„A murit Di.”

Încă îmi răsună în minte vorbele astea pe care le-am auzit la telefon, dar știu că nu-i adevărat. N-are cum să fie. Doar te-am văzut joi, când plecam de la ai mei iar tu ieșiseși din curtea voastră ca să muți mașina, să-mi faci loc să ies. Ai constatat, cu mândrie reținută, că nu e cazul. Ca atunci când ai vrut să te plimbi cu mine prin oraș, în dreapta, după ce mi-am luat permisul. „Să vezi tu cum merg.” Bine mergeam. Mi-ai dat undă verde după ce am reușit să evit o dubă care ne ieșise în față. „Ai reflexe bune. Bravo, Bobiță mamă!”

Te-am văzut joi, zic. Păreai puțin cam obosit, dar numai puțin. Cine să știe că obosiseși de tot? Cine să știe că, după câteva zile, aveam să aud vorbele alea de necrezut?

De când eram mică te știu. Dar ce spun, de când m-am născut. Cel mai bun prieten al unchiului meu, omul pe care ai mei știau că pot conta la orice oră, în orice zi, oricând. Și invers.

Tot încerc să aleg un moment, o amintire, un gând de care să mă agăț, dar sunt multe, prea multe. O viață. Nu știu la care să mă opresc.

„Ești pricinoasă”, așa mi-ai zice. Mă rog, „pâicinoasă”,  cu „r”-ul ăla franțuzit care îi surprindea pe cei ce te auzeau vorbind pentru prima oară - un munte de om care știa istorie mai ceva decât savanții cu numele scris pe tomuri din Biblioteca Academiei, încăpățânat ca un catâr și cu sprânceana parcă mereu încruntată a judecată și amenințare;  dar numai până când începeai să râzi.

Așa, cu râsul, m-ai păcălit să nu-mi mai fie frică în prima mea zi de lucru în televiziune, acum 18 ani. Tot drumul de la ai mei până la Republica am râs și am uitat că îmi tremurau genunchii de groaza primului jurnal ce avea să vină.

Gata, știu: asta e amintirea. Râsul. Vreau să mi te amintesc râzând la mese de Sărbători cu familia ta și cu ai mei, râzând în curte, râzând la volanul mașinii Lada pe care ți-ai construit-o singur, într-o vară a copilăriei mele, din piese adunate cu grijă și cu un talent de a meșteri orice pe care nu l-am mai văzut la nimeni. Râzând când sărea Mara pe tine să te pupe ori de câte ori veneai în vizită, râzând când auzeai un banc bun. Râzând.

Să râzi, Di. Să râzi acolo unde ești acum, ca să putem și noi zâmbi aici, când ne gândim la tine. Te rog eu mult, da?

„Bine, mămicule”.

O să mă prefac că mi-ai răspuns asta de-adevăratelea, nu doar din amintire.