot, chiar nu-i nimic altceva de zis. Ce naiba, de ce te-aș minți?

*

Își cumpără un iPhone. Nou. Cel vechi nu prea mai mergea. Da, nu stăteam deloc strălucit cu banii. Și nici „împrumutul” nu mi-l returnase. Dar nu sunt meschină. Suntem împreună, nu? Muncește mult – de nu știu câte ori îl sunaseră de la firmă să modifice câte un proiect și să-l urce în SEAP cu un sfert de oră înainte de miezul nopții – iar asta îi afectează și sănătatea. Suferă de hipertiroidism, iar stresul ăsta constant nu-i face bine deloc. Poate că nu-i strica să-și facă un cadou ca să-și ridice moralul.

Își cumpără și un ceas. Frumușel, parcă Tommy.

- De la hoți, îmi zice. Îți place?

- Da, e chiar mișto.

- O sută de lei am dat pe el. Super ofertă.

Râde.

Zâmbesc.

- Să-l porți sănătos.

*

Am o problemă de sănătate. Care presupune o mică intervenție chirugicală, chiar înainte de Paște. Ajung acasă cu niște dureri cumplite.

- Vezi că eu o să plec până la Alexandria.

Mă uit la el, mută. Doar strâng din dinți, în ritm cu pulsațiile de durere. Continuă:

- N-am o stare bună; vreau să merg până acasă, să stau acolo, în grădină, să mă adun.

Acasă. Casa aia pe care eu n-am văzut-o niciodată. Și am fost la Alexandria de vreo trei ori.

- Vreau să merg, de Paște, și la mormântul mamei.

La asta n-am ce să zic.

Așa că tac.

E Vinerea Mare. El a plecat imediat după prânz. Eu am rămas acasă, zvârcolindu-mă de durere și târându-mă între pat și WC până când n-am mai avut ce voma.

De dureri.

De durere.

De silă.

*

Revine. Îmi cere iertare că m-a lăsat singură de Paște. Îmi spune că s-a gândit mult. La toate. La noi. Că vrea să facă să fie bine. Să fim bine.

Ieșim. La cârciuma unde lucrează S.; D. stă lângă mine, pe banchetă, și își butonează iPhone-ul cel nou.

Dacă nu-s ale mele, eu nu țin minte parole, PIN-uri, nimic. Și nici nu scormonesc. Nu-s genul care-și caută bărbatul prin buzunare și prin portofel. Remarc în trecere că ecranul și-l deblochează cu un PIN, dar nimic mai mult. Și scrie.

Scrie, scrie, scrie.

Asta e. Și eu scriu. Am o grămadă de oameni cu care mă conversez pe facebook. Nu-nseamnă nimic.

Îi sună telefonul. Răspunde. Iese din cârciumă, agitat.

De multe ori, când suntem în oraș, iese din local. De fumat, încă se fumează peste tot. Iese mereu să ia aer și se întoarce după vreo 10-15 minute.

O fi din cauza tiroidei.

De data asta se întoarce și-mi spune că trebuie să ajungă până la birou, că a uitat cineva să facă nu știu ce. Iar el stă cel mai aproape.

- Te superi?

Nu mă supăr.

Niciodată nu mă supăr.

Epilog

Dimineață. Doarme. Eu mă trezesc înaintea lui. Trebuie să fac gimnastică – spate făcut țăndări de prea multe ore state pe scaun – și să mă pregătesc să merg la serviciu. Primul jurnal e la 12, dar pe la 10.30 trebuie să fiu în redacție.

Intru în bucătărie, să pun de cafea. Ca niciodată, telefonul lui e pe masă, la încărcat.

Bing.

Nu-l bag în seamă.

Bing. Bing. Bing.

Cine naiba e așa de insistent la ora asta, de dă atâtea mesaje? E abia opt. O fi cineva de la serviciu. Ia să văd dacă e așa, măcar să-l trezesc și să-i zic să sune înapoi.

Nu e de la serviciu. Văd ultima notificare: e un mesaj de pe facebook.

„Abia aștept să ne vedem.” Kissing face.

Atunci îmi amintesc tot. Și bilețelul galben, și „nu cu mine ai băut”, și tristețea lui de bărbat singur de pe facebook, și ieșirile cu băieții.

