Psihoterapie nesolicitată sau cum să te bagi ca musca

Mi-am făcut blog acum 4 ani. Nu ca să câştig bani din el, nici pentru că mă cred vreun Seneca al timpurilor moderne. Nici din dorinţa de a îmi pune viaţa pe tapet, aşa cum fac cei care anunţă pe blogurile personale, minut cu minut, tot ce au văzut, bătut, pupat etc. Motivele pentru care a apărut luivuitonu' şi xenonu' sunt exprimate foarte clar aici. Însă constat că mulţi oameni nu pricep ce este un blog şi ce vrea el. Aşa că se simt datori să facă analiză pe text, psihanaliză chiar. Poate că aserţiunile voastre, ale celor care faceţi asta, sunt corecte. Poate că sunt greşite. Dar, oricum ar fi, sunt nesolicitate. Sunteţi liberi, ba chiar vă invit cu drag să vă daţi cu părerea (şi nu, nu ţin să coincidă cu a mea, ba chiar e mai interesant dacă nu coincide) despre conţinutul postării, nu despre autorul ei. Dacă vreau să aflu mai multe despre mine, pot să-mi fac o introspecţie serioasă sau pot cheltui nişte bani să merg la un psihanalist. Că sunt impulsivă sau nu, răutăcioasă sau bună de pus la rană şi ce alte trăsnăi mai scriu unii şi alţii, zău că nu ţin s-o aflu de la unii cititori care, culmea! încep prin a-mi spune că nu mă cunosc. Păi, dacă nu mă cunoşti, amice, cam cât tupeu să ai?

În altă ordine de idei, revin cu o rugăminte mai veche. OK, acum e regulă: semnaţi cumva. Oricum. Fie cu pseudonim (dacă n-aveţi cojones) fie cu numele din buletin; puteţi să semnaţi şi ca Genghis Han - nu mă interesează. Însă mi se pare laş şi de colţul blocului să îţi ascunzi opiniile, oricare ar fi ele, după un "anonim" sec. Dacă nu vreţi aşa, măcar nu mai trimiteţi comentarii, pentru că ele nu vor mai fi publicate.

Le mulţumesc tuturor celor care înţeleg la ce foloseşte un blog şi care este rostul funcţiei "comentează". Restul... e spam.

PDL UNPR USL

Păi

Dacă

Luna

Umbreşte

Noaptea

Pământul

Razele

Unde

Să

Lumineze?

Acu' v-aţi prins? E un exerciţiu. De normalitate comportamentală şi de sănătate mintală. Pe care constat că tot mai mulţi oameni le pierd cu o viteză înspăimântătoare. Toate alea din titlu sunt nişte litere. Alăturarea lor poate însemna orice. Nu totul pe lumea asta se reduce la politică. Mă întreba un cititor al acestei postări dacă până acum eram nefericită şi am găsit în sfârşit ceva ce pot controla. Nu, la ambele întrebări. Nu eram nefericită până acum, după cum nici nu mi-a crescut nivelul de fericire datorită vreunui eveniment recent. Cât despre a găsi ceva ce pot controla, da, am găsit aşa ceva, de când am devenit conştientă de mine ca fiinţă umană - acum vreo 32 de ani.  Propriile-mi reacţii. Că nu îmi iese de fiecare dată partea cu autocontrolul, asta e altceva. Dar lucrez la el. Hai să lucrăm cu toţii, ce ziceţi? Fiecare la al lui. Altfel, o să ajungem cu toţii ca iepuraşul din bancul cu clătitele:

"Vreau clătite, dar n-am tigaie. Mă duc la urs să împrumut una." Pe drum, începe să se gândească: "mda... şi dacă îmi cere şi el? Ei, asta e, o să-i dau una-două, acolo, de poftă. Dar dacă vrea mai multe? Dacă vrea jumătate? DACĂ MI LE IA PE TOATE???" Tot gândindu-se aşa, ajunge la uşa ursului. Bate, ursul îi deschide: "Ooo, iepuraşule, ce mă bucur să te văd..." Iepuraşul: "Ursule, ştii ce? Du-te dracului cu tigaia ta cu tot!"

Nu vă băgaţi picioarele în tigaia mea înainte să aflaţi despre ce e vorba. Cine ştie, poate că nu aveam de gând să vă cer nicio clătită.

Sper că Băsescu e fericit.

Nu, nu e la mişto. Chiar sper din tot sufletul că e fericit. Sper că Ponta, Blaga, Anastase, Udrea, Antonescu, Rus, Turcan, Chiţoiu şi Boagiu sunt fericiţi. Sper că toţi oamenii, politici sau nu, sunt fericiţi. Pentru că, atunci când sunt fericiţi, oamenii sunt buni. Cred că nemulţumirea e cea care ne face înverşunaţi. Iar nefericirea ne face de-a dreptul răi. Şi mai cred că trebuie să ne căutăm fericirea în lucruri pe care, măcar în parte, le putem controla. Nu într-o evoluţie politică, într-un meci de fotbal pe care îl joacă alţii sau într-un pariu. Leagă-ţi fericirea de politică doar dacă eşti politician. De fotbal, dacă eşti fotbalist. De pariu... dacă trişezi. Dacă îţi pui fericirea în alţii, vei fi dezamăgit. Şi vei deveni nemulţumit. Nefericit. Rău.

