Cum să-ți ucizi sufletul în trei pași. Partea I

 Dacă citești și ți se pare că e despre tine, nu ți se pare.

Îmi plac vampirii. Dintre toate personajele supranaturale născocite de mintea omenească, sunt preferații mei. După mine, principala lor calitate – mai tare chiar și decât nemurirea - este aceea de a-și putea opri emoțiile și sentimentele umane când vor. Ca și cum ar avea un întrerupător. Eu n-am întrerupător, dar am reușit să nu mai simt.

Să nu-ți pară rău pentru mine; e o victorie. Știu, nu-nțelegi. Să-ți povestesc.

Primul pas: Intelectualul

Prin 2014, căutam frenetic o editură americană sau britanică – oricum, una de limbă engleză – ca să public cartea pe care tocmai o scrisesem. În engleză. Eram mică și îndeajuns de naivă ca să cred că voi rupe gura târgului anglofon. Eu, o biată debutantă din România, fără agent, fără bani, fără faimă. Credeam că visurile, curajul și un manuscris sunt de-ajuns. Nu erau. Nici acum nu-s.

M-am reorientat spre editurile din România. Una tot trebuia să fie interesată de un roman fantasy scris în engleză, nu?

Mi-am amintit că, în bogata mea listă de facebook, zărisem un tip care avea o mică editură. Omul – o prezență apreciată în online, cu hoarde de admiratori și admiratoare ale scriiturii sale, mai ales eseuri. Era din Alexandria, dar stătea în București. Să-i spunem D.

Îi scriu, îi trimit chiar și o mostră de poveste. Îmi răspunde foarte repede; scrie firesc, amuzant, inteligent și șarmant. Îmi explică în puține vorbe că genul nu se potrivește cu ce publică el. No harm, no foul.

Mai vorbim de-atunci. Tot pe facebook. Îmi place. E în continuare firesc, amuzant, inteligent și șarmant. Și arată bine.

- Ne vedem la o cafea să povestim? întreabă el, la un moment dat.

- Ne vedem, îi răspund.

În fond, de ce nu? El e firesc, amuzant, inteligent și șarmant. Eu sunt liberă.

Ajung la ora stabilită, la o cafenea din Dorobanți. Nu din cauză de fițe, ci de comoditate. Vorba unei foste prietene: aia e zona mea de confort. El nu ajunsese. Mă râcâie puțin faptul că întârzie, dar nu cine știe ce. În fond, venea de la birou. Poate că mai avusese ceva de făcut.

Mă sună.

- Scuze, n-am putut să scap mai repede. Ajung acum. O să mă recunoști ușor: sunt negru și lung.

Apare. Înalt, suplu, brunet, cu ochelari. Pielea măslinie îi dă un aer de corsar. Are mâini frumoase, cu degete lungi. Ca de pianist. Sau de chirurg. Sau de hoț de buzunare.

Se scuză, se așază, zâmbește. Comandă cafele. Vorbim.

- Ești perfectă.

- Huh?

Cât pe ce să-mi iasă cafeaua pe nas.

- Da. Totul e impecabil la tine. De la forma sprâncenelor, până la tabachera aia de argint.

- Nu-i de argint - e tot ce pot să-i zic.

Idioată.

Mai vorbim. Fumează; îmi place asta. Kent lung. „Țigări de doctori”. Nu țigările îmi plac, ci gesturile lui când fumează. Mă mai uit puțin la mâini. Da, sunt tare frumoase.

Ne despărțim; el pleacă înapoi la birou, eu, la altă cârciumă, una unde merg de mulți ani. Așa de mulți, încât o consider un fel de sufragerie lângă casă. Am și o amică acolo, pe S. E ospătăriță. Știa că mă văd cu D. și abia aștepta vești.

- Zâmbești, îmi spune. Cum e?

- E mișto. Ai ce vorbi cu el, te face să râzi... Îmi place.