Tot.

Am senzația că mi-am ieșit din corp și că mă privesc de undeva, din afara mea. Mă văd cum iau telefonul, îl scot din priză și îi deblochez ecranul. Nu știu cifrele PIN-ului. Doar îmi amintesc mișcările pe care le-au făcut degetele lui lungi și frumoase. Ca de pianist. Sau de chirurg. Sau de hoț de buzunare.

Mesajul e de la o fată. Cu care se va vedea la o cafea. Peste câteva ore.

N-am făcut asta niciodată, până atunci. Și nici după aceea. Știu că e urât, că nu se face. Mi-e jenă. Jenă de mine.

Mă uit și în alte mesaje.

Descopăr acolo o întreagă lume. Una pe care nu o cunoșteam și nici nu mi-aș fi dorit vreodată s-o cunosc.

Conversații întregi cu V.M. „Nebuna” din Alexandria de care nu mai putea scăpa. Cu care tocmai se reculesese de Paște. Care-l întrebase dacă e adevărat ce auzise ea, că suntem împreună și că locuim împreună, la București. „Nu-i adevărat, stau singur aici, ce-ai?”. Tot ea îi făcuse cadou și ceasul.

Fată fină, ceasul era frumos.

În alte circumstanțe, am putea fi prietene. De fapt, chiar și în circumstanțele astea. În fond, ea n-are nicio vină. Și nici celelalte. Nu îmi datorau absolut nimic.

Vinovat nu e cel sau cea cu care înșeli. Ci tu, cel sau cea care înșală. Cu o singură excepție: atunci când cealaltă sau celălalt îți e prieten. Sau se străduiește să pară.

Buna mea amică S., de pildă, îi scria că-l iubește. Că nu mai poate să trăiască fără el și că e dispusă chiar să-și părăsească soțul. Până atunci, însă, făceau planuri să meargă împreună la film, într-un weekend. Când eu lucram.

Sacoșa cu mărunțișuri? Lucruri returnate de o fată cu care locuise.

„Simt că mă sufoc în casa asta, aș ieși pe geam” îi scria unei tipe, jurnalistă de televiziune. A.M.B. pe numele ei. Întâmplarea a făcut ca, la un moment dat, mult mai târziu, să ajungem chiar colege. „Păi hai să ne vedem la Mc. Donald’s în juma’ de oră”, îi răspunsese ea. Da, știa că suntem împreună și casa din care D. spunea că ar fi ieșit pe geam era casa mea.

„Îndrăgostita” nu lipsea. Banii de care D. avea mereu nevoie? „Îndrăgostita”, cea cu care nu fusese și nu avea să fie niciodată nimic, avea datorii mari. Dar „ne descurcăm noi. Mereu ne-am descurcat”. Așa o încuraja D.

Și altele.

Și altele.

Și altele.

Cohorte de femei în toată firea și de puștoaice. Unora le cerea poze. Altora le trimitea el. Da, și poze „d-alea.”

Mi s-a făcut scârbă. Atât de scârbă, încât mi-a paralizat mintea. Am pus telefonul la loc, pe masă, și am pornit spre baie. Trebuia să mă pregătesc să merg la serviciu, nu?

În prag, m-am oprit.

Ce dracu’ fac, m-am tâmpit de tot?

M-am întors pe călcâie și am pornit spre dormitor. Am dat ușa de perete și am început să-mi răcnesc toată durerea, frustrarea și iubirea transformate brusc în ură oarbă.

La început buimac, când a priceput ce i se-ntâmplă n-a reușit decât să îngaime „mi-ai umblat în telefon?”

Aia a fost clipa în care am învățat că pot face bagaje în mai puțin de douăzeci de minute. Ce n-a încăput în gențile de voiaj, i-am pus în saci de gunoi.

Tot acolo l-aș fi pus și pe el.

A plecat la serviciu și a revenit pe seară, cu un taxi și cu lacrimi de crocodil, să-și ia și celelalte lucruri.

Și eu am plecat la serviciu dimineață, după ce l-am dat afară.

Am prezentat trei jurnale în ziua aia. Cu inima făcută țăndări. Aș fi urlat, aș fi spart, aș fi omorât pe cineva.

