Absent nemotivat

A fost primul bărbat care m-a cerut de nevastă. Frumos, cu un buchețel de flori și cu învoire de la mama lui. Eram colegi. Amândoi aveam 5 ani și eram la grădiniță, în grupa doamnei Grossman. 

Am zis „da”. Și am primit ca dar de nuntă un cal. Un căluț de plastic, din ferma lui mică, de trenuleț electric. Tare mult îmi plăceau caii. Fie ei și de plastic.

Lui Cristi îi plăceau trenurile. De ziua lui, pe care o serba cu alai de copii drăcoși de la școală și din cartier, ne strângeam toți ciorchine în pivniță, în camera de joacă, și ne minunam de mica lume iscată în jurul unor șine pe care gonea un trenuleț metalic, printre căsuțe cu ferestre luminate, dealuri de pluș verde pe care pășteau agale cai și vaci de plastic.

Mariajul nostru n-a durat mult, doar până-n clasa I. Dar colegi am rămas până la Bac. După care viața ne-a purtat, pe toți și pe fiecare, pe alte cărări. Nu cred că ne-am mai văzut altfel decât întâmplător. Mereu ne-am propus să ne adunăm, să povestim. Și tot mereu am amânat, mereu am spus că avem altele de făcut, de spus, de trăit...

Iar azi am primit vestea că tu nu mai ești, Cristi. Nu știu ce să spun. Nu am ce. Aveai, ca mine, 36 de ani. Împliniți în octombrie anul trecut. Oamenii calzi, buni, plini de viață și de râs nu pleacă la 36 de ani. Nu au de ce. 

Cristi, să știi că de data asta diriga chiar o să-ți pună absență nemotivată. Și noi, ceilalți. Dar... să găsești dealuri verzi și moi pe care să te plimbi acolo, sus. Ca alea de pluș din copilăria noastră.