- Bravo, Mițo! Mai bei o cafea cu mine? Hai, că e gol aici. Îmi povestești.

- Beau. D-aia lungă cu lapte, în pahar înalt, ca pentru tine, da?

*

D. îmi scrie. Mult. Mă și sună. Mai ieșim o dată. Tot acolo, dar mai pe seară.

- Ce bem? Bem un Jack?

Pe bune? Și el tot cu Jack?

Și bem. Și povestim. Și râdem. La un moment dat, mă sărută. Și asta-mi place. Mai vorbim.

Plecăm împreună de la cârciumă, pe jos. E aproape de casa mea, iar D. vrea să-și ia un taxi, să meargă acasă la el.

Gentleman.

Apreciez asta. Mai vorbim puțin.

- Ce înseamnă numele tău?

- Nureldin?

- Da, că Laura știu, îmi spune, râzând.

Îmi place și cum râde. Cu poftă, cu tot corpul; parcă îți vine și ție să râzi de râsul lui.

- Nur Al Din înseamnă „lumina credinței”.

Se oprește în mijlocul drumului și se uită la mine lung, de parcă m-ar fi văzut atunci pentru prima oară. Sau de parcă ar fi avut o epifanie. Fără o vorbă, își deschide geanta de poștaș în care își cară laptopul, scormonește într-un buzunar și scoate ceva de acolo.

- Întinde mâna. Și închide ochii.

Ascult, dar nu de tot. Mă uit printre gene. Simt în palmă ceva rotund, rece și destul de greu.

- Uită-te.

E o piatră. O piatră verde, ovală, șlefuită. O piatră pe care scrie Faith.

- Era pentru tine, doar că nu știam. Și o car de ani întregi după mine.

*

Seară. Sunt la muncă, s-a întunecat deja și nu visez decât să ajung acasă, să fac un duș și să-mi pun un pahar de vin. Și să nu fac nimic.

Facebook. „Ce faci? Ne vedem?”

Cum să ne vedem, sunt ruptă de oboseală. Nu mai ies nicăieri, ești nebun?

„Nu cred”, îi răspund. „Sunt super obosită. Chiar n-am chef de ieșit în oraș”.

„Dar mi-e dor de tine.”

A fost plecat într-un team building. În curând se întoarce în București.

„Băi, eu de la muncă mă duc acasă și atât. Dacă vrei, treci pe la mine”.

„Sigur?”

„Sigur.”

„Bine, dacă-mi dai adresa, trec.”

Vine. Urcă. Începe să râdă.

- What?

- Nu pot să cred că prima dată când vin în casa ta, a femeii pe care o plac așa de mult, sunt îmbrăcat în trening și miros a fum de mici de la grătar. Nu cred așa ceva. N-are cum!

Râd și eu.

- Acuma na, shit happens.

It sure does.

Stăm în balcon, vorbim, Jack e cu noi. Râdem, râdem mult. Povestim lucruri. Din team buildingul de la munte mi-a adus un pandantiv de os pus pe un șnur de piele. Și un aprinzător de aragaz. Pe ăsta nu voia neapărat să mi-l aducă, dar îi rămăsese în buzunar de când se chinuise să aprindă grătarul. Mi se pare drăguț, nimeni nu mi-a făcut cadou un aprinzător de aragaz.

Rămâne la mine peste noapte. Și peste alte nopți.

*

E ziua celei mai bune prietene a lui, C. Ea, împreună cu fratele ei, au o cârciumă în Alexandria. Mergem împreună la petrecere. Îi cunosc toți prietenii de acolo, ne-nțelegem minunat. Mă simt inclusă, parte din gașcă. Chiar sunt oameni mișto.

Familie nu mai are în Alexandria. L-au crescut mama și bunica; s-au stins amândouă.

Nici casa părintească parcă nu mai e a lui; așa o simte. E lăsată în paragină. Nu se poate sta în ea; după petrecere, dormim la hotel. Nu, nici nu trecem pe acasă.

(va urma)