Lecția de umilință și lecția de tupeu

Până acum, gândeam că sinucigașii sunt lași. Aseară l-am văzut însă în platoul Antenei 3, la Sinteza Zilei, pe Adrian Sobaru. Când s-a aruncat din balconul Parlamentului, omul a devenit erou, statut pe care îl refuză cu obstinaţie. Un om simplu în cel mai pur sens al cuvântului, cu un zâmbet timid pe buze, Adrian Sobaru mângâia cu un gest stingher blatul desk-ului din studio, în timp ce făcea o analiză de o acurateţe aproape matematică societăţii şi clasei politice româneşti. "Soţia mea şi copiii mei sunt speciali. Eu... sunt un simplu om." Asta uităm, de multe ori, să fim. Oameni, pur şi simplu. Uităm să avem dorinţe, aşteptări, revolte şi onoare. Asta e lecţia de umilinţă pe care am înţeles-o acum de la Adrian Sobaru.

A nu se înţelege prin acest gen de umilinţă o atitudine de râmă, vorba Divinului. Dimpotrivă. Divinul Zero s-a simţit lezat în amorul propriu pentru că ai săi "colegi, doamna cancelar Merkel sau domnul preşedinte Sarkozy" nu l-au avertizat despre poziţia lor nefavorabilă privind aderarea României la Spaţiul Schengen. "Ori suntem parteneri egali, ori nu mai suntem", a zis Divinul. "Ştii cât am lucrat eu la acordul ăsta? Şi ei mi-au dat de m-au julit", aş adăuga eu. Cum s-ar spune, UE i-a dat o perversă de pe Bruxelles. Şi nu, Divinule, nu suntem parteneri egali cu celelalte ţări europene. Din cauza faptului nenorocit că avem un guvern penibil, care nu e în stare să-şi gestioneze bugetul de cumpărături din Obor, darămite pe al ţării, ne găsim în postura de milogi. Or, când stai cu mâna întinsă, nu prea îţi permiţi să dai palme. Poţi primi un bănuţ sau... un scuipat. Şi nici măcar nu-ţi dă mâna să te superi. Mai ales când n-ai talent la cuvinte iscusite. "Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte", spunea maestrul Dinică în Filantropica. Ori suntem pomanagii, ori nu mai suntem!