P.S. Le mulţumesc tuturor celor care nu s-au oprit la titlu. Totdeauna, răsplata celor care merg dincolo de suprafaţă este faptul că află ceva despre celălalt. Asta e cheia comunicării.

Chiloţii lălâi ai democraţiei

Toată lumea poartă chiloţi. Cred. Toată lumea îşi spală chiloţii - SPER! Însă, majoritatea oamenilor fac asta în intimitatea propriei case, curţi sau ce loc destinat spălării rufelor or avea. 

Unii dintre noi, însă, au o apetenţă extraordinară pentru a-şi spăla chiloţii cât mai departe de casă. Iar gradul de murdărire a nădragilor cu pricina tre' să fie musai direct proporţional cu numărul spectatorilor. M-am enervat în iarnă, atunci când USL s-a dus cu jalba-n proţap la socialiştii europeni, să le arate cum ies românii în Piaţa Universităţii şi cum numără Roberta voturi imaginare. Suntem atât de incapabili de a ne rezolva singuri problemele? Să nu fiu greşit înţeleasă: nu incit la ascunderea gunoiului sub preş. Dar nici să-ţi mături curtea şi să arunci mizeria la gardul vecinilor nu e frumos.

Acum mă enervez din nou. Cum să fii tu ditamai europarlamentarul şi să te smiorcăi la mama UE şi la mătuşile ambasade că USL e rău şi te bate? Mai mult, să ceri şi sancţiuni pentru ţara ta! E ca şi cum aş avea un copil şi i-aş cere sectoristului să-l pună la colţ când e obraznic, că eu nu sunt în stare să-l educ.

Deci, oameni buni, vă rog, băgaţi-vă minţile în cap şi rufele murdare în coş, că dacă se apucă UE să ne spele chiloţii, s-ar putea să ni-i dea înapoi intraţi la apă şi apretaţi.

Vara asta se poartă alb

Nu ştiu cine a "născut" sloganul, dar zici că e reclamă la detergent. Ca să nu mai spun că, dacă ar fi fost în SUA, s-ar fi trezit peste noapte cu mesaje de încurajare de la Ku Klux Klan şi cu nenumărate procese pentru instigare la discriminare. Dar, cum nu suntem pe malul Hudson-ului ci pe al Dâmboviţei, nu mă voi referi la asta.

Să revenim. Deci, se poartă alb. Adică, aşa cum ziceam într-o postare mai veche, spălată e ca nouă. Imaginea, normal. Vara asta trebuie să uităm că toate acuzaţiile care i-au fost aduse lui Traian Băsescu de-a lungul timpului au rămas... suspendate, nu? Că, indiferent dacă îl întrebi de flota României, de casa din Mihăileanu, de demisia promisă "în 5 minute de la votul din Parlament" în 2007, de felul în care EBA a avut campanie "independentă" cu bani de la ministerul condus de Ridzi (a pro pos, pe asta am văzut-o bine-merci la vot, pentru ea nu cere nimeni pârnaie?), de "ţigancă împuţită", "găozar", "păsărică", răpirea din Irak, afacerile cu arme ale fratelui său, "vânzările anterioare" ale Ioanei Băsescu etc, indiferent despre ce îl întrebi, zic, răspunsul va fi acelaşi: hă, hă, hă...

Detergentul ăla la care făcea reclamă Boureanu aseară trebuie să fie al dracului de bun ca să cureţe aşa ceva... Deşi, poate că nu imaginea trebuie spălată, ci creierele oamenilor. Din păcate, am constatat că pentru asta nu e nevoie de un produs de curăţare puternic, ci doar de clişee stupide repetate la infinit de aparatul de campanie. Nu doar curăţă creiere, le şi nivelează.

Un căţel cât o bobiţă

Aşa îl chema. Bobiţă. Prietenii foarte, foarte apropiaţi îi spuneau Bob. Micuţ, creţ şi cu o creastă rebelă în creştet, Bobiţă ar fi umilit orice căţel de la circ: te întâmpina în două lăbuţe şi te conducea aşa până când te aşezai. Nu-l învăţase nimeni; pur şi simplu, el credea cu mintea lui de căţel că aşa trebuie primiţi musafirii. Dar Bobiţă avea o inimă prea mare pentru un trupuşor atât de mic. Şi, în ziua în care inimioara lui de câine nu a mai avut loc să bată, s-a oprit. Dar ultima bătaie a fost în casa lui. În casa oamenilor lui. Nu la veterinar şi nici la întoarcere, în maşină. Acasă, cu ei a vrut să rămână sufletul lui de căţel. Nu putea să-i lase nepăziţi...

