Un an și ceva

 

foto: mindandsoulfoundation

Fumez tutun de rulat. Până anul trecut, indiferent dacă eram la serviciu, la cârciumă, acasă la mine sau într-o vizită, cuiva i se făcea poftă când mă vedea rulând și auzeam „Te rog, îmi faci și mie o țigară?” Mă pomeneam cu cererea asta chiar și de la oameni pe care nu-i văzusem în  viața mea. Dar, după un internal eye roll, le făceam câte o țigară până și lor. La prieteni și colegi nu-mi dădeam ochii peste cap :)

Zilele trecute, când o colegă a zis vorbele astea, m-am blocat.

- Țigară d-asta, cu ADN-ul meu?

- Da.

- Rulată de mine, lipită de mine?

- Da, măi. Te rog.

I-am făcut. Aproape că mi-au dat lacrimile. O chestie care, înainte, mă agasa, mi s-a părut acum o sclipire de normal. De normalul ăla al meu, pe care îl știam și după care tânjesc de un an și ceva.

*cut*

La o clinică. În cabinet. Ca să mă consulte, medicul îmi spune să ridic brațul. Îl ridic.

- Păi nu așa, sprijiniți-vă cu palma de umărul meu.

Fac ochii mari:

- Adică să vă ating?

Râde.

- Da, e OK. Am nevoie să fie brațul relaxat.

Iar am fost cât pe ce să plâng când am realizat că, de un an și ceva, un gest pe care nici nu-l luai în seamă, un gest de rutină, banal, a intrat pe lista interdicțiilor categorice.

Și atunci am realizat.

Am realizat că a fost de ajuns un an și ceva ca să ne reprimăm lucruri cu care ne obișnuiserăm o viață. Și nu știu cât o să ne ia să reînvățăm să ne apropiem de alți oameni fără teama că se vor retrage, că se vor feri, că vor respinge niște gesturi mici, firești, naturale, necesare. 

Un an și ceva. De atât a fost nevoie ca să devenim niște creaturi condiționate să asocieze apropierea cu orice altceva decât cu binele, confortul, căldura.

Un an și ceva în care distanțarea a devenit alienare și normă. Normă. Nu normal.

Un an și ceva. Oare cât o dureze să recuperăm tot ce am pierdut, ca ființe umane, din martie 2020 până acum? Oare o să recuperăm?