Crăciunul Lisei și al lui Yadiel

Foto: wikihow

 

- Yad, încetează.

- Dar n-am zis nimic.

- Te aud râzând. La mine-n cap.

- ...

- Așa. Mult mai bine.

Lisa și Yadiel stăteau pe terasa casei din San Soledad, împreună cu Annie, Jackson, Jonathan și Cora Lee, și ascultau colindătorii.

„Rudoooolph, the red nosed reindeeeeeer...”

- Yadiel, îți mai zic o singură dată...

- Gata, am tăcut. Dar să știi că e greu să-mi reduc până și gândurile la tăcere.

- Fă-o. Pentru mine. Dacă mă bușește și pe mine râsul, ne omoară Cora Lee pe amândoi.

- Ah. Dar știi că și tu, și eu suntem nemuritori, da?

- Era doar un fel de a spune. Na, știi ce zic. Doar... taci!

- Ce frumooooos! exclamă Cora Lee, bătând din palme ca o fetiță, încălzită de brațele lui Jonathan, așezate familiar și tandru în jurul umerilor ei.

Colindătorii mulțumiră pentru brioșele calde, coapte de Annie, și plecară mai departe. Demonul, vrăjitoarea, familia și prietenii lor intrară în casă.

- E cam ciudat să n-avem zăpadă de Crăciun, spuse Jackson, așezându-se la masa aranjată cu migală de fete.

- Mda, știu ce zici, răspunse Lisa, care pândi un moment de neatenție din partea Corei Lee ca să aprindă lumânările de pe masă cu o simplă privire, în aceeași clipă în care Yadiel destupă două sticle de vin fără să le atingă măcar, făcându-l pe Jonathan, căruia nu-i scăpa nimic, să pufnească amuzat. Îmi amintesc de Crăciunurile din copilărie, când mergeam la New York, la bunica, mai zise fata. Făceam îngeri în zăpada din parc, mâncam castane coapte și era așa de tareeeee!

- Vrei să mergem? o întrebă Yadiel. Ajungem imediat acolo și înapoi.

Cora Lee, care între timp se apropiase de ei, izbucni în râs:

- E haios rău băiatul ăsta al tău, Lisa! Auzi vorbă la el, ajungeți imediat la New York și înapoi în California...

Ei, CL, cam are dreptate. Practic, nici n-ați apuca să terminați aperitivele înainte să ne întoarcem, îi răspunse în gând tânăra vrăjitoare.

- Da, mori de râs cu el, răspunse ea cu glas tare, aruncându-i lui Yadiel o privire criminală.

Cina de Ajun se desfășură fără alte incidente sau gafe mai mult ori mai puțin intenționate din partea demonului. După ce Cora Lee și Jonathan plecară, Yadiel strânse masa, în vreme ce Lisa spălă vasele, activități ce nu depășiră câteva secunde, spre uimirea și încântarea lui Annie care nu contenea să se minuneze de fiecare abilitate nouă - oricât de măruntă - pe care o descoperea la supranaturalii săi... nepoți.

- Wow, nu vreți voi să vă mutați înapoi aici? întrebă mătușa Lisei. Pe bune. Am înțeles toată treaba cu salvatul omenirii, cu lupta împotriva răului, cu puterile și tot balamucul, dar abia faza asta cu strânsul și cu vasele m-a dat pe spate. Să faceți figura asta și mâine, când vine la prânz Părintele Nicholas, da?

Lisa râse și își îmbrățișă mătușa:

- Aș vrea să zic că pot să te-nvăț și pe tine cum se face, dar...

- Dar... m-a sărit „darul”. Știu, nu e nevoie să pui sare pe rană, zise Annie, prefăcându-se amărâtă. Acum serios, merci mult, puștoaico. Și ție, pușt... ă... Yad.

- Dacă voiai să-mi zici „puștiule”, să știi că mi-ar face plăcere, îi răspunse demonul, făcându-i cu ochiul. Așa mai uit și eu cât sunt de bătrân, de fapt.

Ceva mai târziu, când cele două cupluri se retrăseseră în camerele lor din căsuța de pe plajă, Lisa îl întrebă pe Yadiel, pe jumătate adormită:

- Auzi? Totuși, ce te amuza în halul ăla când oamenii cântau așa de frumos?

Demonul oftă și o strânse mai aproape, sărutând-o pe creștet.

- Micuțo, Crăciunul e o... convenție. O sinteză, dacă vrei. Iisus a existat, a trăit, însă momentul ăsta din an înseamnă mult mai mult decât celebrarea nașterii lui; dar tu știai asta, nu?

Lisa, mută, scutură din cap. Yadiel oftă din nou și continuă:

- Înainte de creștini, cei pe care lumea îi numește acum păgâni sărbătoreau ceva numit Yule, care avea legătură cu solstițiul de iarnă. În fine, romanii aveau tot în perioada asta o sărbătoare și mai... relaxată, ca să fiu delicat - Saturnalia. Vâscul? Druizii îl considerau un simbol al păcii - iar acum vă pupați sub el. Un alt fel de pace, na. Tot... păgânii obișnuiau să aducă în casă un brad în care puneau mere. Ba chiar aprindeau și lumânări. De aia, acum, puneți globuri și beculețe în el.  Mă bucur că obiceiul s-a păstrat, fiindcă asta înseamnă că s-a păstrat și semnificația lui - renaștere, speranță și lumină. Mereu m-a fascinat felul în care oamenii au reușit, de când i-a creat Tatăl meu, să reinventeze, să împacheteze diferit tot felul de tradiții a căror origine au uitat-o, dar să țină minte sentimentul inițial. În cazul de față, bucuria și celebrarea vieții.

- Ha. Tare. Totuși, de ce râdeai ca proasta-n târg?

 Yadiel chicoti:

- Știi pentru cine erau merele din bradul păgânilor?

- Hm?

- Pentru calul lui Odin, care nu era considerat doar un zeu crud al războiului, ci și zeul înțelepciunii și al generozității. Deci, practic, Odin venea din cer, cu un car tras de cai, și lăsa daruri în casele oamenilor. Și făcea asta de Yule, la sfârșit de an. Lângă un brad plin de mere și lumânări. Sună cunoscut?

Lisa făcu ochii mari:

- Adică tu îmi spui acum că, toată copilăria mea, i-am lăsat sub brad biscuiți și lapte zeului viking al războiului?

Yadiel râse cu atâta poftă, încât patul în care stăteau îmbrățișați se legănă puțin:

- Nu, micuțo. Îți spun că mă bucur tare, tare mult când văd că oamenii păstrează, peste milenii, lumina și bucuria unui moment. Oricum l-ar numi ei. Și sper ca asta să nu se piardă niciodată. Crăciun fericit, micuțo.

- Crăciun fericit, Yad.

 Vrăjitoarea se cuibări la pieptul demonului și, înainte să ațipească, zări cu coada ochiului că, dincolo de geam, spre ocean, cădeau fulgi mari de zăpadă. În noaptea asta de Ajun, pentru prima oară, ningea în San Soledad, California. Zâmbi ca prin vis: de Crăciun, Yadiel îi dăruise o frântură din copilăria ei.