Bunele maniere: cum ne comportăm când avem ciolan la masa de manevră?

Dragilor, constat - cu durere şi tensiune crescută - că oamenii nu mai ştiu să vorbească. Că oamenii nu mai ştiu să respecte o opinie diferită de a lor. Noile reguli de comportament privind discuţiile în contradictoriu s-au schimbat radical. Mai nou, lucrurile merg aşa:

• dacă ideile, convingerile celuilalt nu coincid cu ale tale, întâi încerci să îl aduci pe calea cea dreaptă cu o vehemenţă care l-ar face să plângă de emoţie până şi pe Loyola.
• dacă păcătosul cu gândul şi vorba nu cedează, treci la intimidare. Neapărat, arunci o jignire, ceva naşpa despre nivelul lui de inteligenţă. Poţi să-l faci direct prost/idiot/retardat/neşcolit etc. Cuvântul poate fi ales în funcţie de nivelul de apropiere relaţională faţă de victimă.
• dacă nici aşa nu merge, îi cârpeşti o bucată peste ochi şi ai rezolvat-o.

Oameni buni, bipezii mei iubiţi, cică suntem 'a mai bengoasă şi evoluată creatură de pe faţa pământului; asta e chiar tot ce putem? Unde a dispărut dialogul elegant, unde este abilitatea de a contrazice argumentat, CIVILIZAT, fără să îl scuipăm între ochi pe ăla care îndrăzneşte să creadă altceva decât noi? Nu asta e esenţa libertăţii? Dreptul fiecăruia de a avea o părere şi de a o exprima fără să şi-o fure pentru asta? Desigur, cu condiţia ca părerea respectivă să nu ofenseze pe altcineva. Libertatea mea se termină acolo unde începe a ta, nu? Atunci, nu e OK să muşcaţi din caşcaval, băgându-vă cu bocancii în ideile exprimate de alţii. Ion Raţiu (da, un om de dreapta) spunea "voi lupta până la ultima picătură de sânge pentru ca tu să ai dreptul de a nu fi de acord cu mine." (am citat din memorie, sper să nu fiu acuzată de plagiat). Revenind: ASTA înseamnă libertate. Dreptul de a nu fi de acord, dar nu în sinea ta, ci făţiş. Eu nu urăsc şi nu jignesc pe nimeni care crede altceva decât mine. Sunt bucuroasă atunci când am ocazia de a dialoga cu o persoană care are opinii diferite. De a DIALOGA. Nu de a fi pusă în situaţia de a-mi cere scuze că îndrăznesc, în nemernicia mea, să am propria opinie. Sesizaţi diferenţa? Prefer să spun, rece şi britanic precum Churchill, we agree that we disagree. Chiar dacă replica va fi, cald şi românesc, încă un scuipat în ochi.

Lovitură de la 306 metri. Mingea, în afara terenului

Mi-am început ziua de ştiri ascultând o declaraţie halucinogeno-abracadabrantă a Divinului Zero. "Eu nu m-am apucat de politică înainte de a fi un foarte bun profesionist. Nava Biruinţa avea o lungime de 306 metri". Dom' preşedinte, daţi-o dreacu', domne, păi de mărime era vorba?! Liviu Pop v-a acuzat că aţi plagiat lucrarea de masterat. Aţi zis că nu aveţi masterat. De ce n-aţi lăsat-o dom'ne aşa? Ziceaţi simplu că aveţi doar diploma de licenţă şi gata. Nu era nevoie să intraţi într-o discuţie de genul: "a mea e mai mare!"/"da, da' a mea e mai lungă" . (Înainte să vă înroşiţi până în albul ochilor, era vorba despre diplomă versus navă.)

Oricum, într-o discuţie despre plagiat, nu văd ce ar căuta datele tehnice ale navei Biruinţa... După cum nu înţeleg ce relevanţă are succesul profesional anterior carierei politice? Un absolvent de ştiinţe politice, care asta ştie şi vrea să facă ar trebui să treacă întâi printr-un stagiu de pregătire pe mare? Sau, recunoaşterea profesională a unui neurochirurg de excepţie îi asigură acestuia o ascendenţă fulminantă dacă omul "se apucă" de politică? Politica poate constitui o carieră prin ea însăşi, încă de la începutul vieţii profesionale a cuiva.

Domnule preşedinte, de ce trageţi linie între succes profesional şi politică? Oare politica nu este ea însăşi o profesie? Oare o priviţi doar ca pe o activitate secundară? Sau, mai grav, ca pe un simplu mijloc, un vehicul menit să vă ducă din punctul A în punctul B, financiar vorbind, şi cu niscaiva "pagube colaterale" pe traseu?

Acu', dacă tot aţi adus vorba... Dom' preşedinte, mai ţineţi minte de ce au luat foc cele 38 de nave din portul francez Rouen?