N-am făcut-o. Am zâmbit, am vorbit, am citit știri. Nici nu am mers la toaletă ca să plâng. Nu mai puteam s-o fac.

Plânsesem destul, după ce-l alungasem din casa și din viața mea, așezată pe podeaua bucătăriei, urlând „de ce”?

Am vorbit și cu (acum fosta mea amică) S. M-a mințit cu nerușinare. Că am înțeles eu greșit, că nu despre asta era vorba...

Iar mi s-a făcut scârbă.

Banii mi i-am recuperat după vreun an și multe insistențe.

S-a apucat să-i povestească unei femei minunate, A., – cu care doar lucrasem împreună ocazional – că el nici nu crede că m-a iubit, de fapt. Că sunt fată bună, dar cam bătrânicioasă. Dar ea, ea ar vrea să se vadă cu el la o cafea?

Femeia l-a oprit din povestit și mi-a trimis screenshot-uri cu toată conversația lor. Suntem best friends de atunci. Cred că ăsta e singurul lucru bun pe care l-a făcut D. pentru mine.

O amică, o femeie care-l cunoaște din Alexandria m-a întrebat dacă m-a bătut și de asta ne-am despărțit. Am făcut ochii mari:

- Ce?! Nu, cum să mă bată? Ce-ți veni?

- E, păi, în Alexandria se știe că așa face. Am niște povești... Am înțepenit când v-am văzut împreună.

Am aflat și eu, după aceea, poveștile. Reale. Da, eseistul și intelectualul de facebook D. e bătăuș de femei. Sigur, asta nu l-a împiedicat să-i scrie plin de compasiune și de indignare lui A. (chiar cea cu care el m-a împrietenit fără voie) după ce ea și-a spus public povestea despre abuz și violență.

L-am mai văzut. El traversa o străduță, pe trecerea de pietoni. Eu, în mașină, tocmai viram. Am frânat și am încremenit cu ochii în ochii lui.

„De ce te-ai uitat la mine cu atâta ură?” mi-a scris în seara aia.

„Nu era ură”, i-am răspuns. „Era efort. Mă chinuiam să nu calc accelerația.”

Mi-a mai scris după aceea. Să mă felicite pentru lansarea unei cărți. Apoi, pentru lansarea altei cărți. Mai târziu, mi-a scris ca să mă invite să ne vedem undeva și să-i spun tot ce am de spus, „să mă descarc”.

Nu pot să mă descarc așa cum mi-aș dori, pentru că o „descărcare” de genul ăsta se pedepsește cu mulți ani de închisoare. Și sunt claustrofobă.

L-am refuzat politicos.

Așa am început să-mi pierd sufletul. În fiecare sac de gunoi în care îi puneam hainele, puneam și o bucățică din ce era viu în mine. Din ce era simțire.

Dar n-am vrut să mă opresc din a crede.

După el, am mai crezut. De două ori.

L-am crezut pe C., atunci când îmi spunea că sunt făcută pentru el, pentru brațele lui, pentru sufletul lui.

L-am crezut și pe B., care plănuia vieți întregi cu mine undeva, pe malul unei ape.

Fiecare dintre ei a reușit să mă convingă că e autentic. Că nu e minciună. Că pot să-mi dau voie să simt. Să cred. Să fiu.

Fiecare dintre ei a reușit să ucidă ce mai rămăsese.

Mi-am dat seama de asta într-o zi, uitându-mă la oamenii mulți, așezați la o masă mare de pe terasa unei cârciumi. Cupluri, copii. O zi de naștere, probabil.

Atunci m-am surprins uitându-mă la un bărbat care își butona telefonul, lângă soția lui, și întrebându-mă „Oare îi scrie celeilalte? Oare femeia asta de lângă el știe că are pe altcineva? Oare are și ea pe altcineva? Oare știu unul de altul?”

Acum nu mai pot vedea oameni, ci măști. Uneori, aștept să cadă singure. Alteori, încerc să le smulg. Știu: s-ar putea ca, într-o zi, să smulg carne vie. Să dau peste un om autentic și să nu-l cred.

S-ar putea.

Dar s-ar putea să nu.